Domnul Paul Lăzărescu s-a înălțat la Cer. S-a numărat printre organizatorii marelui miting anticomunist din 8 noiembrie 1945 și a fost deținut politic pentru 8 ani. Colaborator apropiat al Seniorului Corneliu Coposu

Un an teribil! Un an în care persoane foarte dragi mie au fost chemate la Domnul. Într-o zi parcă destinată ridicării la Cer a unor oameni deosebiți (Regele Mihai și Ticu Dumitrescu), primesc vestea trecerii în eternitate a unui om pe care l-am iubit și l-am apreciat în mod special; venerabilul Paul Lăzărescu, foarte apropiat colaborator al Seniorului și prieten vechi al familiei mele. Unul dintre ultimii organizatori, din partea studenților național-țărăniști, ai marelui miting anticomunist din 8 noiembrie 1945, trece dincolo. 

Fost deținut poltic, a stat 8 ani în temnițele comuniste, trecând prin închisorile de la MAI, Văcărești, Uranus, Aiud, Jilava, Gherla, Peninsula, Baia-Sprie, Satu-Mare. A fost eliberat la 31 martie 1956. A fost un profesionist desăvârșit, un om de o modestie aparte, primul director al ziarului Dreptatea de după decembrie 1989. 

Am avut bucuria să fiu alături de el în ultimii ani, poate nu atât de mult pe cât aș fi vrut, dar... am reușit să povestim mult despre trecut și să facem câteva evenimente împreună, să lansăm cărți, să vorbim despre istoria și memoria noastră zbuciumată.

Dragul meu nea' Paul, îmi vei lipsi enorm, pentru că te-am iubit pentru tot ceea ce ai fost, pentru că ai reprezentat România oamenilor adevărați și demni, luptători pentru principii și valori adevărate.

Draga mea Anca, sunt alături de tine și de Tudor, cu tot dragul și cu toată comuniunea! Sincerele mele condoleanțe!

Dumnezeu Să-l ierte și Să-l odihnească în pace!

........................................................

Ultima colaborare cu distinsul și onorabilul domn Paul Lăzărescu, care ne-a părăsit astăzi, a fost exact acum 1 an, când a contribuit cu tot dragul la volumul omagial pe care l-am dedicat celor "25 de ani fără Senior".

În semn de prețuire și respect pentru dragul "nea'" Paul ( Paulică, cum îi spunea Seniorul) voi reda mai jos textul său, cred, ultimul publicat în această lume:

"Corneliu Coposu, aşa cum l-am cunoscut eu.

Pe Cornel l-am întâlnit la începutul anului 1945, într-o perioadă de mari frământări pentru ţară. Eu eram la începuturile studenţiei, la Litere. Eram implicat în mişcările de tineret care au precedat 8 noiembrie 1945 şi eram pasionat de gazetărie. Mergeam tot timpul la "Club", in strada Clemenceau 9, unde se afla vechiul sediu al PNŢ. Era acolo o mişcare permanentă de oameni, acolo era şi redacţia ziarului "Dreptatea", acolo l-am cunoscut pe Cornel. El era secretarul lui Iuliu Maniu, participa la toate întâlnirile importante, inclusiv cele cu străinii. Dar era foarte legat de acţiunile tineretului şi scria frecvent la "Dreptatea" şi "Ardealul". 

La vremea aceea, avea vreo 30 de ani. Nu aveai cum să nu îl remarci. Era un bărbat frumos, avea o statură impresionantă, foarte înalt şi voinic, cu alură sportivă, un bărbat foarte elegant şi îngrijit. Avea o privire caldă, parcă te mângâia cu privirea. Ce m-a frapat, dar uite că nu l-am întrebat niciodată de ce, purta ceasul la mâna dreaptă. Mi-a rămas de atunci în memorie imaginea lui uitându-se la ceasul de pe mâna dreaptă.....

Ne-am apropiat repede. Tatăl meu murise de curând şi treceam printr-o stare sufletească specială. Cu bunătatea lui excepţională m-a susţinut şi ajutat să depăşesc momentul. 

Dar unii chiar ne-au luat drept tată şi fiu. În 1946, începuseră arestările, am stat în aceeaşi închisoare cu el, în clădirea Arsenalului - a fost demolată odată cu întreaga zonă Uranus. Acolo era Tribunalul Militar. Încă nu se înfiinţase Securitatea, era încă poliţia secretă, bine căptuşită de comunişti veniţi cu ruşii acolo, era şi Brucan. Totuşi ne scoteau la plimbare în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată. Şi, într-o zi, mă plimbam cu Cornel prin curte. Eu eram un puşti (aveam 20 de ani) şi eram şi mult mai scund decât el. Şi Cornel mă ţinea pe după umeri. Şi, când ne-am apropiat de sârma ghimpată îl aud pe unul dintre soldaţii din garda care păzea spunând: "Ia uite-l şi pe ăsta, a venit cu copilul la puşcărie!"

Citeam articolele lui Cornel din "Curierul" şi, mai apoi, din "Dreptatea". Era extrem de combativ, dar în limite civilizate, cu argumente, nu aşa cum se face azi presă. Ataca presa comunistă şi pe propagandiştii regimului care se instala prin forţă şi teroare. A polemizat mult, de exemplu, cu Zaharia Stancu sau cu alţi scriitori deveniţi peste noapte comunişti. 

Au urmat anii de întuneric, cu închisori şi suferinţă. L-am întâlnit pe Cornel, mai mult întâmplător , în anii comunismului. 

Ne-am revăzut cu adevărat abia după 40 de ani, în decembrie 89, când am reînfiinţat partidul. Deşi îmbătrânise, slăbise enorm şi trecuse prin atâtea încercări, rămăsese acelaşi om cald, drăguţ şi jovial. Dar, în primul rând, rămăsese acelaşi om drept, niciodată supărat. Era calm şi chibzuit, nu se enerva, nu vorbea urât, devenise un povestitor cu har. La câte minciuni, calomnii şi grozăvii s-au spus despre el în acea perioadă, el nu le băga niciodată în seamă. Prefera să facă haz de ele. Îmi amintesc, cât redacţia ziarului a fost in Pţa Rosetti, trecea în fiecare zi pe la mine, să vorbim, să ne sfătuim, să glumim. 

De fapt, salvarea noastră, a tuturor, a fost Corneliu Coposu. Cu viziunea sa politică, a reuşit să adune forţele democratice împreună, datorită lui s-a făcut CDR şi Opoziţia unită a reuşit să învingă la vot pe comunişti. Din păcate, azi, în lumea politică principiul care l-a călăuzit pe Corneliu Coposu şi pe care îl "moştenise" de la Iuliu Maniu - principiile nu se discută - este tot mai des încălcat. Speranţa vine însă de la generaţiile tinere care, având şansa să înveţe istoria adevărată a României, îi descoperă pe Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu şi un alt mod de a face politică şi de a scrie istorie. 

11 noiembrie 2020

Paul Lăzărescu

jurnalist la Dreptatea între 1946-1947

director al ziarului Dreptatea după 1989".

(Foto deschidere: inliniedreaptă.ro)