Geopolitica sfinților (scurtă deslușire cu impact geopolitic)

Țarul rus Petru, numit inițial, pe considerent fizic, “cel mare”, a avut o dambla ajunsă viziune: să modernizeze Rusia. Complexat de lungimea catargelor suedeze și de șoldurile groase, pipăind rotunjimi promițătoare, fixat zilnic pe hărți și mânuind compasul, tot anexând teritorii, ca unii de azi apartamente, s-a întrebat de ce țara lui nu ar putea fi alfel. La egalitate cu cele occidentale. Problema de bază: nu era o țară, ci o multitudine de neamuri, limbi și credințe. Cum gestionezi așa ceva? O Americă profundă, dar euroasiatică. O altă problemă, specifică: cu populația deja crescută la fața locului, neadusă de soartă, de vânt și de alte accidente. Și nedorind să se mute, încă. Ghinion! Soluția a fost oarecum simplă: străini, la grămadă. Nemții au pus armata în ordine, italienii au construit Veneția nordului numită, cum altfel?, Sankt Petersburg, alte neamuri mișunând, amușinând, făcând bani și avere sub ochii tâmpiților, a Ivanilor. Peste păduri și lacuri înghețate, în doar câteva decenii, s-au instalat alte decoruri. Precum le monta, mai târziu, amantul țarinei Ecaterinei – nemțoiaca, cea care și-a omorât soțul zălud după chinurile la care a supus-o acesta –, Potjomkin, înscenând prosperitatea de care populația nici nu avea idee că există. Like vizitele lui Ceaușescu. În fine, femeia nu are, aparent, nicio vină, doar că se orienta, în plină geografie rusă, după busola unei Europe de Vest în disoluție. Na, cum să suprapui realitățile? Prin forță și reclamă. Filosofii descălecați dau încărcătură fațadelor florentine, ideile care subminau monarhiile vecine fiind luate drept valoroase, transformarea sediului puterii în muzeu grandios – Ermitaj-ul de azi, dar ce ironie: ca și cum ai pretinde că Patriarhia Română este, de fapt, un schit! –, trupe de teatru și cât mai multă, absolută, cenzură. Și servicii secrete care, prin comparație, vorbeau inclusiv franțuzește. În fine, firul creșterii și descreșterii este cunoscut. Scuze pentru repetiție! La un pas de secundă, după ce văd că nu au aderență reală în Apus, cu toate încercările și atentatele care se doreau simbolice, comuniștii dau lovitura în Est, acolo unde reflexele democratice sunt plăpânde, mâna votantului inertă și vocea protestatarului aproape stinsă. Proclamă dictatura proletariatului într-o țară eminamente agrară. Vorbe goale și cadavre. Schimbări radicale. Când să fie asemeni occidentalilor, când asemeni lor înșiși. Până azi, nedeslușită, întrebarea: cine sunt, de fapt, ei? Cum, cine? Rușii!

Singurul obstacol, atunci și mai curând, era Ortodoxia. Petru cel înalt erectează o funcție și un rang. Celebrul Oberprokuror, da, cel care apare în romanele lui Dostoievski și nu numai. Primul, pe gustul lui Petru cel lungan, este militar. Un fel de amiral al credinței. Așadar, Sfântul Sinod și instituția Patriarhiei sunt desființate, Biserica devenind orchestra de antren metafizic a monarhiei. Nu că nu se putea trăi așa, dovadă că a durat destul. Dar te puteai ostoi sufletește? Te puteai împăca? Să te rogi la icoana cu microfon în spate sau să îți spui păcatele cuiva care te dădea pe mâna Ohranei, numită apoi KGB și acum, să trăiți!, FSB? Nu, nu puteai. Și nu pentru că te simțeai parte a societății civile (ce este și asta?), nici pentru că erai pentru separarea puterilor în stat (?), nici pentru că doreai democrație (cum se traduce?), nici pentru că drepturile omului, ale vulpii sau bursucului… Limbi și limbaje, fast și protocol, baritoni și predici grave, ceremonii și cortegii, omul firesc, să zicem așa, unde mai putea ancora duhovnicește? Să trăiești acolo, mă repet: sufletește, o imensă belea. Soluția a dat-o nu Biserica instituțională, ci, îmi măsor cuvintele, credința. Cu primul grăunte de tămâie aprins departe de Constantinopol, cu primul Botez, imensitatea aceea de țară a primit o identitate pe rând falsificată sau contestată. Sau, ca azi, supraevaluată. În adâncimi, deloc onirice sau tembele, cu tot realismul de care este capabilă rasa umană, credința în variantă rusă a născut un diamant: stareții. Nu, nu cei care stau în fruntea mesei, obosiți de protocol, ci părinții rugători, cei la ușa chiliei cărora așteptând, cu orele, simțeai parfumul veseliei în plină demență, nădejde în disperare, mijiri de soare în noaptea istoriei. De acolo vine Sfântul Serafim de Sarov.

Amin!