O lume mai bună, cu o zi

Cine spune că lumea e rea, greșește. Astăzi am plecat de dimineață prin tîrg. Am fost la spălătorie, am lăsat niște cămăși la călcat. În autobuz, cu o sacoșă plină de tîrguieli, un om amabil mi-a oferit loc lîngă el: domnul George Trohani, vicepreședintele Socitetății Numismatice, arheolog. Nu-l cunoscusem personal, pînă la cursa comună cu 133. Am purtat o discuție plăcută, pînă la Piața Traian, unde am coborît să-mi las la croitorie niște pantaloni, la scurtat. 

Croitoreasa, o doamnă în vîrstă, micuță și zîmbitoare, m-a întrebat dacă mai plimb materialul de in prin oraș: caut de mai multă vreme o croitoreasă, care să-mi facă o cămașă de in, din stofă veche, țesută în casă, iar ea nu face decît retușuri. I-am zis că am renunțat, deocamdată, la idee – n-am găsit pe nimeni care mai croiește cămăși. Mi-a luat măsura și luni mă duc după pantaloni. Că mi-am luat o pereche de blugi și un pulover, au fost, zice-se, la ieftiniri. Am dat și o raită, prin piață, Prietenul meu măcelarul mi-a spus că pe luni îmi aduce șorici pîrlit. 

La ieșire, florăreasa m-a întrebat ce mai fac. ”Bine”, i-am spus. Și mi-am dat seama că oricum nu mai am nimic de luat, cu cei zece lei rămași. ”Ce flori îmi dați de zece lei?”, am întrebat-o. ”Că să-i duc soției, să le găsească atunci cînd vine, să fie liniște în casă”. Adică să nu-mi mai aducă aminte de curățenie, dar asta nu i-am spus florăresei: de o lună am, în creștere, un morman de haine și alte nimicuri, într-un colț al camerei, la capul patului. Și mi-a pus în brațe un buchet imens de flori. 

Acasă, am găsit o oală veche de la bunica Geana (Eugenia), în care ea ținea magiun. Am pus oala pe o fostă perdea din „camera mare” a casei de la țară, țesută în casă tot de bunica, acum vreo optzeci de ani. Acum oala ține flori pentru Cristina și o lume mai bună cu o zi.