Despre pierderea umanității. De ce atâtea morți și atâta suferință cotidiană nu mai impresionează, iar mulți români se comportă ca și cum această catastrofă nu există / Profesor universitar: „Statul a eșuat, societatea a eșuat și ea, odată cu orice valori care îi mai pot ține împreună pe oameni. Nimeni nu mai are grijă de nimeni”

Profesorul de filosofie Ciprian Mihali, fost ambasador al României în mai multe țări africane, și Ana Otilia Nuțu, analist de politici publice la Expert Forum, scriu despre pierderea solidarității, despre dezumanizare și diluarea sensibilităților în fața suferinței și a morții, chiar și atunci când moartea nu iartă pe nimeni, iar pericolul iminent este resimțit de întreaga societate. Cum de a fost cu putință o asemenea transformare, la doar șase ani de la Colectiv, la nivelul unei societăți care părea sensibilă și unită în fața durerii, cum de am ajuns atât de repede și pe o „suprafață” atât de largă un fel de oaie neagră a Europei atât prin aberantul refuz categoric de a ne vaccina, experți internaționali anunțându-și deja interesul pentru a studia fenomenul „sinucigaș”, dar și printr-un soi de împietrire sufletească generalizată?

De ce și cum a ajuns societatea românească atât de resemnată și indiferentă? Care este fenomenul și cum a fost el stimulat de atitudinea incoerentă și inconsecventă a celor mai importanți factori decizionali? Redăm mai jos integral cele două opinii care pun în discuție aspecte foarte importante ale emoțiilor și stărilor sufleteștii ale unei nații marcată pe harta europeană a morții în culorile sângelui uscat. 

Ana Otilia Nuțu: „Motivul pentru care nu se adoptă un lockdown / carantina pentru București & Ilfov nu e că ar avea cineva vreun dubiu că e necesar, ci pentru că nu se poate. Nu doar procedural (lege în Parlament în actualul haos politic), ci și practic. 

Adica dacă s-ar da azi o lege de carantinare, mâine 90% din oameni s-ar comporta ca și când legea aia n-ar exista. 

Ca sa pui în aplicare legea, e nevoie de capacitate de aplicare - nu doar forță brută (poliție, jandarmerie etc), ci acceptarea din partea marii majorități că legea e corecta, bună și trebuie respectată. Nicio lege nu se poate aplica fără conformare voluntară. 

Anul trecut lucrurile stăteau altfel. Era șocul unui virus nou; vedeam ce fac alții pe afară; Iohannis, Orban și Cîțu înțeleseseră în ceasul al 12-lea sa puna on hold jocurile politice de-a anticipatele; Iohannis era cât de cât credibil, lumea nu-și bătea joc de el când apărea la televizor cu "romîni, stați acasă". Azi, suntem la un an jumate distanță, cu încredere la minime istorice în autorități, după amenzi în lockdown anulate în instanță și declarate neconstituționale, dupa ce s-au dat aberant doar celor mai vulnerabili, după o continua bătaie de joc în care legea a fost doar pentru unii, în timp ce cei la putere au încălcat-o fără consecințe. Decontăm azi tot ce s-a ratat în ultimul an și jumătate - în loc să construim solidaritatea, am aplicat militaria cu generalii de carton, selectiv cu cei care nu se puteau apăra. 

Pandemia va trece, ne va fi bine dupa ce ne va fi mai rău în lunile care vin. Dar distrugerea asta a societății, prăbușirea autorității legitime a statului, fragmentarea, lipsa de empatie vor fi mult mai durabile decât dezastrul pe care îl lasă în urma virusul” .

Ciprian Mihali: „Asta e! Despre resemnare și indiferență 

Cum arată România azi? Ca o țară neguvernată și neguvernabilă. Dar asta nu deranjează pe nimeni. Au dreptate cei care spun că doar un lockdown sever ar putea reduce numărul morților: în acest moment vaccinul e o soluție, dar una pe termen mediu. Până atunci, mii de oameni vor continua să moară. Așa cum au dreptate și aceia care spun că un lockdown sever e cu neputință în acest moment și oricând de acum înainte. 

Pentru niște motive destul de simple: mai întâi, deoarece guvernanții au realizat că moartea câtorva sute de oameni nu le afectează scorul electoral. Oricât de cinic ar suna, regimul Iohannis ar pierde mai mult luând măsuri dure care ar salva vieți decât neluând măsuri care omoară oameni, dar, nu-i așa, ne lasă pe toți liberi, să facem ce vrem, pentru că noi vrem libertate, să nu ne oprească nimeni să luăm și să dăm virusul oricui. Apoi, pentru că oamenilor le-a dispărut frica de moarte sau nu, nu frica de moarte, ci, mai degrabă, sensibilitatea față de suferința provocată de boală și de moarte.  

Cu ce am progresat noi ca societate de când a început pandemia? Cu nivelul de inumanitate, de cruzime și de lipsă de grijă față de semeni. Citim zilnic mărturii ale unor morți insuportabil de dureroase și de absurde: fratele profesoarei mele de filosofie din liceu a murit din neglijența altora, o femeie de 20 de ani a murit pentru că a refuzat nu doar vaccinul ci chiar și masca de oxigen, într-atât era de manipulată de mediul în care trăia, oamenii mor sufocați, pe holuri, în ambulanțe, în condiții atroce, e un adevărat măcel în spitale și atâtea familii trăiesc tragedii de nedescris.  

Dar cui îi pasă? Vi se pare că oamenii se gândesc la asta și poartă mască pe stradă pentru a se proteja și pentru a-i proteja pe ceilalți? Vi se pare că am devenit mai responsabili după un an și jumătate? Eu nu cred. Dimpotrivă, am devenit mai sălbatici, mai cruzi și mai insensibili la ceilalți. Până la urmă ne obișnuim și cu moartea, nu? Așa cum ne-am obișnuit cu emigrarea, cu inflația, cu criza, cu Dragnea, cu Cîțu, ce mai contează că mor niște sute și mii de oameni? Și nu e defel un efect retoric ce spun. E pur și simplu asta: nu-i pasă nimănui că mor oameni ca să merite efortul de a-i salva (exceptându-i pe admirabilii medici din linia întâi). 

Percepția e că ne aflăm într-un moment de resemnare, de fatalitate împacată: asta e! Medicii sunt epuizați, guvernanții își dovedesc impotența pe zi ce trece, politicienii joacă jocuri absurde, ticăloasele televiziuni antivacciniste fac azi breaking news din numărul mare de morți la care au contribuit zi de zi, părinții vor școală, dar nu acceptă nici teste, nici vaccinuri pentru copii, profesoarele de muzică, devenite experte în epidemiologie, compară campania de vaccinare cu lagărele de concentrare, oamenii refuză să se vaccineze pentru că așa vor, să refuze, nu mai au niciun alt motiv, dar ăsta le ajunge.  

Practic, singura lege acum e legea vieții și a morții, un darwinism epidemic, din care unii vor scăpa și alții nu. Statul a eșuat, societatea a eșuat și ea, odată cu orice valori care îi mai pot ține împreună pe oameni. Nimeni nu mai are grijă de nimeni, doar pe facebook și în cimitire oamenii – tot mai singuri și mai numeroși, până la exasperare sau până la obișnuință – își vor plânge morții.  

Va fi cândva o judecată, așa cum au fost după marile războaie și tragedii. Măcar o judecată a istoriei, pentru că e greu de crezut că toți complicii la crima colectivă de azi, evitabilă și necesară, vor da socoteală cuiva. Va fi o judecată de consolare pentru supraviețuitori, căci pe morții aleatorii, pe morții care mor parcă la întâmplare, nu-i mai aduce nimeni înapoi. Și, în fond, care e problema? Cu o moarte toți suntem datori, nu? Maximă violență și indecență între noi, teribilă decădere din umanitatea noastră cea mai elementară. Când mor atâția oameni degeaba, ce sens mai dăm supraviețuirii?”.