VIDEO. Filosoful Gabriel Liiceanu despre destinul amar al României: „Ce s-a întâmplat cu noi recent este îngrozitor de dureros pentru că nu meritam. După ce am trăit 45 de ani de atomizare totală a societății în care nimănui nu-i mai păsa, meritam să ne redresăm ca popor după aventura sinistră a comunismului”

Filosoful și scriitorul Gabriel Liiceanu a vorbit, la Europa FM, despre năruirea speranțelor multora dintre români de a trăi, în sfârșit, într-o democrație mai aproape de modelul occidental și în care aleșii chiar să considere promisiunile făcute electoratului drept „sacre”, respectându-le cu sfințenie. 

Filosoful consideră că recenta criza politică urmată de alianța monstruoasă a liberalilor cu PSD reprezintă un moment „îngrozitor de dureros”, principalul artizan al abaterii PNL de la promisiunile făcute electoratului fiind președintele Klaus Iohannis. Singura explicație a acestui comportament aberant al liderului de la Cotroceni ar fi, apreciază Liiceanu, „un cinism uriaș sau un egoism uriaș”. 

Redăm mai jos câteva fragmente din declarațiile și comentariile domnului Gabriel Liiceanu (interviul poate fi urmărit integral în video-ul postat la finalul textului). 

Gabriel Liiceanu: „N-am înțeles niciodată cum, având puterea, nu-ți propui să faci ceva cu ea, ceva bun pentru ceilalți, care ți-au dat-o. Puterea pe care o au oamenii politici la noi este o putere conferită prin mecanismul democrației. Ei încalcă cel mai sacru legământ al Democrației: acela de a-l reprezenta pe omul de care a fost ales. Democrația e însă un ideal al conviețuirii. (…) Pentru că nu poți să-i cunoști la fel de bine pe cei pe care-i votezi ca într-o cetate antică sau într-o comună elvețiană, trebuie să-i crezi doar pe cuvânt. Dar cuvântul acela ar trebui să aibă o valoare sacră. Când ei spun vom face, vom drege, să știe că au făcut un legământ de reprezentare a noastră. (…) Dacă nu respecți că te-ai legat să îl slujești pe cel care te-a ales, rupi legământul dintre reprezentați (noi) și reprezentanți (ei)”.

„Noi n-am trăit niciodată o democrație împlinită. În interbelic am ajuns în diferite momente în punctul cel mai înalt al istoriei sau ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost o binecuvântare pentru că s-a pus temelia instituțiilor moderne ale viitoarei democrații”. 

„Ce s-a întâmplat cu noi recent este îngrozitor de dureros pentru că nu meritam. După ce am trăit 45 de ani de atomizare totală a societății în care nimănui nu-i mai păsa decât de el însuși, trebuie să supraviețuiască, conviețuirea noastră era bazată pe delațiune, pe minciună, pe a gândi un lucru și a spune altul. Ne-au făcut pulbere, moral vorbind. (…) Meritam să ne redresăm ca popor după aventura sinistră a comunismului. (…) Nu mai suntem ca înainte de 1990, faptul că avem emisiuni de acest gen, că avem libertate de exprimare este un câștig enorm...” 

„România Educată asta trebuia să facă: cultura opțiunii publice. Cum alege un om când își face opțiunea pentru cel care să-l reprezinte? Ce urmărește?”. 

 „În general, în ultima vreme, cuvintele care au apărut în legătură cu el sunt teribile. Am citit texte, unele scrise de personalități publice, unele scrise de artiști, de jurnaliști, care folosesc cuvintele: <<trădător>>, <<ticălos>> etc. Este un personaj care ridică întrebări acute în jurul lui: Ce l-a făcut să se poarte așa? Ce l-a făcut să ne promită un lucru?  Ce ne-a făcut să-l alegem cu speranța că prin el România va intra pe alt drum? 

Să ne pomenim exact în punctul de care am vrut să ne despărțim: Ponta, USL… Și în loc de asta, ne-am pomenit exact în punctul acesta. După ce spui vreme de ani de zile <<niciodată>>, <<câtă vreme eu>>, <<PSD-ul nu va mai>> și pe urmă… 

Știți care este întrebarea care apare în legătură cu el, în mintea mea, cel puțin? Dacă lucrurile acestea au fost gândite ca la un mare jucător de șah, cu mișcări calculate pentru a ajunge în punctul voit, dar pe o cale ocolită și pe care ceilalți nu o vor ghici în toate meandrele ei. Așadar, dacă aceste etape intermediare prin care am fost păcăliți, la nivelul unei nații, au fost gândite de la început sau au fost făcute dintr-o minte brambura?”. 

„Am o singură credință în clipa de față: este imposibil să nu știi că o mare parte din populația României a investit niște speranțe în tine. Și totodată știi că ai puterea supremă, de fapt. Și atunci, știind că ai puterea supremă, că lumea așteaptă de la tine niște lucruri deosebite, și-n aceste condiții nu-ți folosești puterea pentru aceste speranțe, singura explicație rămâne asta: un cinism uriaș sau un egoism uriaș. <<Nu-mi pasă de nimeni pe lume în afară de mine, de mine, președintele actual al României. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de voi.>>

Când în mintea mea, cutremurată romantic… Cum să vă spun, de-a lungul vieții, trăind într-o lume de științe umaniste, ajungi să te hrănești cu idealuri. Și-ți spui că cea mai mare bucurie pe care poate s-o aibă un om, având puterea, este să facă bine. Ce minune să faci bine în jurul tău, să bucuri o nație. 

Când ajungi, iar în mintea mea deranjată romantic, în fruntea unei țări și ai funcția supremă, viața ta nu mai contează în niciun sens. Dacă e cazul să ți-o dai, ți-o dai fără să clipești – acesta este primul sens. Este ca într-o mare bătălie: când ești comandantul unei oști, în vremea în care omenirea cunoștea cultul eroului, acela intra primul în luptă și putea să cadă primul. 

În al doilea rând, viața ta nu mai contează în sensul în care interesele tale nu mai fac doi bani, ci numai interesele celorlalți”. 

„Dacă nu poți să faci aceste lucruri, aceste două lucruri romantico-idealiste, stai naibii acasă. Nu te băga pe o scenă în care e nevoie de oameni excepționali”.