La începutul anilor ‘90, o delegație suplă de intelectuali basarabeni, printre care poeții Grigore Vieru și Nicolae Dabija, a luat drumul Bucureștiului, unde avea să aibă o întrevedere cu Ion Iliescu, pe atunci președinte al României.
În cadrul discuției, printre diverse alte probleme stringente, intelectualii i-au solicitat lui Iliescu sprijinul financiar și logistic pentru a face posibilă o tipografie românească dincolo de Prut, basarabenii neavând banii necesari unei astfel de investiții. De notat că, la acel moment, când sentimentele unioniste explodaseră, când limba română și alfabetul latin se întorseseră oficial acasă, o tipografie 100% românească reprezenta o mare necesitate, un imperativ categoric pentru Mișcarea de Eliberare Națională, care în Basarabia a reprezentat un front deschis de intelectuali, în primul rând de scriitori.
Răspunsul lui Ion Iliescu a fost pozitiv – la urma urmei, oferirea unei tipografii fraților de peste Prut era o nimica toată pentru România, ba chiar ar fi trebuit să facă asta din proprie inițiativă, plus multe altele. Așa a apărut Tipografia PRAG 3 la Chișinău, pe care oamenii lui Ioan Talpeș (pe atunci dezastruos șef al SIE) au cumpărat-o de undeva din Austria.
Finalitatea gestului va fi însă dezastruoasă: imediat, tipografia PRAG 3 intră pe mâna lui Iurie Roșca și a apropiaților săi, printre care îl regăsim, evident, și pe nănașul său, Val(entin) Butnaru, actualul șef al Jurnal TV. Urmarea: tipografia PRAG 3 nu doar că nu va ajuta cu nimic Mișcarea de Eliberare Națională, devenind o afacere a clanului Roșca, dar se va transforma într-o armă de împroșcare a intelectualilor basarabeni autentici, prin intermediul publicării unor gazete sulfuroase care au ajutat din plin la macularea și compromiterea unionismului.
S-a întâmplat asta și cu ajutorul unor celule proruse de la București, direct interesate în deturnarea și îngroparea unionismului? Întrebarea este și rămâne cât se poate de legitimă. Pentru neofiți, amintesc că înaintea dubiosului Talpeș, la rându-i suspectat de jocuri rusești, în vârful SIE fusese numit (în 1990) chiar agentul KGB Mihai Caraman, tot la decizia nomenklaturistului Ion Iliescu. Caraman a fost spion sovietic cu vechime, a sustras documente NATO și a fost decorat de KGB pentru asta. Avea să fie trecut în rezervă abia în 1992, când Manfred Wörner – Secretarul General al NATO în perioada 1988-1994 – și-a condiționat vizita la București de schimbarea din funcție a acestui spion KGB care compromitea şi otrăvea orice relație diplomatică. Iliescu l-a scos la pensie, dar nu a uitat să-l recompenseze, avansându-l la gradul de general-colonel. După Caraman, la butoanele SIE a urmat Talpeș, cel care a coordonat aducerea PRAG 3 la Chișinău. Din Austria, unde, nu e un secret pentru nimeni, serviciile secrete rusești se simt ca acasă.
Una dintre cele mai imunde publicații tipărite la PRAG 3 a fost ”Flux”, unde odinioară era redactor-șef chiar Val(entin) Butnaru, nănașul lui Iurie Roșca, cel care își muta ruda oriunde era nevoie în ”presa” lui. ”Flux” i-a insultat în permanență pe intelectualii basarabeni și a revărsat valuri de lături la adresa lor. Aceasta a fost politica editorială impusă de Val Butnaru la comanda finului Iurie Roșca. De la mijlocul anilor ‘90 și până în 2000, publicația a reprezentat un vârf de lance al presei controlate de Iurie Roșca. În același timp, nici ”Literatura și Arta” și nici alte reviste românești și unioniste prin excelență nu au putut fi tipărite la PRAG 3, unde Roșca și ai lui erau unicii beneficiari, folosind o tipografie cumpărată cu bani românești pentru a compromite unionismul.
Peste ani, din rațiuni sistemice care îi exced, iată că KGB-istul Iurie Roșca este adevăratul șef al Sputnik Moldova, după ce a reușit compromiterea unionismului, iar nănașul lui, alunecosul Val Butnaru, a ajuns șeful unui trust media moldovenisto-statalist de milioane de euro, fiind un mare mister cum de a fost posibil așa ceva, având în vedere salariile de ”jurnalist” încasate în R.Moldova. Dar despre acestă perioadă vom trata în curând, într-un articol de sine stătător.
Până atunci însă, îi adresez domnului Val(entin) Butnaru o serie de întrebări:
1. În anul 1979, pe când erați încă student la Universitate, ați făcut sau nu cursuri de turism sau de ghid de turism? Sunt destui cei care știu prea bine ce presupunea activarea în ”turism” pe post de ghid în anii aceia.
2. În anul 1980 ați fost trimis ca „turist” la Olimpiada de la Moscova sau nu?
3. Pentru ce merite deosebite ați fost înregimentat din fragedă tinerețe post-universitară la revista „Orizontul”, unde scriitorii și jurnaliștii talentați nu aveau niciun acces, dacă nu treceau vama sau binecuvântarea puterii comuniste?
4. Ce afinități spirituale v-au determinat să vă „înneamuriți” cu Iurie Roșca, indubitabil agent al serviciilor rusești de informații, dar nu și cu Dughin?
5. De ce în opera dumneavoastră nu se vorbește absolut nimic despre episodul în care „finul” și ”nașul” aduc tipografia PRAG 3 la Chișinău, chipurile pentru Mișcarea de Renaștere Națională?
6. Cum a fost posibil ca după o viață trăită în ”presa” lui Iurie Roșca și în alte oficine discutabile, unde știm prea bine cam care erau salariile și de unde veneau o parte din sursele de finanțare, să deveniți mărețul boss al unui trust mediatic (TV, radio, print până de curând) de milioane de euro? De unde ați avut dumneavoastră banii aceștia? Cum îi puteți justifica legal?
(Va urma)