Revoluție (jurnal pastoral)

Ritualic, săptămânile din fiecare a doua jumătate a lui decembrie din ultimii treizeci și ceva de ani sunt ocupate, simbolic, de discuția despre căderea simbolică a comunismului în România, excepția sângeroasă a Europei de Est, despre cei căzuți, despre cei care au tras, despre victime și profitori. Tot ritualic, de la un an la altul, asemeni unei torțe fără combustibil, se dă mai departe, până în următorul decembrie, strigătul după dreptate. Se ridică acuzații, se exprimă dezamăgirea față de Justiție și se face apel la toți decidenții dintre care se pare că nu aude nimeni. Românește spus: îi doare în cot. Cred că există un echivalent și în maghiară. În germană: îi doare la bască, la Hut! Sentimentul de zădărnicie este atât de evident, încât resemnarea a ajuns soluția sapiențială. Plus explicația, nu știu cât de acoperită de indicii, că abia după moartea lui Ion Iliescu – sănătate! – o să se întâmple ceva. Din ceea ce știu eu, nici acel moment, care va sublinia doar la maxim polarizarea profundă a României zisă post-comunistă, nu va reprezenta o bornă pe calea aflării adevărului. Din mai multe motive. Am să prezint doar unul. Pentru ca să am teme și pentru anii ce vin…

Pentru început, o paranteză terminologică. Împreună cu Koselleck, sunt de părere că numele este, într-adevăr, program, adică der Name ist Programm, traducere/actualizare a latinescului nomen est omen. Mai mult decât atât, un nume fals, precum o identitate construită pe minciună, induce voit în eroare, pune pe o linie de interpretare anapoda, deturnează atenția și încurcă, la final, mințile. Cel mai evident fapt al limbii: cum să vorbești despre o revoluție care doboară, ipotetic, o altă revoluție? Este instaurarea democrației, la nivel de cuvinte, (cam) același lucru cu instaurarea dictaturii proletariatului? Facem revoluția revoluției? Nu, nu este un joc de cuvinte, o preocupare oțioasă, ci o legitimă chestionare, dincolo de termeni, a realității instituite în acel decembrie 1989. De la revoluția franceză, din 1789, trecând prin cea de la 1848, parțial eșuată, ajungând la cea din 1917 și apoi parcurgând, precum pe niște răceli severe, toate celelalte (sexuale, tehnice, eco, bio, pandemice etc.), revoluțiile/refondările lumii prin modificări aduse axului ei s-au dovedit, fără excepție, ambivalente. Pentru a folosi un termen elegant. În fine.

Așadar, motivul principal pentru care nu o să aflăm prea curând adevărul despre decembrie 1989 și următoarele luni, în 1990, este că un asemenea adevăr, cu adresă, nu există. Pur și simplu. Este pulverizat atât de larg, purtat în atâtea biografii, cu urme diferite, trăit în contexte dintre cele mai surprinzătoare, implicând pe unii și pe alții, cunoscuți sau nu, organizații, servicii, media, închizând sau deschizând oportunități, receptat contradictoriu, întipărit în atâtea memorii subiective, aflat la temelia instituțională a unui stat care, în acele zile, nu a vrut, nu a putut sau nu a avut voie să se lămurească pe sine, să revină la ordinea constituțională anterioară, comunismul nefiind astfel o paranteză, dureroasă, criminală, ci o etapă, culmea!, promițătoare, ca și cum libertatea ar fi trebuit să treacă, pentru a fi instaurată solid, prin teroare. Nu suntem singuri. Cam așa gândește inclusiv Putin pentru care Stalin este, formal, unul dintre predecesorii lui, asemeni țarului Nicolae al II-lea, între ei neexistând decât o diferență de context, dar nu și de adevăr. Or, repetându-mă, nefiind izolat, pus între paranteze, ci tolerat/încurajat să intre în rețeta unei realități declarate noi, comunismul este, vorba poetului, în toți și în toate, în cei care îl detestă, precum în cei care îl glorifică, așa cum poate fi regăsit inclusiv în dezinteresul sau ignoranța altora, indiferent de vârstă. Cu excepția rezistenței armate din munți, a celor care au înfundat pușcăriile și lagărele, a celor împușcați sau asasinați prin condiții incompatibile cu viața, opțiunea anticomunistă nu a fost în societatea românească radicală, nereușind să ajungă la anvergura unei traume, a unei cezuri. 

Nu este o acuză, încurajând disprețul unora că, la români, mămăliga explodează la urmă de tot, ci o constatare, cum altfel?, amară. Din care decurge, ca dintr-o cauză inabil camuflată, efectul multiplu al anticomunismului actual de fațadă, tolerarea colaboratorilor, amnistierea lor biologică și, la rigoare, juridic-etică, în lipsa lustrației, reciclarea nomenklaturii, inclusiv prin urmașii ei zâmbitori și vitali, lipsa unei autentice strategii memoriale etc. Or, dacă întreg fenomenul, lungit pe jumătate de secol, nu se bucură de câteva repere minime de interpretare, cum să avem așa ceva în raport cu cei care, la București, dar nu numai, l-au scăpat în urmă cu deja trei decenii și ceva, ținându-i deschisă ușa democrației, spălându-l? De ce ne iluzionăm? Desigur, se poate face un proces simbolic, cu condamnări reprezentative, a celor care au dat ordine, care au tras, au manipulat. Mai sunt câțiva în viață. Dar ce rezolvăm mutând iluzoricul proces al comunismului în acela și mai improbabil al zisului post-comunism? 

Toate acestea nu contrazic dorința de dreptate, nu aneantizează reclamarea legitimă a accesului la informațiile obiective, așa cum am pledat cât eram în fruntea IICCMER, dar și în continuare, cum nu fac inutile nici sesizările penale sau săpăturile care scot la suprafața oasele concrete ale victimelor. Dimpotrivă. De trei ori: dimpotrivă! Orice act medico-legal, istoriografic, administrativ, juridic sau memorial este de preferat speranței periodic ucise, blazării sau frustrării că, de fapt, se întâmplă prea puțin în raport cu imensul rău făcut națiunii noastre de comunism, bine definit ca fiind lucrarea diavolului în istorie. În alte cuvinte, aș dori să subliniez aici realismul care trebuie să controleze regretele, efuziunile, exploziile emoționale, punând piatra de temelie a unei abordări canonice – adică în rânduială –, singura care, în timp și consecvent, durata și determinarea fiind esențiale, pot transforma o lașitate în lecție, dar și sacrificiile în tot atâtea jerfte de care nu doar că trebuie să ne amintim, dar pe care, dacă va fi nevoie, să le urmăm. Altminteri, prin polarizare, împărțiri lexicale de o fragilitate evidentă – iată, despre ce “liberalism” vorbim sau cât de comuniști pot fi considerați, de fapt, social-democrații de azi sau de raționali progresiștii? –, narațiunea colectivă riscă să se năruie zilnic. De unde și realitățile fluide, fără talazuri fixe, starea dilematică, genial exprimată de Caragiale și inspirat restituită de Pleșu: ori prea târziu ori prea devreme, prea slab sau prea tare, prea ori prea, nici așa dar decisiv nici altminteri, nici ca noi dar, sacrebleu!, nici ca alții. Și tot așa. Festivalul posedaților de certitudini, vorba lui Țuțea, un alt personaj interstițial, tragic, al istoriei. 

Una peste alta, dincolo de complicități, perdele de fum și alte manevre, să facem inventarul scurt al zilei: suntem o țară care și-a plătit prețul libertății în chip cinstit, inclusiv prin sânge, ai cărei cetățeni, la Timișoara, Sibiu sau București, la Cluj sau la Iași, nu au stat de paie, chiar dacă nu știau în ce flux al istoriei aveau să intre dorințele, spaimele și năzuințele lor. Când ne gândim la senzația densă, să o tai cu cuțitul, a eternității ceaușiste, a fi strigat, timid la început, împotriva regimului a fost, fără metafore, eliberatoare. Înscenată sau nu, deturnată apoi sau nu, revolta a fost reală, nemijlocită, și motivată în mod sigur nu doar de lipsa de pâine, de căldură sau de lumină. În acele zile, chipul lui Dumnezeu din om a trimis o rază. Nu știu cât mai putem pedepsi întruparea personală a răului, cu toate că Justiția nu are termen de expirare, dar sunt convins că pentru viitor nu mai putem găsi scuze. În 2024 se împlinesc trei decenii și jumătate de la acel decembrie 1989. Ne mai rămân, simbolic și nu doar, încă cinci, până în 2029, unii murind între timp, după care, ieșiți din pustia bătută bezmetic 40 de ani, nu mai putem da vina pe aproape nimeni. Ci doar pe slăbiciunile noastre. A începe, fie și acum, cu mare întârziere, să le vedem și să le corectăm este promițător, dovada, peste cuvinte, că mormintele sunt cele mai mari rezervoare de viață. Vom muri și vom fi liberi! 

Sus să avem inimile!