"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Tânărul Demostene Andronescu avea să fie arestat de Securitate în ꞌ56, în contextul Revoluției din Ungaria, întrucât plănuia, împreună cu Marcel Petrișor, Alexandru Ivasiuc și alți studenți anticomuniști, organizarea unei manifestații de solidaritate cu studenții maghiari. Răbufnise un nou val de teroare stalinistă.
La fel ca regretatul mărturisitor Marcel Petrișor, de care l-a legat o frumoasă și îndelungată prietenie, Demostene Andronescu mai fusese arestat și condamnat la închisoare politică, la începutul anilor ꞌ50. Noua arestare venea după o scurtă perioadă de ”libertate” în țara-lagăr.
(Domnul Demostene Andronescu, prozator, poet și mărturisitor esențial al temnițelor comuniste / sursa foto: Demostene Andronescu / Facebook)
De data aceasta, Demostene Andronescu și ceilalți studenți bucureșteni încap pe mâna criminalului psihopat în serie Gheorghe Enoiu, colonel de Securitate și șef al anchetatorilor de la Securitatea Uranus, unde se practicau torturi de neînchipuit, locația devenind un autentic abator modern. De notat că Enoiu fusese poreclit ”Măcelarul de la Interne”, întrucât obișnuia să se înfofolească într-un cearșaf, pentru a nu-și păta cu sânge uniforma sau costumul. Andronescu avea să fie condamnat la noi ani grei de închisoare, până în ꞌ64, la decret.
(Colonelul de Securitate Gheorghe Enoiu, torționar odios)
Pagina de Facebook a Memorialului Pitești publică o serie de fragmente cutremurătoare din volumul ”Reeducarea de la Aiud”, carte esențială a mărturisitorului Demostene Andronescu (o puteți comanda AICI), pasajele alese referindu-se la torturile și bătăile pe care tânărul de odinioară le-a pătimit într-o singură rundă a îndelungatelor anchete de la Securitatea Uranus:
”Primele lovituri au fost groaznice. Eu, bineînţeles, am început să urlu ca din gură de şarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat. Totuşi, agasat probabil de ele, Enoiu a ordonat: ‹Liniştiţi-l, mă, că trezim tot cartierul!› Atunci, unul din cei trei s-a executat imediat, astupându-mi gura cu un prosop. În felul acesta urletele mi-au fost atenuate şi ‹tovarăşu’ căpitan› şi-a putut continua nestingherit ‹treaba›. La un moment dat, părându-i-se, probabil, că ceva nu este în regulă, i se adresă celui ce îmi apăsa prosopul peste gură: ‹Fii atent, mă, să nu se sufoce, că pe urmă îl plătim de bun!›. La care cel vizat răspunse: ‹Se poate, tovarăşu’ căpitan? Noi doar lucrăm ştiinţific›.
Când Enoiu a obosit, considerând că îşi făcuse partea lui de treabă, întinse gârbaciul celorlalţi, zicând: ‹Na mă, scoateţi-i pantofii şi continuaţi voi!›.
Mi-au scos imediat pantofii şi au început să mă bată alternativ, când la fund, când la tălpi. Nu ştiu de ce, dar atunci mi s-a părut că bătaia la tălpi este mai cumplită decât cea la fund. Probabil că fesele îmi fuseseră anesteziate de Enoiu. Nu îmi dau seama cât a durat această operaţie, dar mie mi s-a părut că a durat o veşnicie. La un moment dat, am căzut într-un fel de semileşin, din care m-au trezit băgându-mă cu capul într-o găleată cu apă.
L-am auzit atunci pe Enoiu zicând: ‹Nu-l mai bateţi la tălpile goale, că n-o să-i mai puteţi băga pantofii în picioare!›. S-au oprit şi, cu mare greutate, au reuşit să mă încalţe. După ce mi-au legat bine şireturile, unul dintre ei a luat o ţeavă dintre cele rezemate de perete şi a început să mă lovească cu toată puterea peste tălpile pantofilor. Nu mi-aş fi închipuit că după o asemenea bătaie îţi mai pot rămâne oasele picioarelor întregi. Şi totuşi rămâneau, deoarece loviturile erau amortizate de tălpile încălţărilor şi, mai ales, de reculul pe care îl căpătai datorită faptului că erai în balans. Ce mai, oamenii băteau, într-adevăr, ştiinţific!
La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa şi nu mi-am revenit decât târziu, după miezul nopţii. Eram în arest, la subsol, şi colegii mei de celulă mă doftoriceau, punându-mi cârpe ude pe părţile traumatizate”.
