Impozitul pe opinie și enoriașii datului cu părerea

Dacă aflatul în treabă și datul cu părerea ar fi fost sporturi olimpice, românul și-ar fi șters de pe flash drive-ul său mental fatalismul mioritic și resemnarea mirositoare și s-ar fi găinățat suveran peste americani, sovietici, chinezi și alte nații, de la înălțimea celui mai înalt loc al podiumului.  

Am fi avut milioane de nadii, patzaichini și nicuvlazi, mii de doinemelinte, laviniimiloșovici, buligani ori vasilestângi și sute de bello-bitangi fără trening, căci, de la sfârșitul secolului XIX și până azi am fi-nzecit tezaurul țării cu aurul cu care-am fi fost distinși la competițiile pe ramură. Fie că e vorba de analiza politică în șlapi, la umplut sifoane, ori de comentariul monden practicat cu scobitoarea în dinți și deștu-n buric la grătarul din spatele blocului, fie e că discutăm despre aptitudinea lui de a umple spațiile de socializare cu sudălmi și acuze, pentru că așa a învățat la ședințele de autocritică ale organizației UTC, românul știe tot, cunoaște, poate, e dat în mă-sa! E campion și, chiar dacă de multe ori s-ar impune, n-o să ajungă nimeni să-i schimbe cununa de lauri cu o tichie cu clopoței…

Din nefericire, aflatul în treabă nu e numai apanajul celor care au trecut prin viață silabisind doar titlurile copertelor de manual. Am asistat, în urmă cu ceva vreme, pe wall-ul unei respectabile cunoștințe, la o polemică în care închipuiții pedagogi ai moralei creștine trimiteau la colț, cu palmele umflate de lovituri de riglă, pe cei ce avuseseră imprudența de a ironiza un hobby național: pupatul de moaște. Oamenii cu exprimări decente în formă luau la refec opinia seamănului ce îndrăznise să critice mecanismul de turmă.  

Cu energia cu care, mai potrivit, s-ar fi putut prezenta la o piesă de teatru, cu disponibilitatea cu care mai bine ar fi rupt ușile unui muzeu științific, postacii turmei zdrobeau în scris metacarpiene și falange, încercând să ajungă mai sus și să inhibe resortul mental ce le animase. Trist. Ba chiar revoltător.

Nu discutăm aici faptul că moaștele au fost folosite, dintotdeauna, ca instrument de propagandă și profit al bisericilor de orice fel. Nici faptul că minunile din viețile noastre nu ne sunt împlinite nici de unghia Sfântului Elucubrație și nici de măseaua de minte a Cuvioasei Aberația, ci doar de acel Dumnezeu care se încăpățânează să fie pretutindeni, nu doar sub acoperișurile pentru care ți se cer taxe de acces și intermediere. N-am mai vedea pădurea din cauza copacilor…

Într-o societate tributară superficialității, prejudecății și improvizației de orice fel, aflatul în treabă și datul cu părerea au depășit rangul de sport național și s-au transformat în religie. Enoriașii punctelor de vedere facile sunt mulți, foarte mulți, iar dinamica exprimărilor lor sufocă perspectiva, inhibă permanent dialogul.  

Ne-ar salva, poate, un impozit pe calitatea opiniei prezentate. Dar cine să-l legifereze? Cine să-l aplice? Haideți să ne dăm cu părerea…