"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Trecător prin toate ororile și grozăviile reeducării piteștene, de la un capăt la altul, fostul deținut politic Paul Bandu avea să reușească să plece în Anglia, în a doua jumătate a anilor ꞌ60. Acolo scrie în amănunt întreaga istorie a fenomenului care l-a înfiorat pe Soljenițîn, prin unicitate și cruzime. Dotat cu o memorie excepțională și condei, Paul Bandu s-a numărat printre primii foști deținuți politici care au intuit corect rolul ofițerului politic și al altor securiști de frunte în inițierea, coordonarea și desfășurarea atrocităților de la Pitești.
Întrucât era abia ajuns într-o țară pe care nu o cunoștea și încă nu își găsise un loc de muncă, Paul Bandu nu dispunea de resursele financiare necesare publicării memoriilor sale despre Pitești. Drept urmare, s-a adresat organizației Amnesty International (fondată în 1961, cu scopul promovării drepturilor omului), care a primit manuscrisul în original și i-a promis că-l va publica în cel mai scurt timp. S-au scurs anii, dar Amnesty International nu doar că n-a mai publicat niciodată memoriile, fără a explica motivul, dar nici rapoartele date periodic publicității de această organizație nu au consemnat vreodată măcar un singur rând despre reeducare sau despre victimele sinistrului experiment de la Pitești.
Luptător prin excelență, Paul Bandu se pusese rapid pe picioare, avea loc de muncă și își întemeiase o familie. S-a adresat în scris și prin viu grai Amnesty International, solicitând să i se redea manuscrisul (era unicul exemplar), fiindcă acum avea posibilitatea să-l publice pe cont propriu. Stupoare: Amnesty International a refuzat, susținând că odată depuse, materialele nu se mai pot returna! Fostul deținut politic i-a rugat din nou pe reprezentanții organizației, măcar să accepte să i se facă o copie, pe banii lui, însă nu i s-a mai răspuns niciodată, în pofida numeroaselor solicitări legitime.
Nu după mult timp, Paul Bandu avea să moară, lovit de un cancer. Odată cu el a murit și amintirea unei lucrări valoroase, esențiale, care nu a mai fost recuperată niciodată. Occidentul avea să afle despre oroarea Piteștiului decenii mai târziu, prin intermediul lui Dumitru Bacu și al lui Virgil Ierunca, în condițiile în care ar fi putut avea o imagine de ansamblu încă din anii ꞌ60, prin volumul lui Paul Bandu, martor ocular al ororilor piteștene, o carte despre care ar fi vuit presa occidentală ca despre un bestseller. Oare de ce a îngropat Amnesty International (care urma să primească premiul Nobel pentru pace în 1977) valoroasele mărturii ale lui Paul Bandu?
Într-un interviu acordat în exclusivitate Podul.ro, scriitorul, jurnalistul, profesorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea analizează șocantul episod expus mai sus, făcând trimitere la esențiala lucrare a lui Ion Ioanid, ”Închisoarea noastră cea de toate zilele”:
Alexandru Mihalcea: E naiv cine își închipuie că guvernele occidentale nu știau ce grozăvii se întâmplă dincolo de Cortina de Fier, ce pățesc cele peste 100 de milioane de oameni dați pe mâna căpcăunului roșu. Știau, așa cum știuseră ce făcea Hitler cu evreii și ce grozăvii au urmat Conferinței de la München.
Bănuiesc că, uneori, voiau să nu știe chiar totul. Iată o întâmplare, povestită de Ion Ioanid. După eliberarea din 1964, prietenul său Paul Bandu, care trăise, de la un capăt la altul, grozăviile reeducării de la Pitești – pe care le relatase, în amănunt, cu mari riscuri, altor deținuți necunoscători ai ”experimentului” – reușește să plece în Anglia. Acolo scrie ce se întâmplase, ce văzuse, ce trăise, întreaga istorie a fenomenului care l-a înfiorat pe Soljeniţîn. Bandu era înzestrat cu un excepțional spirit de observație, avea o memorie ieșită din comun și, fapt a cărui importanță nu mai trebuie demonstrată, cunoaște ”reeducarea” și pe ”reeducatori”, în frunte cu Țurcanu – pe pielea proprie. Intuiește rolul ofițerului politic și al altor securiști în desfășurarea și în finalitatea torturilor.
Nu are bani să-și publice manuscrisul și bate la ușa celebrei asociații Amnesty International, apărătoarea drepturilor omului, ai cărei oficiali îl primesc cu brațele deschise… și cu tergiversarea publicării cărții timp de șase ani! Dezamăgit, autorul cere restituirea manuscrisului. Răspuns sec: ”Manuscrisele nepublicate nu se restituie”. Roagă să i se facă, contra cost, o copie, căci le dăduse originalul. Răspuns: nu i se răspunde.
Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu raportul unui martor ocular, cu o carte despre care ar fi vuit presa occidentală ca despre un bestseller. Într-un final dureros, fostul deținut politic Paul Bandu moare la Londra, lovit de cancer. Amintirea existenței valorosului manuscris moare și ea. Vă las, domnule Gheorghe, pe dumneavostră, să reflectați asupra bizarei și tragicei istorii relatate de Ion Ionid în ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” (Editura Albatros, București, 1992, vol. III, paginile 205-206).
Răzvan Gheorghe: Lansez aceeași invitație la reflecție și cititorilor noștri. Pentru a contextualiza cât mai bine episodul invocat de dumneavoastră, voi da citire aici și acum mărturiei regretatului Ion Ioanid, la rându-i răpit de o boală necruțătoare pe când se afla în plină forță de muncă. Voi folosi cea de-a treia ediție revăzută a esențialei sale lucrări, ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” (volumul II, Editura Humanitas, 1999, București, paginile 500-501):
”Eram proaspăt sosit în Germania. Abia ieșisem din lagărul de la Zimdorf, eram în posesia unui pașaport de refugiat politic și mă stabilisem la München. Neștiind limba țării, mă întrețineam la limita decenței, lucrând ocazional ca muncitor la diferite firme din oraș. În această situație m-a surprins invitația lui Ion Vorvoreanu și Paulică Bandu – și unul, și altul foști camarzi de detenție în Pitești – de a veni să-i vizitez la Londra, trimițându-mi totodată și biletul de avion dus-întors. Am stat la fiecare din ei câte o săptămână, timp în care ne-am reamintit de trecutul nostru comun petrecut în închisoare și ne-am informat reciproc despre soarta altor foști camarazi, cei mai mulți rămași în țară, unii morți între timp și numai puțini plecați în străinătate.
Deși, la vremea aceea, nu mă gândeam încă să scriu aceste memorii, eram obsedat de ideea că fiecare din noi avea datoria să contribuie cu ceva la alcătuirea unui dosar cu mărturii, la elaborarea unei lucrări atotcuprinzătoare despre Gulagul din România. Aportul meu îl vedeam pe atunci limitat la reconstruirea din memorie a unei liste nominale a tuturor deținuților cu care mă întâlnisem prin diferitele penitenciare și lagăre de muncă forțată, de-a lungul celor doisprezece ani de închisoare.
Cu ocazia discuțiilor pe această temă, Paulică mi-a povestit că scrisese un voluminos și amănunțit raport despre toate cele petrecute în timpul ‹reeducării› la închisoarea din Pitești, în chiar primele luni de la sosirea lui în Anglia. Fiind însă la începutul exilului, lipsit de mijloace financiare și de experiență într-o lume care îi era încă străină, nu a avut posibilitatea să dea publicității amintirile din închisoarea Pitești. S-a adresat atunci organizației pentru drepturile omului Amnesty International, solicitându-i sprijinul în acest sens. Organizația s-a arătat interesată de materialul documentar oferit de Paul Bandu. Ca urmare, Paulică s-a grăbit să i-l predea, sperând să-l vadă cât mai curând adus la cunoștința publicului.
Trecuseră însă de atunci aproape șase ani, și nicăieri, nici chiar în rapoartele date periodic publicității de organizația Amnesty International nu apăruse măcar un singur rând despre ‹reeducare› sau despre victimele sinistrului experiment de la Pitești, necum vreo aluzie la informațiile și detaliile din materialul predat de Paulică. Între timp, perseverent și harnic cum era, Paulică reușise să își croiască un drum în noua lui viață, câștigând suficient pentru a-și asigura o existență decentă. Apoi se căsătorise, făcându-și un rost definitiv, într-o viață de familie armonioasă.
Găsindu-și, în sfârșit, liniștea, după lupta cu dificultățile din prima perioadă a exilului, s-a adresat din nou organizației Amnesty International, solicitând restituirea manuscrisului pe care i-l încredințase cu câțiva ani în urmă. I s-a răspuns că documentele, o dată predate, nu se mai restituie. Din păcate, la înmânarea manuscrisului, Paulică nu-și oprise nici o copie, nu atât din lipsă de prevedere, cât din lipsă de bani pentru fotocopiat. Între timp, problema unei astfel de cheltuieli fiind înlăturată, Paulică scrisese din nou organizației, cerând să-i fie trimisă o fotocopie a documentelor, obligându-se, bineînțeles, să achite costul operației. Trecuseră de atunci mai bine de trei săptămâni și nu primise nici un răspuns.
Așa se prezenta situația în momentul vizitei mele în Anglia. Eram încă la el când Paulică a expediat o nouă scrisoare, repetându-și cererea. Din corespondența purtată cu Paulică după întoarcerea mea la München am aflat că toate demersurile făcute pe lângă Asociație, pentru a intra în posesia unei copii a manuscrisului, s-au lovit fie de invocarea unor impedimente birocratice, fie, pur și simplu, de lungi și de neînțeles (dacă nu chiar suspecte) tăceri. Câțiva ani mai târziu, Paul Bandu murea de un cancer, fără să mai fi apucat să-și recupereze memoriile din timpul ‹reeducării› de la Pitești”.
