"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Avea peste o sută cinzeci de ani, când Ştefan cel Mare s-a odihnit la umbra lui şi a însemnat locul pentru ctitorirea bisericii. Legenda mai spune că Voievodul împreună cu Maria Voichiţa au luat masa sub stejar, în drumul lor spre mănăstirea rupestră de la Ţâpova, unde s-au cununat.
Însă cea mai impresionantă şi tulburătoare poveste pe care am auzit-o de la localnici este din secolul trecut, când „eliberatorii” sovietici au dat ordin să fie închisă biserica, iar odoarele din interior să fie arse în curte. Politrucii au arătat cu degetul spre stejarul secular, au intrat în biserică şi au dat ordin ca icoanele, drapelele şi cărţile sfinte să fie aruncate şi incendiate lângă imensa tulpină a arborelui, care păstra istoria, memoria şi mândria de veacuri a comunităţii.
Cel mai în etate om din Cobâlea a intrat în biserică împreună cu alţi câţiva oameni respectaţi şi a început să adune, conform indicaţiilor comisarilor roşii, odoarele pentru a fi aruncate pe foc. „Eliberatorii”, în obrăznicia lor, cotrobăind în lăcaşul sfânt, au dat peste vinul de împărtăşanie, fiindcă se apropia Învierea. Au băut întreaga cantitate de vin rezervată pentru un sat de creştini şi au căzut „la datorie”.
Când s-au trezit, biserica era fără odoare. În curte, lângă tulpină, unde ei arătaseră cu degetul, se afla o movilă mare de cenuşă, care încă mai fumega. Starostele bisericii le-a spus mojicilor în uniforme de militari, că au executat indicaţiile date şi au aruncat pe foc tot ce le-au poruncit. Încă tulburi la cap, „eliberatorii” au venit lângă stejar, au dat cu piciorul în grămada fumegândă, au înjurat şi au plecat cu convingerea că au făcut o treabă bună pentru norodul muncitor.
Povestea mai spune că acei băştinaşi înţelepţi, ştiau foarte bine că tulpina, pe care nu o cuprindeau nici zece voinici, avea o scorbură mare, mascată cu crengi uscate. În cele câteva ore de somn adânc, cât „eliberatorii” turmentaţi dormeau în biserică, bătrânii au ascuns cărţile sfinte şi icoanele vechi în scorbura stejarului, iar drapelele şi alte odoare de dimensiuni mai mari au fost date sătenilor spre păstrare şi tăinuire. Apoi, în apropiere de tulpină, au aprins un rug de ramuri uscate şi au adunat cenuşa, să vadă comisarii.
Cât timp puterea străină a dictat regulile în Cobâlea şi în Moldova, nici un sătean nu a deschis gura să divulge comuniştilor, unde şi la cine se află odoarele bisericii. Când a venit ziua şi ora să fie deschisă şi împodobită biserica, stejarul de peste 650 de ani şi-a deschis scorbura secretă şi a reîntors satului întreagă comoară. Ceilalţi săteni au scos din Casa lor Mare odoarele şi le-au reîntors lăcaşului sfânt.
Universul cobâlenilor încape în vrerea lui Dumnezeu de a le fi păstrat în anii de ocupaţie sovietică Stejarul lui Ştefan cel Mare, Biserica lor de veacuri şi Icoanele sfinte împreună cu vechile psaltiri dăruite de mitropoliţii de la Suceava şi Iaşi. Ei îşi trăiesc povestea şi destinul, convinşi până în adâncul sufletului, că miracolul care a avut loc pe vatra satului lor, e un semn divin, iar lor le-a revenit misiunea şi norocul să păstreze candela credinţei aprinsă în vremuri de izbelişte.
Tăcerea multor cobâleni în etate e rugăciunea lor nerostită în anii de teroare roşie, iar ca să-i înţelegeţi, duceţi-vă şi îmbrăţişaţi Stejarul, bătrânul preot de peste 650 de ani, care prin freamătul coroanei, o să vă destăinuie poveştile neştiute ale Basarabiei româneşti.
