"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La mai bine de trei decenii de la momentul ꞌ89 decembrie, statul român își continuă, indiferent de culoarea guvernărilor care s-au tot succedat la Palatul Victoria, politica oficioasă, dar cât se poate de fățișă, de protejare a criminalilor fostului regim genocidar, sfidând memoria a numeroși semeni și sângele vărsat pentru libertate.
Asta se întâmplă în țara în care dictatura comunistă a fost declarată oficial drept genocidară, târziu, foarte târziu, și cu tam-tam caraghios în Parlament, declarația rămânând însă lipsită de vreo urmare, oricare, întrucât statul român nu doar că a uitat să-i condamne pe autorii genocidului, ci îi mai și protejează de justiție în timp ce-i îndoapă cu sinecuri și pensii speciale. Cum e posibil să recunoști oficial genocidul, dar să nu-i condamni autorii?!
Pe de altă parte, de-a lungul a trei decenii, Dosarul Revoluției s-a transformat într-o rușine și o rană națională, mii și mii de pagini, de martori, de depoziții fără vreo finalitate. Nu mai vorbim de Dosarul Mineriadei, la fel de compromis. Oare cine își mai amintește cum l-a protejat și l-a salvat statul român pe asasinul cu epoleți ai tinerilor Andrei Frumușeanu și Aurica Crăiniceanu? A se nota că răspunderea morală pentru toate acestea revine în primul rând Procuraturii, procurorilor care au fost indiferenți față de crimă.
În articolul de față vom vorbi despre o categorie uitată de criminali ai fostului regim. Îi lăsăm la o parte pe criminalii Securității (despre care s-a scris și s-a discutat până la saturație, dar fără consecințe), îi ocolim și pe caraliii Direcției Penitenciarelor și ne referim la unii dintre grănicerii de la frontiera cu Iugoslavia, o graniță a groazei și a morții unde s-a săvârșit un amplu măcel în ultimele două decenii ale dictaturii comuniste, anii ꞌ70-ꞌ80, când mii și mii de români au fost uciși în timp ce încercau să fugă din raiul comunist. Criminalii aceia aveau, în ꞌ90, între 18 și 60 de ani – mulți aveau doar 20-25 de ani pe atunci, erau activi din toate punctele de vedere și au continuat să lucreze în armată, unii dintre ei fiind acum, foarte probabil, beneficiari de pensii speciale (după 1989, mulți s-au înșurubat în sistem), dar oricum au pensii militare însemnate și grade babane.
Scriitorul, jurnalistul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea (foto sus) vorbește pe larg, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Podul.ro, despre atrocitățile pe care acești criminali (care sunt încă printre noi) le-au săvârșit la frontiera cu Iugoslavia, cea mai sângeroasă graniță a Europei:
Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, acum, la 31 de ani de la momentul decembrie ꞌ89, mai există printre noi criminali ai regimului comunist?
Alexandru Mihalcea: Mă gândesc că, într-un fel, guvernele postdecembriste au manifestat o atitudine echivalentă și față de criminali, și față de victime, în sensul că i-au igorat și pe unii, și pe alții, chiar și în spețe arhicunoscute, în cazul unor indivizi pe care toată lumea îi arăta cu degetul, cum au fost Ficior și Vișinescu; a trebuit să treacă îndelungă vreme, să se consume foarte multă hârtie, să de facă intervenții în Parlament, să se scrie sute de articole, pentru ca, în sfârșit, justiția să-și facă datoria. E vorba de doi indivizi, jalnici în fond, bătrâni, poate că și asta a contat, undeva, în ascuns – iată pe cine se înverșunează lumea să tragă la răspundere, pe niște bieți bătrâni.
Asta în timp ce foarte mulți oameni vinovați de crime de natură politică și relativ tineri încă sunt vii și pasibili de pedeapsă, în limitele biologice ale răspunderii penale. Complicitatea procurorilor post-decembriști (din care bună parte ante-decembriști) la salvarea criminalilor Securității – subliniez, criminalilor, pentru că nu toți angajații Securității au comis crime, răspunderea fiind individuală – e atât de evidentă, încât a devenit banalitate. Uitați-vă la rușinea națională numită ”Dosarul Revoluției” și la eforturile disperate ale lui Teodor Mărieș cu Asociația ”21 Decembrie”. Și astea sunt lucruri întâmplate sub ochii noștri! Dar există încă o categorie de asasini complet ignorată de procurori.
Răzvan Gheorghe: La cine vă referiți mai exact?
Alexandru Mihalcea: Mă refer la foști ofițeri, subofițeri și soldați din trupele de grăniceri de până la căderea regimului comunist, în 1989. Acum câtăva vreme, destul de recent, la TVR era prezentat zguduitorul documentar ”Granița Groazei”, care dezvăluie dramele și morțile neștiute a mii și mii de frontieriști. Vă mărturisesc că am rămas cutremurat, deși știam povestea și i-am bănuit întotdeauna amploarea – precizez că am stat cu mulți frontieriști în pușcărie și-n lagăr, le-am ascultat poveștile.
De regulă, bătrânii manifestau o oarecare reținere față de frontieriști, care erau tineri și foarte tineri, mereu mai răzvrătiți, mai gălăgioși și mult mai îndrăzneți decât bătrânii în raport cu administrația penitenciarului, și astea erau ”acțiuni necugetate” în ochii unor bătrâni. Să evidențiem, așadar, dragostea frontieriștilor pentru libertate, lupta lor pentru libertate, fiindcă avem de-a face cu oameni care rezistaseră în felul lor, în mod public, și care și-au pus nu o dată viața în pericol.
Au fost oameni împușcați în timp ce înotau în Dunăre sau care se aflau în diverse alte situații. Au murit mulți pe frontiera cu sârbii, Dumnezeu să-i odihnească... Unii au fost intenționat tăiați cu elicea șalupei, mi-au fost confirmate astfel de cazuri. Fenomenul încercării de a scăpa din raiul comunist prin trecere clandestină de frontieră (1945-1989) a însumat o lungă serie de crime cunoscute de vârfurile PCR, săvârșite de soldați și de ofițeri din care mulți erau tineri, unii foarte tineri, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Nici măcar nu au fost cercetați de Parchet, necum condamnați.
Răzvan Gheorghe: Acești criminali trăiesc printre noi...
Alexandru Mihalcea: Da, acești criminali trăiesc în continuare printre noi, domnule, și nimeni, dar absolut nimeni nu-i trage la răspundere. Tinerii ofițeri de atunci, soldații – fiindcă îi băgaseră și pe soldații în termen în murdăria asta – care au săvârșit măcelul de pe frontieră în anii ꞌ70-ꞌ80 au acum între 55 și 65, hai 75 de ani, unii, fiți convins, primesc pensii speciale. În anii ꞌ80 a fost urgie la granița cu sârbii, au fost drame și la granița cu Ungaria, desigur, însă la cea cu sârbii s-au atins culmi ale ororii și cruzimii. Criminalii trăiesc printre noi și nicio instituție a statului român nu i-a anchetat, nu-i anchetează, nu-i deranjează cu nimic, pentru că statul pur și simplu nu este interesat de alinarea durerii urmașilor, de pedepsirea vinovaților și de recuperarea memoriei unor oameni uciși de dictatură, așa cum s-a întâmplat și cu morții de la Revoluție și de la mineriade.
La începutul anilor ꞌ90, mulți dintre acești criminali aveau doar 25-30 de ani, erau activi din toate punctele de vedere, unii chiar au continuat să lucreze în armată. Așadar, îi las la o parte pe caraliii Direcției Penitenciarelor, îi las la o parte și pe foștii securiști – despre care s-a vorbit, fără consecințe juridice, penale și civile, până la saturație – și stărui încă puțin asupra crimelor unor grăniceri.
Într-un caz dintre sute, în cartea ”Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei”, de Doina Magheți și Iohann Steiner (Polirom, 2009) este relatată mărturia Lidiei Roman. În 1978, fratele acesteia, soția lui și un prieten al lor au fost prinși pe fâșie (adică pe fâșia arată dintre cele două state – n. aut.) la frontiera cu Iugoslavia. S-au predat imediat, li s-a ordonat să se întindă pe burtă. Tocmai atunci a venit un soldat ieșit din tură, care se îmbătase, înarmat fiind. Acesta a împușcat-o în cap mortal pe femeie, pe prieten rănindu-l grav. Fratele Lidiei Roman a fost bătut îngrozitor la pichet, iar în 1987, după pușcărie, bărbatul a repetat încercarea de a trece în Iugoslavia, fiind de data asta împușcat mortal. În ambele situații s-a știut exact cine a tras, în ce condiții, dar justiția militară comunistă nu a mișcat un deget. De altfel, ”pedeapsa” pentru soldații și gradații criminali era fie recompensă în permisie, fie bani, după caz.
Răzvan Gheorghe: Sau ambele.
Alexandru Mihalcea: Sau ambele. Și la Orșova, și pe malul sârbesc sunt cimitire pline cu osemintele celor împușcați în tentativa de a scăpa din România lui Ceaușescu. Vorbim despre crime cu martori care existau, cu rapoarte care existau, dar toate au fost dosite rapid în arhive uitate, că așa-i în România. Și unii dintre cei care aveau 50-55 de ani la Revoluție s-ar putea să mai trăiască, doar au dus-o bine, dar printre ei erau mulți oameni de 20-25 de ani, ofițeri foarte tineri, erau cu duiumul locotenenți, locotenenți-majori și foarte mulți soldați, pentru că, v-am spus, i-au băgat și pe soldați în povestea asta și i-au făcut să maltrateze, să rupă, să creadă că toți cei care încercau să fugă din lagărul România au arme și că dacă nu-i împușcă ei primii, vor fi împușcați. Primeau sporuri salariale, permisii, concendii pentru reușitele notabile, iar lichidarea fizică a unui ”dușman al poporului” era una dintre acele izbânzi. Mulți au fost decorați. Li s-a inoculat, ca și soldaților care ne păzeau, iar unii îi și băteau pe deținuți, ideea că fugarii sunt ”dușmani ai poporului”, trădători ce merită să moară.
La granițe s-au comis de către unii militari cu porniri sadice crime cu premeditare, pur și simplu. Probabil că nu vom afla niciodată numărul celor dispăruți acolo, nici cumplitele lor drame, dar fiți convins că au fost mulți, foarte mulți. Să reținem că faptele la care mă refer acum nu s-au petrecut numai sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiindcă la sfârșitul anilor ꞌ40 și în deceniul ꞌ50-ꞌ60 a fost o teroare greu de imaginat la granița cu Iugoslavia, dar crimele despre care am vorbit acum privesc, în special, ultimele două decenii ale epocii Ceaușescu, anii ꞌ70 și ꞌ80. Cum putem să închidem ochii în mod absolut vădit la toate ororile astea, cum?
Întrebările astea sunt desigur retorice, o știm amândoi. Cunoaștem întrebările de genul ăsta, știm prea bine și răspunsurile. Știm că din toate crimele și dezastrele săvârșite la Revoluție și la mineriade n-a rămas nimic altceva decât niște mii de pagini de interogatorii și declarații ale martorilor, vă dați seama, 5000 de martori audiați! O revoltătoare farsă judiciară. În concluzie, degeaba ne întrebăm. E clar că asta s-a dorit, protejarea tuturor criminalilor despre care vorbim. Toți guvernanții au vrut asta, toți, inclusiv, din păcate, în perioada lui Emil Constantinescu, om bineintenționat, fără îndoială, dar ale cărui bune intenții s-au lovit de o împotrivire surdă, înaltul demnitar ajungând finalmente să recunoască faptul că ”a fost învins de servicii”.
După ꞌ89, politica de protejare a criminalilor continuă să sfideze memoria și sângele vărsat pentru libertate. Răspunderea morală revine în primul rând Procuraturii, procurorilor care au fost indiferenți față de crimă. Evident că toate acestea se petrec în România, s-au întâmplat și se întâmplă pentru că s-a refuzat aplicarea Punctului 8 de la Timișoara și pentru că nu a existat niciodată intenția de a se face un Proces al comunismului.
