23

august 1944 este pentru noi, dar nu numai, o dată istorică. La propriu. Cu prețul pe care, ca întotdeauna, istoria omenească îl cere: multe mii, majoritatea necunoscute, de biografii stinse brutal și destine deturnate.

Actul în sine, falsificat de comuniști și folosit ca argument al legitimității lor politice în singura țară din Balcani a epocii cu Monarhie funcțională și instituții solide, merită recitit și curățat de stratul gros al unei memorii deturnate. 

Da, elev, îmi aduc aminte cum de 23 august căram câte ceva, o lozincă, un tablou al tovarășului sau tovarășei (foarte grele, ramele fiind din lemn), scutind-o pe mama de un supliciu pe care eu îl luam drept ce era de fapt: o mascaradă. 

România nu a primit nici azi, măcar simbolic, recunoștința Occidentului pentru scurtarea războiului și salvarea, în oglindă, a altor mii de vieți, te miri pe unde, în lumea largă. Doar Regina Elisabeta II l-a onorat, la ultima vizită în Regatul Unit, pe ultimul nostru Rege și ultimul șef de stat român de drept. În comparație cu democrația, monarhia nu uită. 

Pe răcoarea de seară a ultimilor zile de concediu, cu un prosecco pus la rece din timp, scoțând sticla din frapieră – ce (re)naștere de fiecare dată a Afroditei! –, câți oameni de stat pe care altminteri îi vedem la televizor în fiecare zi s-au dus la mormântul Regelui? Cel de lângă al Reginei, cea care a ales conștient un drum al neputinței și care, femeie inspirată, a fost alături de omul care ne-a scris istoria. Monarhiști sau nu, iată că am ajuns la apogeul democrației: suntem nerecunoscători (aproape) cu toții. 

Păcat!