Marcel Petrișor. Prietenia suferinței și timpul fără de timp al veșniciei

Dintre foștii deținuți politici anticomuniști mai trăiesc în această clipă puțini. Din ce în ce mai puțini. Cu moartea lui Marcel Petrișor – am parte de vești săptămânale de acest fel – numărul și anvergura se reduc. Nu ne pierdem, din fericire, memoria, dar îi pierdem pe mărturisitori, pe cei care ar mai fi putut pune pe gânduri generațiile tinere. În carne și oase.

Știu că nu este pe gustul unora. Victimele comunismului au ajuns oricum o minoritate în raport cu majoritatea de profitori și de ignoranți. Inclusiv aici, în parohie, unii au făcut un capăt de acuzare la adresa mea că am vorbit prea frecvent despre crimele dictaturii proletariatului. Îi deranjează, punându-le, involuntar, oglinda istoriei în față. În orice caz, plecarea lui Marcel Petrișor ar trebui să îi liniștească. Nu o să mai fie inoportunați. Defectul libertății: te poți bucura de ea fără să dai nici două parale pe adevăratul preț cu care a fost câștigată.

Pe Marcel l-am cunoscut, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, la Petre Țuțea – Nea' Petrache, cum îi spunea el cu familiaritate și iubire –, reușind, în câteva ori, să îl ducem cu mașina pe ici-colo. În ciuda diferenței mari de vârstă, pe cei doi îi lega prietenia suferinței. Mai cu seamă de la Jilava. Dar nu numai.

Cu anii, ne-am tot revăzut, nu foarte des, însă mereu ca și cum ne-am fi despărțit ieri, continuând firul conversației. Subiectul nostru preferat: încrengătura din perioada interbelică dintre politică și ideal, dintre avânt și greșeli, dintre binele dorit și răul petrecut. În ultima vreme, a insistat să îi spun pe nume, fapt pe care l-am luat ca pe un certificat de noblețe. Andreea vorbea frecvent cu el. În acest an l-a și vizitat, Marcel văzând-o prima și ultima dată pe Maria noastră. Ochii ei au privit, fără să știe, în ochii istoriei.

În rest, iarăși, obsedand, regretul de a nu îl mai fi cercetat. Ca și în cazul altor prieteni în duh, nu ne-am spus totul. Am amânat, prostește, crezând că am vreme. Motiv pentru care mizez pe timpul fără de timp al veșniciei, când o să vorbim până la capăt.

Dragă Marcel, Dumnezeu să îți dea bucuriile de care aici nu ai avut parte! Și un salut lui Nea' Petrache...