"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Profesorul Paul Dragoș Aligică avertizează în termeni duri, pe contul de MeWe al domniei sale, că decidenții din așa-zisa presă mioritică laolaltă cu așa-zișii intelectuali publici autohtoni și cu armatele de influenceri ai sistemului nu doar că îngroapă deliberat posibilitatea oricărei dezbateri reale privind situația dezastruoasă cauzată de ”gestionarea” pandemiei, ratându-și astfel, ireversibil, funcțiile și menirea, dar toți aceștia s-au și înregimentat propagandistic în linia decisă de guvernanți, adoptând un conformism caraghios și totodată periculos, întrecându-se în insulte la adresa românilor cu scopul impunerii unor restricții neconstituționale și ilegale care încalcă abuziv libertățile și drepturile unei largi categorii umane.
”Oare chiar să nu fim conștienți că ceea ce facem dar mai ales ce NU facem reprezintă nu doar o dezertare de la funcția social, dar ridică probleme majore de conștiință individuală?”, întreabă Aligică, profesorul neexcluzându-se pe sine din ”aria curriculară” vizată.
”Vine un moment în care eliminarea selectivă a fluxurilor de informație și manipularea acestei informații nu mai poate fi în niciun caz ceva cerut și legitimat de starea excepțională și salvaționism național ci ceva care este împotriva interesului colectiv și ceva ilegitim, periculos și condamnabil profesional și moral”, punctează Aligică, acesta îndemnându-i pe diletanții și oportuniștii sistemului să se abțină de la amplificarea confuziei și malpraxisului.
(Profesorul Paul Dragoș Aligică / sursa: aligica.com)
Podul.ro vă prezintă în integralitate semnalul de alarmă tras de profesorul Paul Dragoș Aligică:
”Oare colegii care operează platformele și redacțiile mass-media din România, cei care se manifestă acolo în regim profesionist sau în calitate de colaboratori-jurnaliști, specialiști, intelectuali – chiar sunt cu adevărat mulțumiți și cu conștiința împăcată cu privire la nivelul, calitatea și relavanța discuției publice privind criza și gestionarea ei?
Oare cei care sunt intelectuali publici sau aspiră să fie, sau se manifestă ca atare în mass-media și pe rețelele sociale, chiar sunt satisfăcuți cu contribuția noastră la acest episod de istorie contemporană? Când spun cele de mai sus, ma refer la mine inclusiv, nu mă plasez retoric deasupra evenimentelor, într-un act de virtue signaling. Vine un moment în care, totuși, nu ne mai putem ascunde după deget.
Oare chiar să nu fim conștienți că ceea ce facem dar mai ales ce NU facem reprezintă nu doar o dezertare de la funcția social, dar ridică probleme majore de conștiință individuală? Am înțeles: am fost la început surprinși, apoi dezorientați, apoi confuzi, apoi ne-am relaxat, apoi am fost iar surprinși, apoi panicați, apoi isterici, apoi ironici, apoi iar panicați, apoi indignați… Ne-am exprimat în toate aceste registre și am susținut ca atare linia de strategie și cea de propagandă a autorităților.
Dar vine un moment în care totuși eficiența, raționalitatea acestei linii precum și efectele ei secundare negative – medicale, instituționale, economice, sociale, constituționale – nu pot fi pur și simplu trecute cu vederea.
Vine un moment în care ostracizarea, eliminarea oricărei forme de dezbatere oficială, națională pe baza informațiilor și evoluțiile din restul lumii, e prea evidentă ca să nu ne ridice o umbră de neliniște… Vine un moment în care eliminarea selectivă a fluxurilor de informații și manipulare. această informație nu mai poate fi în niciun caz cerut și legitim de stare excepțională și salvaționism național, ci ceva care este împotriva interesului colectiv și ceva ilegitim, periculos și condamnabil profesional și moral.
Vine un moment în care devine jenant să nu reducă la a repetă mecanic, pe pilot automat, că ‹așa se face în alte țări mai civilizate› , în care practicarea retoricii de a de vină pe popor sau a căuta țapi ispășitori într-o notă. furioasă sau ironică ajunge să fie totuși ceva vizibil penibil. Vine un moment în care lipsa de informare cu privire la discuțiile reale și evoluțiile reale din lumea din jurul nostru capătă aspecte deranjante, rușinoase și chiar periculoase în implicațiile sale și în care neseriozitatea, superficialitatea, conformismul și lipsa de idei devin prea bătătoare la ochi ca. să nu fie sesizate public…
Așadar, totuși vine un moment când jurnaliștii, influensării, intelectualii și în general toți cei care participăm la discursul public privind pandemia și gestionarea crizei, ar trebui să ne întrebăm: Dar are un efect, are vreo eficacitate acest tip de discurs și atitudine pe care îl practicăm? Și care e acest efect?
Lăsând la o parte emoțiile, indignarea, starea de stres și frustrare, chiar contribuim aici la rezolvarea unei probleme? Chiar înțelegem exact care e problema? Sunt realmente eficiente politicile și strategia pe care discursul nostru le susține? Sunt bazate în datele realității, atât retorica noastră cât și această strategie?
Nimeni nu neagă bunele intenții, indignarea umană și alte emoții și atitudini emoționale induse de șocurile crizei. Dar pe de altă parte, ar trebui totuși să fim realiști și să încercăm să ne gândim și la problemă, așa cum e ea, cu mintea noastră și mai ales ar trebui să ne luăm în serios funcția socială. Să tragem o linie și să ieșim din acest marasm și ciclu vicios.
Iar dacă nu avem nimic de spus de fapt, nu avem o contribuție la obiect și informată de făcut, nu ar fi oare mai bine să ne abținem? Între a tăcea și a susține conformist sau pavlovian și nefiltrat prin gândire și informație serioase o linie oficială – indiferent de unde ar veni ea: București, Bruxelles sau Washington – nu ar fi oare mai bine să tăcem pur și simplu și să refuzăm să participăm la perpetuarea și amplificarea confuziei și malpraxisului?”
