Cine sunt românii din Kazahstan: urmașii foștilor prizonieri de război și ai românilor deportați de URSS din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. De la Jilava la cimitirul fără sfârșit de la Karaganda, epicentrul Gulagului

În marea lor parte, românii din Kazahstan sunt urmași ai foștilor prizonieri români de război și ai românilor deportați de autoritățile sovietice din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Potrivit lui Nicolae Plushkis – președintele Societății Culturale a Românilor din Karaganda – în Kazahstan se aflau, în 2016, în jur de 40.000 de români. 

Cei dintâi români care au ajuns în Kazahstan au plecat din Basarabia, pe vremea Imperiului Țarist, când li s-a promis pământ. Când au văzut că pământul nu rodea, cei mai mulți s-au întors înapoi. Mulți basarabeni au ajuns în Kazahstanul de Nord în epoca lui Hrușciov, în cadrul campaniei de desțelenire a stepelor inițiată în anii ‘50. 

Amintim că Karaganda (Kazahstan) a fost centrul lagărelor sovietice, epicentrul administrativ al Gulagului. Pe acolo a trecut și Aleksandr Soljenițîn. În jurul fostului complex de lagăre se află un vast cimitir care nu poate fi cuprins cu vederea decât din elicopter sau avion. De ani de zile, la Karaganda funcționează un gigantic muzeu dedicat victimelor genocidului comunist, Fortul 13 Jilava fiind și el amintit prin reproducerea camerei de execuție – se referă la așa-numita celulă zero, celula condamnaților la moarte care își așteptau sfârșitul din Valea Piersicilor, la zidul execuțiilor. 

Regretatul scriitor, fost deținut politic și mărturisitor Marcel Petrișor mi-a relatat, într-un amplu interviu, și trăirile ce l-au încercat în octombrie 2015, când pașii l-au purtat la Karaganda. Vă prezint, în cele ce urmează, fragmentele respective: 

”Marcel Petrișor: Vedeţi dumneavoastră, după Revoluţie am străbătut lumea în lung şi-n lat, fiind întotdeauna bântuit de anii detenţiei. Aşa am ajuns să vizitez numeroase închisori şi lagăre comuniste din fosta Uniune Sovietică şi nu numai. Am văzut ce au însemnat lagărele din Siberia şi din multe alte ‹continente› ale terorii comuniste. În octombrie 2015, paşii m-au purtat spre Karaganda, în Kazahstan. Karaganda a fost centrul lagărelor sovietice – e vorba despre o clădire care seamănă izbitor cu Casa Scânteii, dar este mai întinsă şi are turnuleţe mai joase –, unde se afla întreaga administraţie a lagărelor de muncă şi a închisorilor, dar şi centrul NKVD de dispersare a Gulagului. Dacă erai o figură importantă a detenţiei – ne-o spune şi Aleksandr Soljenițîn, care a trecut pe acolo – erai adus, în primul rând, la Karaganda. În jurul acestui lagăr se află un cimitir gigantic, care nu poate fi cuprins cu vederea decât dacă te sui într-un elicopter. Cimitirul celor dispăruţi la Karaganda e parcelat pe naţiuni: ruşi, nemţi, bulgari, români, unguri, japonezi ş.a.m.d. 

(Regretatul scriitor și fost deținut politic Marcel Petrișor, mărturisitor esențial al temnițelor comuniste)

În beciurile mătăhăloasei clădiri sunt expuse toate instrumentele de tortură folosite în ţările în care a fost aplicată ‹lumina› comunismului. Bunăoară, de la Jilava este prezentat modelul camerei de execuţie. Tot acolo am văzut şi o colivie de bambus în care comuniştii vietnamezi îşi zăvorau victimele, pentru a le coborî mai apoi în puţuri pline cu şerpi şi şobolani. Ce-i drept, Orientul a brevetat multe reţetare odioase, plecând de la deja proverbiala picătură chinezească şi ajungând până la chinurile provocate electric. În China, cel torturat – reeducatul – ajungea să apară pe o scenă şi să mulţumească partidului pentru metodele inumane prin care i se spăla creierul. Victima le mulţumea călăilor...

Răzvan Gheorghe: Dar asta se întâmpla şi la Piteşti. Cei torturaţi erau forţaţi să-şi arate mulţumirea, să afişeze un rânjet permanent pe buze...

Marcel Petrişor: Într-adevăr. Este posibil ca enormităţi de genul acesta să fi venit şi de undeva, din Orient. La Karaganda am mai văzut diverse tehnici bestiale... până şi acele ‹căciuli› destinate mancurţilor – în fapt, piei de cămilă, care, odată lipite pe ţestele rase ale prizonierilor, se încingeau teribil, se uscau şi începeau să se strângă pe scalp... Când nu mureau în chinuri groaznice,  mancurții deveneau sclavii perfecţi, lipsiţi de personalitate şi apţi de orice crimă. Tot la Karaganda am văzut şi pozele unor călăi care recurgeau la acest reţetar – nişte găligani hidoşi cu nişte capete micuţe, teşite. Gândindu-te la rece, realizezi că din capul unui om normal nu poate ieşi aşa ceva. De aceea, eu îmi păstrez credinţa că şi diavolul a jucat un rol în toate aceste orori”.

Citește AICI întregul interviu acordat de regretatul scriitor și fost deținut politic Marcel Petrișor, mărturisitor esențial al temnițelor comuniste.   

Remarcați că, în timp ce România (țară NATO și UE) nu are, cu excepția de la Sighet, un muzeu dedicat memoriei victimelor genocidului comunist care ne-a ucis bunicii și părinții, Fortul 13 Jilava fiind lăsat într-o ruină de nedescris, până și în Kazahstan, în Asia Centrală, este posibil, de ani de zile, un astfel de muzeu, care chiar funcționează la parametrii înalți. Imaginile prezentate în acest articol sunt preluate de pe site-ul Muzeului Karlag Gulag, Karaganda, Kazahstan.