"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Pitești, 9 noiembrie 1946. În preludiul alegerilor parlamentare de la 19 noiembrie, care vor fi furate în mod grotesc de comuniști, Comitetul Județean al PNȚ Argeș fusese convocat la Pitești, pentru a vota lista candidaților ce urmau să participe la scrutin. Cap de listă era Nicolae Penescu, pe atunci secretar general al partidului. Marin Pițigoi – viitor deținut politic, asemeni lui Penescu – era liderul de facto al PNȚ Argeș, una dintre cele mai puternice organizații ale formațiunii.
Pentru a-și distruge adversarii, inclusiv pentru a-i lichida fizic, ministrul comunist al Internelor – l-am numit pe agentul KGB Teohari Georgescu, criminal în masă – a trimis o echipă de șoc la Pitești. Vlăjganii plătiți și înarmați cu răngi și arme de foc au năvălit peste fruntașii PNȚ, la Restaurantul ”Calul Bălan”, odinioară aflat în centrul orașului, transformând adunarea PNȚ într-o baie de sânge. Coordonatorul scursurilor era argeșeanul Constantin Doncea, fost ilegalist și membru al brigăzilor internaționale care luptaseră în Spania – revenit în România pe tancurile rusești, Doncea a fost unul dintre marii criminali folosiți din plin în perioada instaurării comunismului, ulterior fiind recompensat cu poziții importante.
Finalmente, național-țărăniștii s-au refugiat în clădirea Tribunalului Pitești, sperând că acolo vor scăpa de agresori. Nimic mai fals însă, întrucât zdrahonii comuniștilor au dat năvală și în Tribunal, săvârșind două crime abominabile: împușcarea lui Mihai Gheorghe, unul dintre secretarii personali ai lui Penescu, acesta din urmă reușind cu greu să scape cu viață, și asasinarea institutorului Mitică Popescu, călcat în picioare chiar pe treptele Tribunalului până când a murit în chinuri groaznice. De notat că Mihai Gheorghe și Mitică Popescu au fost primii național-țărăniști asasinați de comuniști.
Într-un interviu acordat autorului acestor rânduri, Barbu Pițigoi – scriitor, inginer, fiu al lui Marin Pițigoi și, asemeni tatălui, fost fruntaș al PNȚ (foto dreapta sus, lângă Nicolae Penescu) – relatează odioasa asasinare a institutorului Mitică Popescu. Cuvintele lui îți scoală părul în cap:
”A doua crimă avea să se petreacă în aceeaşi zi. O crimă abominabilă. Năpustiți în incinta tribunalului, nemernicii trimiși de Teohari Georgescu continuau să bată cu bestialiate pe oricine era îmbrăcat în costum țărănesc. Printre alții, l-au înhățat și pe institutorul Mitică Popescu, care purta cămașă țărănească pe deasupra și brâu la mijloc. Sărmanul era un tip gras, blajin. Scursurile l-au lovit cu sete în cap și în spate, l-au trântit şi l-au rostogolit pe scările tribunalului, care bălteau de sânge nevinovat, după care l-au jucat cu bocancii pe burtă până când i-au crăpat intestinele în el. Mitică Popescu avea să moară în niște chinuri îngrozitoare, deși până la urmă supraviețuitorii l-au dus la spital, dar nimeni și nimic nu i-a mai putut salva viața”.
În cele ce urmează vă prezint fragmentele din interviu în care sunt relatate atrocitățile săvârșite în acea zi teribilă de teroriștii bolșevici coordonați de Constantin Docea, la comanda lui Teohari Georgescu:
Răzvan Gheorghe: Proveniți dintr-o veche familie de lideri țărăniști care s-a opus, cu toate sacrificiile de rigoare, instaurării dictaturii comuniste. Ce vă amintiți din perioada alegerilor din noiembrie 1946? Atunci s-a strâns definitiv lațul...
Barbu Pițigoi: Ce am să vă spun acum se referă la un eveniment din 1946, care s-a petrecut chiar în preajma celebrelor alegeri de la 19 noiembrie, când regimul comunist a venit la putere. Așadar, urmau să fie organizate alegerile, iar Comitetul Judeţean al PNȚ Argeş hotărâse să se adune la Piteşti ca să aleagă în mod democratic lista candidaţilor ce urmau să participe la scrutin. În acea perioadă, secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc era Nicolae Penescu. El a fost ministru de Interne în Guvernul Rădescu. Bineînţeles că fusese înlocuit degrabă după evenimentul acela, când Rădescu a fost alungat. Și comuniștii l-au schimbat pe țărănistul Nicolae Penescu cu agentul KGB-ist Teohari Georgescu, pe care l-au impus la conducerea Ministerului de Interne. Având în vedere că în ţară se petreceau tot timpul evenimente nedorite, mă refer la numeroasele atacuri armate îndreptate împotriva organizaţiilor politice democrate, în special împotriva PNȚ – vorbim despre atacuri atent organizate şi bine îndrumate de comuniști, cu toată logistica necesară –, Penescu i s-a adresat lui Teohari Georgescu cu rugămintea de a avea grijă să nu se întâmple vreun pogrom la Piteşti.
Printre altele, Comitetul Județean al PNȚ Argeș urma să-l aleagă pe Nicolae Penescu cap de listă al candidaților din județul Argeș. Revenind, Penescu l-a rugat pe Teohari Georgescu să anunţe autorităţile astfel încât să fie ordine şi disciplină, să nu apară echipe teroriste care să spargă adunarea. Din nefericire, faptul că Penescu i-a adresat lui Teohari Georgescu acestă rugăminte a avut urmări teribile, criminale. Evident că Teohari Georgescu și-a anunțat satrapii și le-a ordonat să pregătească o echipă de șoc fiindcă la Pitești avea loc o adunare importantă a țărăniștilor. Practic, Teohari Georgescu a făcut exact pe dos decât a fost rugat. Mai mult decât atât, tot la rugămintea lui Penescu, KGB-istul ăsta chiar a fost de acord să-i ofere un număr de telefon personal, care nu era în circulaţie, ca să o anunțe pe secretara lui ziua și ora când urma să aibă loc adunarea PNȚ, pentru ca să dea el dispoziție ca autoritățile să vegheze la securitatea și la buna desfășurare a evenimentului. Bineînţeles că toate acţiunile politice din acea vreme erau tensionate și puse sub o atentă supraveghere, cu toții știam că aveau loc atacuri violente, că se făcuseră prin ţară tot felul de descinderi ale unor echipe de șoc, atacuri care s-au soldat cu omoruri și multe alte nenorociri. Oamenii erau alertaţi.
În preziua adunării – pe 8 seara, întrunirea fiind pe 9 – s-a zvonit că ajunseseră în Pitești niște echipe de bătăuși. Se ştia chiar şi la ce hotel erau cazaţi, după ce fuseseră aduşi încărcați în nişte camioane pe care scria „Teatru pentru toţi”. Se bețivăneau prin diverse restaurante, birturi. Când informațiile acestea s-au adeverit, s-a încercat să i se trimită vorbă lui Nicolae Penescu că ar fi mai bine dacă ar amâna organizarea adunării pentru o altă zi, având în vedere tot acest context care nu prevestea nimic bun, dimpotrivă. Numai că Penescu n-a fost de găsit. Plecase din Bucureşti pe o cale ocolită, ca să ajungă mai întâi la Buda, unde avea el o moşie, şi-apoi a venit pe nişte drumuri de ţară până la Piteşti. Deci Penescu nu a putut fi găsit pentru a i se comunica şi pentru a fi de acord cu amânarea adunării.
Răzvan Gheorghe: Ce rol juca tatăl dumneavoastră, fruntașul țărănist Marin Pițigoi, în cadrul PNȚ Argeș?
Barbu Pițigoi: Tata era conducătorul de facto al organizaţiei PNŢ Argeş. În ꞌ46 a fost o campanie electorală cu extraordinar de multă teroare, cu acţiuni teroriste menite să distrugă partidele istorice. Fac o scurtă paranteză: noi, în Argeș, am avut de-a face cu unul dintre marii criminali și teroriști comuniști la nivel internațional – mă refer la Constantin Doncea, care era argeșean. Doncea a făcut parte din brigăzile internaționale care au luptat în Spania, a ajuns agent sovietic și a revenit în România cocoțat pe tancurile armatei roșii, cu scopul de a instaura comunismul pe model sovietic. Vă vorbesc despre acest criminal în masă pentru că el a fost cel care a făcut o listă cu principalele ținte țărăniste de la adunare, punând prețuri și premii pe capetele liderilor prezenți la Pitești – ”Dacă îl împuști pe cutare, te plătim cu atât”, asta era socoteala, așa a fost. Tata era unul dintre cei trecuţi pe lista comuniştilor. Activitatea lui din anii ꞌ45-ꞌ46 în fruntea PNŢ Argeş a fost şi motivul pentru care, până la urmă, avea să fie condamnat la 17 ani de temniţă comunistă.
Revenind la adunare, în ziua respectivă tata s-a întâlnit cu aderenţii lui la un restaurant din Piteşti, i se zicea „Calul Bălan”, şi acolo au hotărât să ia micul dejun pentru ca mai apoi să plece la întrunirea ce urma să aibă loc în incinta unui cinematograf din imediata apropiere a Tribunalului Argeş. După ce au servit aperitivele şi cafeaua, chiar când se pregăteau să plece spre adunare, a năvălit în restaurant o echipă alcătuită din opt-nouă vlăjgani. Fiecare dintre ei strângea în mână câte un ziar. Desigur, în ziarele alea aveau împachetate câte o ghioagă – o bară de fier de aproximativ 20 centimetri, bară care avea în capăt o bilă acoperită cu niște crestături foarte bine ascuțite la polizor. Oamenii lui Teohari Georgescu erau meseriași, nu dădeau gherle... Au năvălit în restaurant şi, fără să spună nimic, au început să-i lovească cu ghioagele pe liderii ţărănişti, în cap, în spate, oriunde nimereau.
Bietul tata, care era un tip bine legat, a încercat să se lupte cu agresorii, să se împotrivească, timp în care o parte dintre ţărănişti au reuşit să se strecoare prin spate și să fugă. Când să scape şi tatăl meu, unul dintre zdrahoni a închis uşa. Pe atunci, ţărăniştii purtau costumul ţărănesc al lui Ion Mihalache – aveau cămaşă largă peste pantaloni. Și cămaşa tatei a rămas prinsă în uşă, iar bietul om nu putea să fugă. În acelaşi timp, bestiile îi cărau ghioage zdravene în cap, pe spate... Una dintre lovituri a fost foarte puternică şi, fiind aplicată deasupra ochiului, aproape de tâmplă, a rămas toată viaţa cu o sensibilitate acolo. Norocul lui a fost că purta ochelari şi ghioaga a ricoşat. În loc să-i izbească ochiul, a lovit puţin mai sus. Până la urmă s-a smuls din strânsoare, dar era plin de sângele ce-i șiroia de peste tot. S-a împleticit câţiva metri, de fapt s-a târât, apoi s-a prăvălit într-un şanţ şi acolo a rămas... Întâmplarea a făcut că un cizmar care avea prăvălia peste drum – şi culmea, se număra printre reprezentanţii comuniştilor din Piteşti – a chemat o birjă şi l-a transportat la o policlinică. Acolo, fiindcă întregul personal era îngrozit, i-a fost refuzată primirea în clinică. Ăia se temeau că urmau să vină agresorii după el ca să-l omoare. Le era frică și de faptul că riscau să le fie devastată policlinica. Asta era situația atunci. Până la urmă l-au transportat la spital.
În timp ce echipa de șoc îi bătea animalic pe liderii PNȚ de la Calul Bălan, s-au auzit niște focuri de armă. În clipa aceea, vlăjganii au părăsit Calul Bălan și s-au îndreptat în grabă către locul unde urma să aibă loc adunarea propriu-zisă. Focurile acelea de armă reprezentau semnalul că ajunsese Nicolae Penescu, una dintre marile ținte ale teroriștilor comuniști. Și a început pogromul. Fiind loviți din toate părțile și fiindcă nu aveau altă cale, toți țărăniștii s-au refugiat în clădirea Tribunalului Pitești. S-au gândit că Tribunalul e un altar al justiției, unde legea e lege... Însă nenorociţii au intrat peste ei, i-au vânat pe holuri, pe scări, umplând totul de sânge. Unii ţărănişti s-au refugiat chiar şi în biroul preşedintelui Tribunalului, care a cutezat să iasă în fața vlăjganilor și să le spună: ”Stați puțin, domnilor, eu sunt președintele tribunalului, reprezint legea...” Evident că răspunsul acelor scursuri a fost: ”Ce lege, bă?! Legea o facem noi!” Și-au făcut-o, domnule, au făcut-o prin crimă și măcel.
Pe deplin conștient că ambuscada comuniștilor viza o serie de asasinate, Nicolae Penescu a fugit ca din pușcă, fiindcă altă soluție nu exista. A sărit pe un geam și a ajuns în curtea tribunalului, și-apoi a sărit cu greu un gard care îl despărţea de stradă. La cădere și-a luxat glezna și s-a lovit puternic la genunchi, a rămas întins pe jos. În urma lui a sărit și bietul Gheorghe Mihai, unul dintre secretarii săi personali, care se chinuia să-l ajute pe Penescu să se ridice de pe caldarâm. În clipa aceea a răsunat un foc de armă și Gheorghe Mihai a căzut mort ca secerat. El a fost primul țărănist asasinat de comuniști.
A doua crimă avea să se petreacă în aceeaşi zi. O crimă abominabilă. Năpustiți în incinta tribunalului, nemernicii trimiși de Teohari Georgescu continuau să bată cu bestialiate pe oricine era îmbrăcat în costum țărănesc. Printre alții, l-au înhățat și pe institutorul Mitică Popescu, care purta cămașă țărănească pe deasupra și brâu la mijloc. Sărmanul era un tip gras, blajin. Scursurile l-au lovit cu sete în cap și în spate, l-au trântit şi l-au rostogolit pe scările tribunalului, care bălteau de sânge nevinovat, după care l-au jucat cu bocancii pe burtă până când i-au crăpat intestinele în el. Mitică Popescu avea să moară în niște chinuri îngrozitoare, deși până la urmă supraviețuitorii l-au dus la spital, dar nimeni și nimic nu i-a mai putut salva viața.
Răzvan Gheorghe: Câte alte victime au mai fost?
Barbu Pițigoi: La spital au ajuns aproximativ 25 de fruntași țărăniști grav răniţi. Tata era deja acolo, se zbătea între viață și moarte. Situația era critică, explozivă. După ce săvârșiseră două crime odioase la care se adăuga măcelul aferent, bandele criminale aduse de ”Teatrul pentru toți” și-au făcut apariția și în fața spitalului. Voiau să intre în spital și să-i omoare acolo, cu orice preț! Abia în acel moment, cel de pe urmă, a găsit de cuviinţă să intervină şi poliţia. Ulterior s-a ridicat din umeri și s-a spus că în tot timpul atacului poliţia ar fi avut o şedinţă necesară în incinta sediului Poliţiei Piteşti, motiv pentru care nu s-a putut interveni la timp. Crime și minciuni criminale, desigur, fiindcă ministrul Teohari Georgescu – acest criminal în masă și agent sovietic – se ocupase personal de întreaga agendă a operațiunii. Întâmplarea face, o să vă spun mai încolo, că a fost vorba şi de cumplit de multă trădare.
Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările imediate pentru tatăl și familia dumneavoastră?
Barbu Pițigoi: Pe seară s-a aflat în tot judeţul Argeş ce se petrecuse la Piteşti. Mama m-a luat şi ne-am dus şi pe noi la spital. Tatei i se umflase capul atât de tare că nu i se mai vedeau nici măcar ochii. Făcuse infecţie. Nu auzea, nu vorbea, dar respira, slavă Domnului. Pe atunci avea 46 de ani. Suferise multe plăgi cauzate de loviturile cu ghioaga. Tata era un ţăran bine legat, crescut la ţară, ca şi mine. Avea să stea în comă aproape două săptămâni. Nu ştiam dacă mai scapă, iar predicţiile medicilor erau puțin spus sumbre. De tratarea țărăniștilor spitalizați s-a ocupat și doctorul Gheorghe Petrescu – în vremea aceea el ocupa funcția de președinte al filialei țărăniste din Prahova. Era medic renumit. Când au bombardat aliații Ploieștiul, Gheorghe Petrescu a fost medicul care i-a îngrijit exemplar pe piloții americani ce reușiseră să se catapulteze din avioanele doborâte. A fost motivul pentru care, după război, Petrescu a fost invitat în America și a fost făcut cetățean de onoare al New York-ului, motiv pentru care era foarte mândru. Evident că avea să moară în pușcăriile comuniste. Inițial l-au condamnat la opt ani, apoi i-au mai dat încă 20... Revenind la ziua aceea fatidică, după măcelul și crimele săvârșite în Tribunal, Gheorghe Petrescu a venit la spital într-o maşină a armatei americane, fiind însoțit de un ziarist – nu mai rețin sigur dacă era de la ”Daily Mirror”, dar, în orice caz, reprezenta un ziar de mare tiraj – și de doi soldați americani de la Ambasada SUA. Au venit acolo, au constatat situația, au fotografiat și cu asta basta... Morții nu mai puteau fi înviați, faptele erau deja comise iar artiștii dispăruseră, îmbarcați în camioanele lor cu ”Teatru pentru toți”.
Răzvan Gheorghe: Se comiseseră două omoruri. S-a făcut vreo anchetă, măcar așa, de ochii lumii?
Barbu Pițigoi: S-a început o anchetă, dar asta doar pentru a salva niște aparențe. Ancheta a fost decisă fiindcă totuşi, în afara zecilor de oameni bătuţi, progromul se soldase și cu doi morţi. Așa că trebuiau să joace pe o partitură. Drept urmare, în martie 1947 avea să apară o comunicare batjocoritoare din partea autorităților: se insista că un grup de muncitori – care cică se plimba paşnic pe bulevard, ca să admire Piteștiul – a fost agresat de nişte ţărănişti care se adunaseră pe acolo fiindcă voiau să facă o adunare. În privinţa celor doi asasinaţi, ”anchetatorii” stabileau: nu se ştie cine a tras, dar se crede că în aula paşilor pierduţi din Tribunalul Pitești ar fi existat un... soldat, care soldat ar fi însoţit un deţinut primejdios. Soldatul avea armă, busculada aia l-a făcut să scape arma, care s-ar fi descărcat accidental iar glonţul s-a dus direct în Gheorghe Mihai. Se întâmpla într-o sâmbătă, când în Tribunal nu aveau loc procese, deci deținutul și soldatul nici nu ar fi avut cum să fie acolo.
Citește întregul interviu AICI.
