"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Profesorul Cătălin Nedelcu – unul dintre cei mai devotați și neobosiți cercetători ai rezistenței anticomuniste – publică, pe blog, un articol sugestiv în care evidențiază torturile și anii grei de pușcărie politică (peste 17) prin care a trecut fruntașul țărănist Corneliu Coposu, din beciurile Securității și până la cei aproape 7 ani petrecuți în iadul de la Rîmnicu Sărat, la Închisoarea Tăcerii, unde comandant era Alexandru Vișinescu.
Profesorul citează și o serie de fragmente din convorbirile Seniorului Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian. Podul.ro vă prezintă comentariile lui Cătălin Nedelcu:
”Corneliu Coposu a fost un om politic român care a în timpul regimului comunist și-a plătit scump apartenența la Partidul Național Țărănesc și funcția de secretar politic al lui Iuliu Maniu. În închisoare a fost supus unor tratamente extrem de dure, de la tortură până la izolarea completă timp de aproape 7 ani la Râmnicu Sărat, unde comandant era Alexandru Vișinescu. Caracterul său puternic l-a făcut să supraviețuiască fără să înnebunească, dar sechelele au fost serioase fiindcă la ieșire din penitenciarul Râmnicu Sărat nu mai știa să vorbească.
Arestarea lui s-a produs în iulie 1947 și până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru ‹înaltă trădare a clasei muncitoare› și pentru ‹crimă contra reformelor sociale›. A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis la izolare la penitenciarul Rîmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenție a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul - arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, București; penitenciarul Pitești; penitenciarul Văcărești, din București; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă București; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, București și muncă forțată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcărești; penitenciarul Poarta Albă, Constanța; penitenciarul Sighetul Marmației; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat.
Mărturia sa, a unui om care a rămas vertical în ciuda uriașelor presiuni la care a fost supus, trebuie să rămână în conștiința tuturor și să înțelegem odată pentru totdeauna cât de crunt și nemilos a fost acest regim comunist”.
Profesorul Cătălin Nedelcu publică și un pasaj din volumul ”Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian”:
,,Cu prilejul anchetelor am cunoscut pe cei care se ocupau de noi şi care se numeau tovarăşi procurori; ei nu aparţineau Siguranţei, ci unui serviciu numit SSI, adică Serviciul Special de Informaţii, care fusese completat cu agenţi sovietici şi cu oameni de încredere, mulţi dintre ei cu şcoală sovietică, crescuţi în instituţiile lui Djerzinski şi care anchetau, deci, după metodele sovietice. Erau oameni de o brutalitate deosebită, care îşi exercitau meseria concomitent cu torţionarea celor anchetaţi. Ca sisteme practicate era bătaia cu cearceaful ud, bătaia cu săculeţ de nisip, atîrnarea cu capul în jos,bătaia la tălpi şi manejul. Manejul era o formă de intimidare şi de chinuire ce se practica în felul următor: anchetatul era dezbrăcat la piele şi un gealat, cu o figură lombroziană, ce avea în mînă un bici, obliga victima să fugă în jurul unei săli mai mari, iar el îl fugărea cu biciul cu care-l pleznea sau direcţiona sensul alergării tot cu ajutorul biciului.
Bineînţeles că existau şi metode de constrîngere civilizate, cum era carcera, pedeapsa cu lipsa de mîncare, pedeapsa cu scoaterea saltelei şi obligarea deţinutului să doarmă pe gratiile de fier, pedeapsa cu claustrarea. La acest fel de mijloace de presiune se renunţa după două, trei zile şi pe urmă se aplica toată gama de mijloace de care v-am vorbit. Mai existau şi alte sisteme, cum era electrocutarea într-o cameră care avea apă la un nivel de 10 -15 cm. şi în care deţinutul, în orice poziţie s-ar fi aflat, suporta şocurile de curent, odată cu conectarea unui întrerupător. Am trecut prin toate fazele acestea. Ei vroiau să scoată de la mine mărturia participării la o acţiune de spionaj, care era fantezistă. La un moment dat s-a făcut cu mine următoarea experienţă: am fost pus în cătuşe, mâna stângă cu piciorul stâng prinse cu o cătuşă şi mâna dreaptă la piciorul drept prinse cu altă cătuşă, în această încătuşare poziţia este ghemuită, fără posibilitate de a te mişca şi în scurtă vreme, într-o jumătate de oră, îţi amorţesc toţi muşchii şi simţi nişte dureri atroce, datorită efortului pe care-l face musculatura în extensiune într-o poziţie neobişnuită. Pe poziţia aceasta, dublu încătuşat, am fost aruncat într-o maşină şi dus la o casă conspirativă din Snagov, din Gruiu, care avea o împrejmuire înaltă de 5 m., unde se pătrundea cu consemne, după controale repetate.
Aici am fost introdus pe un coridor lung de cîţiva metri, la capătul căruia era un reflector uriaş care îţi proiecta razele în faţă, iar în spatele acestui far era o cameră, prin care se perindau cei chemaţi să mă identifice. In speţă, în această cameră, prin spatele reflectorului au defilat, spre surprinderea mea, angajaţii feminini ai misiunii americane.[…] S-a încercat asupra mea o presiune ameninţătoare şi după ce m-am încăpăţînat să spun că nimic nu este adevărat din tot ce spune persoana din spatele reflectorului, pe care eu n-o vedeam, dar a cărei voce o recunoscusem, am fost pus din nou în cătuşe, dus pe marginea lacului Snagov şi ameninţat cu pistolul în mînă că, dacă nu declar imediat tot ceea ce am vorbit cu Schuyller, voi fi împuşcat şi aruncat în lac. Din cauza tensiunii teribile - bineînţeles că aceste ameninţări erau însoţite şi de lovituri cu cizma ş.am.d., eu eram în poziţie cocoşată, aruncat jos la marginea lacului - am izbucnit într-un hohot de rîs. Reacţia mea i-a surprins, probabil, şi-au închipuit c-am înnebunit.
"Ce-i cu tine, bă?", s-au răstit la mine. Nu vă pot reproduce limbajul care se utiliza, în care numele sfinţilor şi al părinţilor erau foarte des invocate, cu cele mai năstruşnice injurii şi sudălmi, care nu erau obişnuite nici măcar la mahala.
"De ce rîzi?" - şi atunci am avut un reflex de seninătate şi le-am explicat:
”Cum vă puteţi închipui că eu am să cred că o să mă aruncaţi în lac cu cătuşele Serviciului Special de Informaţii? Sau mă credeţi idiot, sau nu vă daţi seama de ceea ce reprezintă ameninţarea voastră? Asasinatele se fac mai discret şi nu de maniera aceasta: de altfel, nu cred că o să mă asasinaţi înainte de proces”.
După ce mi-au trîntit cîteva înjurături de mamă şi cîteva cizme în cap şi în burtă, m-au încărcat din nou în maşină şi m-au transportat la Malmaison. Acolo s-au încercat împotriva mea toate metodele de torţionare pe care le-am menţionat. Am avut o mare satisfacţie, cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau ei. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, cu care m-au pleznit, am refuzat să mă mişc din loc, pîna cînd bruta, care conducea operaţiile, a obosit. E adevărat, am rămas cu spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. Am nişte semen interesante de pe urma puşcăriei; am semnele unor cătuşe pe picioare, cătuşele mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează încă sechelele. Am nişte diagonale pe spate, urmele mai adînci ale plesniturilor de bici. După ce a obosit călăul, m-au lăsat prăbuşit jos, unde am dormit pe ciment, pînă a doua zi dimineaţa, cînd m-au ridicat gardienii de serviciu. Am această satisfacţie că voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor. (…)
Da, aveam o factură atletică, cîntăream o sută patrusprezece kg. Da. Fusesem campion la haltere, în timpul doctoratului, la Clubul Sportiv Universitar. Eram o masă de muşchi la ora aceea, dar muşchii s-au topit, aşa că rămăsese din mine, la ieşirea din puşcărie, doar 51 kg”.
