EXCLUSIV Interviu. Criminalii printre noi. Scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea vorbește despre diavol, cruzime și genocidul comunist. Cum a repetat sceleratul Franț Țandără ororile Piteștiului, la Canal, folosind cadavre profanate drept recuzită

Mi-am dorit ca acest interviu să poată fi conceput încă din caniculara vară a lui 2014, dar motive incontrolabile, care m-au depășit atât pe mine cât și pe interlocutorul meu, l-au făcut imposibil ani și ani de zile, construindu-i însă o poveste proprie.  

– Trebuie să vorbești cu Alexandru Mihalcea de la Constanța. Are multe de spus, m-a tot îndemnat regretata doamnă Aurora ”Lola” Dumitrescu, fostă deținută politică celebră pentru demnitatea de care a dat dovadă în spatele gratiilor și de-a lungul întregii represiuni comuniste, dar și pentru faptul că l-a sfidat în față pe călăul Alexandru Vișinescu, la Jilava și la Mislea, îndrăzneală sancționată cu zile de izolare în cele mai inumane condiții.

(Fosta deținută politică Aurora ”Lola” Dumitrescu, arhiva Podul.ro)

Ulterior, Aurora Dumitrescu mi-a împrumutat ”Salcia – un lagăr al morții”, volum de referință în care fostul deținut politic Alexandru Mihalcea dezvăluie sângeroasa istorie a acestei bolgii menite zdrobirii și exterminării în chinuri, unde a și viețuit o perioadă, pentru ca, la ultima întâlnire din viața aceasta (decembrie 2015), tot draga de Lola să-mi dăruiască ”Călău și victimă”, o lucrare de sinteză în paginile căreia autorul amintit analizează pe larg o serie de culmi ale terorii și cruzimii atinse în Gulagul românesc, secvențe pe care le contrapune unor modele de curaj, dârzenie și rezistență anticomunistă până la sacrificiul suprem (din păcate aproape necunoscute în România zilelor noastre), oferind astfel cititorului o rară perspectivă de ansamblu. În aceeași perioadă mi-am procurat de pe internet ”Jurnal de Ocnă” și ”Uranus-Gherla, via Salcia: vieți amânate”, volume pe care le-am devorat pur și simplu. 

Trebuie spus că spre Constanța m-a îndemnat în repetate rânduri și doamna Niculina ”Nina” Moica, fostă deținută politică arestată la doar 15 ani, căreia îi mulțumesc din suflet pentru toate discuțiile purtate în ultimul deceniu cât și pentru întregul suport acordat.

(Fosta deținută politică Niculina ”Nina” Moica, arhiva Podul.ro)

Și s-au scurs ani, s-au perindat în grabă anotimpuri. Oameni dragi au plecat de lângă noi. 

Finalmente, anul acesta l-am telefonat, la începutul lunii martie, pe domnul Alexandru Mihalcea (scriitor, fost jurnalist în presa centrală și profesor de limba franceză, pe care a învățat-o în pușcărie) și m-am bucurat enorm să aflu că își revenea, cu voia lui Dumnezeu și cu sprijinul familiei, de pe urma unor mai vechi probleme de sănătate. Mi-a acceptat propunerea și am început o serie de convorbiri care s-au întins de-a lungul întregii primăveri, subiectele abordate captându-mă întru totul, subit și ireversibil. După imprimarea și transcrierea materialului rezultat în urma a zeci de ore, interviul lăsat cu limbă de moarte de doamna Aurora Dumitrescu nu doar că a prins contur cu repeziciune, dar aproape că a devenit o carte în sine – de fapt, asta și e, un interviu-carte.

Pe lângă încheierea (sau, de ce nu, redeschiderea) unui capitol inițiat cândva de regretata Lola, veșnică să-i fie pomenirea, acest material a reprezentat o provocare din mai multe perspective. Mă limitez în a preciza că e cel mai amplu, mai complex și mai dificil interviu realizat de mine (aproape 190.000 de semne, subiectele tratate fiind multiple) și chiar nu m-aș fi așteptat să se închege și să crească aproape de la sine, ramificându-se cu un firesc desăvârșit, ca un puzzle care aștepta două perechi de degete. Asta în condițiile în care interviul a fost realizat exclusiv telefonic, cele două voci, cât și zgomotele de fond de aici și de acolo, contopindu-se într-un spațiu al memoriei peste care, la răstimpuri, țipau și planau pescărușii. 

În altă ordine de idei, ceea ce veți citi este, indiscutabil, cel mai întunecat text pe care l-am scris vreodată. Nu intru în detalii, dar cei care se vor încumeta să purceadă la drumul propus de acest interviu vor înțelege, sunt convins, la ce mă refer. E o descindere în beznă.  

Mărturiile domnului Alexandru Mihalcea sunt esențiale din mai multe puncte de vedere. Cumplita experiență a tânărului de odinioară, anchetat brutal de Securitate și deținut politic fără vreo culpă reală, timp de patru ani, în pușcăriile și lagărele de exterminare ale patriei comuniste, reprezintă doar o parte a interviului, acesta fiind completat de concluziile și comentariile cercetătorului, cu toate explicațiile, sursele și argumentele de rigoare, fiindcă Alexandru Mihalcea, scriitor neobosit, a cercetat în permanență Gulagul și genocidul comunist, atât în arhive cât și prin intermediul a numeroase întâlniri, discuții cu supraviețuitorii și istoricii care se ocupă de acest important domeniu al cunoașterii. 

Stăruind asupra unor etape mai mult sau mai puțin cunoscute ale terorii, fără însă a epuiza grozăviile și atrocitățile săvârșite de comuniști, fiindcă așa ceva ar fi de-a dreptul imposibil, interviul își propune să nu rateze o viziune de ansamblu a Gulagului sovietic și a celui autohton, cu atât mai mult în ceea ce privește obiectivul final al acestora: lichidarea fizică a milioane și milioane de oameni, așa cum s-a și întâmplat oriunde și-a întins tentaculele dictatura roșie, deopotrivă cu distrugerea a milioane și milioane de familii. 

Mai apoi, după ce privește Gulagul sovietic prin ochii lui Varlam Șalamov, Alexandru Mihalcea analizează pe larg tenebroasele particularități ale represiunii comuniste din România, evidențiind diabolica unicitate a ceea ce în genere numim ”Experimentul Pitești”, o culme a cruzimii și a ororii pe care unii așa-ziși istorici (laolaltă cu progenituri de securiști și nomenklaturiști) încearcă să o împacheteze în vechile și mizerabilele minciuni ale Securității genocidare.    

Domnul Mihalcea explică și legătura grotesc-simbolică dintre paricidul scelerat Franț Țandără (criminal în serie al Securității care a recunoscut uciderea a peste 100 de anticomuniști, majoritatea tineri național-țărăniști, în cadrul unor torturi abominabile) și reeducarea de la Pitești, barbarie inițiată și coordonată de aceeași Securitate condusă de agenți NKVD:    

”Țandără mai atinge un grad al satanizării și al dezumanizării la care ajunge primind ordine sau doar sugestii de la șefii de lagăr. Mă refer la profanarea cadavrelor, la punerea acestora în pozițiile acelea indecente, unul cu nasul în fundul altuia, mă refer la azvârlirea trupurilor – ‹joacă› o numește Țandără – doar pentru a se amuza împreună cu securiștii și gardienii de pozițiile grotești în care cad corpurile stâlcite și împuținate ale deținuților politici. Pentru securiști era o distracție, un spectacol, plesneau de râs. (...)

Abominabilă, atroce scenă. Nu e film horror, nu e roman de groază, este chiar chipul nefardat al comunismului, pura realitate, o consecință a despărțirii de Dumnezeu. După părerea mea, acest moment reprezintă un pandant al Experimentului Pitești, numai că de data asta Piteștiul e întruchipat cu trupuri neînsuflețite, fiindcă asta trebuiau să devină oamenii aceia martirizați de torționarii lui Țurcanu. Sigur, fără să știe nimic despre atrocitățile, despre barbariile de la Pitești, Franț Țandără și securiștii participanți repetă în aceeași epocă, la Canal, Piteștiul, de data aceasta recuzita jocului macabru fiind morții. Este îngrozitor. Despre așa ceva nu am găsit nicio referință la Varlam Șalamov și cu atât mai puțin la Dostoievski, sub țarism – în ‹Amintiri din casa morților› e descrisă o ocnă aproape umană în raport cu experiențele și excesele întâlnite în Gulagul comunist”.

Fără menajamente, o importantă parte a interviului îi țintește pe criminalii care încă se află printre noi, unii dintre ei având funcții remunerate regește, grade babane și/sau pensii speciale. Și nu, în cazul acesta chiar nu e vorba de foștii securiști, despre care s-a tot scris, fără urmări, până la saturație, ci despre o altă categorie de criminali cu epoleți ai fostului regim, o categorie despre care nimeni nu spune nimic. Mai exact, domnul Alexandru Mihalcea se referă la unii dintre ofițerii și soldații în termen care au fost grăniceri pe frontiera cu Iugoslavia, în ultimele două decenii ale dictaturii comuniste, când în acele zone s-a săvârșit un adevărat măcel (început de Gheorghiu-Dej și continuat din plin de Ceaușescu): femei, bărbați și adolescenți împușcați fără somație, tăiați cu elicea în Dunăre sau torturați animalic pentru simplul motiv că au vrut să fugă din raiul comunist. În vârstă de 18-40 de ani la Revoluție, acești criminali se află încă printre noi. Și nimeni, dar absolut nimeni nu intenționează să-i tragă la răspundere.  

Din vorbă-n vorbă, interviul s-a transformat, așa cum veți remarca, și într-o frescă a ciudatelor vremuri pe care le trăim: poliția politică a așa-zisei corectitudini politice, agenda LGBT, neomarxismul internațional, atacurile și calomniile împroșcate la adresa foștilor deținuți politici (ofensivă ce se află într-un crescendo fără precedent), dezastrul din educație și sănătate, politica statului român (nefățișă, dar totuși oficioasă, a tuturor guvernărilor, indiferent de culoarea penajului) de ignorare a vestigiilor Gulagului, dacă nu de distrugere premeditată a acestora, caraghiosul mit al persistenței Mișcării Legionare (care e scos de la naftalină, de o manieră securistoidă, de personaje ce necesită tratament la Săpoca), pandemia, convulsiile Occidentului de ieri și de azi, corupția generalizată, incompetența politrucilor mioritici, plecarea masivă a tinerilor din țară ș.a.m.d..    

Domnul Alexandru Mihalcea este scriitor, fost jurnalist (”România Liberă”) și profesor de limba franceză, pe care, repet, a învățat-o în pușcărie și a dat-o mai departe, fiindcă dar din dar se face Rai. După ꞌ89, a semnat articole și investigații grele despre circumstanțele în care a dispărut flota României, dar și anchete referitoare la multe alte tunuri ale tranziției, motiv pentru care a fost dat în judecată și hărțuit ani de zile prin instanțe de Gregorian Bivolaru, gurul unor tineri la care nici măcar nu ne-am fi gândit, și de Mihail Vlasov (fost președinte al Camerei de Comerț și Industrie), care avea să fie condamnat la 8 ani de închisoare abia în 2020, într-un dosar în care a fost acuzat de folosirea influenței sau autorității în scopul obținerii unor foloase, delapidare și fals în înscrisuri sub semnătură privată. La capitolul presiuni și intimidări, nici Traian Băsescu (alias ”Petrov”, acum declarat oficial colaborator al Securității) nu s-a lăsat mai prejos – l-a dat în judecată de două ori pe Alexandru Mihalcea, însă tot fostul președinte a fost cel care și-a retras acțiunile din instanță.  

(Domnul Alexandru Mihalcea, fost deținut politic, scriitor, fost jurnalist și profesor de limba franceză / arhiva Podul.ro)

Vă invit să citiți și să distribuți interviul. 

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule profesor Alexandru Mihalcea. Vă foarte mulțumesc că îmi faceți onoarea de a-mi acorda acest interviu. Vă propun să începem în forță, cum s-ar zice, asta și pentru că drumețului îi șade bine cu drumul. Mult prea mulți dintre semenii noștri nu conștientizează nici acum, la 31 de ani de la evenimentele din decembrie ꞌ89, amploarea genocidului săvârșit în România de regimul comunist, regim păpușat de la Kremlin pentru o îndelungată perioadă, dar care avea să comporte și hidoase chipuri autohtone. Rădăcina răului a fost însă Rusia sovietică, asta-i indiscutabil. Domnule profesor, cum s-a putut ajunge la astfel de explozii de întunecime și teroare? Cum au fost posibile culmile de cruzime atinse în Gulagul sovietic și în cel românesc? 

Alexandru Mihalcea: Eu vă mulțumesc pentru acest dialog. Să purcedem la drumul despre care vorbeați, vom păși pe o cale a întunericului și a cruzimii, o cale cu opinteli, opriri și reveniri. În general, cei care au fost interesați de fenomenul concentraționar din Uniunea Sovietică se raportează, cel mai adesea, la scrierile lui Aleksandr Soljenițîn. Cred însă că Soljenițîn nu epuizează grozăvia Gulagului din perioada stalinistă. Să nu uităm nici că înainte de Uniunea Sovietică a fost Rusia revoluționară care cuprindea, printre numeroasele spații ale terorii, și lagărul din Insulele Solovki, ca și lagărele ocazionale din Asia, unde au avut loc fenomene de o cruzime ieșită din comun, ca peste tot de altfel. Sigur, cruzimea nu e proprie doar marelui prădător numit om, rafinamentul extrem în materia asta îl au însă oamenii, e fapt demonstrat. Cruzime brută, acte de cruzime demențială apar în toate momentele revoluționare, dacă ne gândim și la Revoluția Franceză dar și la alte excese de acest fel care s-au soldat cu râuri de sânge. Cruzimea rafinată este exercitată îndelung în anchetele politice și în detenția din închisorile și lagărele din regimurile totalitare. 

Revenind la ideea pe care am enunțat-o la începutul discuției, cea privind scrierile lui Aleksandr Soljenițîn, de altfel valoroase, care au zguduit Occidentul, aș spune că pentru a înțelege Gulagul cuprins între 1918 și până foarte târziu, cel puțin până la sfârșitul perioadei staliniste, care a fost teroare de la un capăt la altul, este neaparată nevoie să fie citit și Varlam Șalamov, autor realmente esențial în aria asta de cunoaștere. Îndrăznesc să spun că viziunea lui Soljenițîn este ”blajină” în raport cu experiența din marele Nord a lui Șalamov, o experiență pe care o relatează la modul direct, fără niciun fel de înflorire. Acolo-i vorba despre o realitate brută ce ne e dezvăluită fără pic de fard, fățiș și brutal ca un glonț în ceafă. 

S-au întâmplat și în România acte de cruzime asemenea celor de la Magadan, în Siberia. Le-a scos la iveală procesul caraliilor de la Salcia, din 1955, zădărnicit de manevrele lui Alexandru Drăghici. Am descris acest proces și l-am analizat pe larg în ”Salcia – un lagăr al morții”, o lucrare care înfățișează istoria unui lagăr de la un capăt la altul, istoria unui lagăr de exterminare din România comunistă. 

Experimentul Pitești, care reprezintă o culme întunecată a grozăviilor, singulară în lumea comunistă, afirmă însuși Soljenițîn, este, potrivit monumentalei lucrări ”Le livre noir du communisme” (Laffont, Paris, 1997, pagina 457), o contribuție ”a primei țări care a introdus în Europa metodele de ‹reeducare› prin ‹spălarea creierului› folosite de cominterniștii asiatici – dar perfecționându-le înainte ca asiaticii să le fi întrebuințat în mod masiv”. 

În lagărele lui Șalamov nu este vorba de un experiment, ci de o acțiune a cărei finalitate este cunoscută, de altfel, la nivelul întregului Gulag, și anume exterminarea fizică – pur și simplu oamenii aceia erau aduși acolo ca să fie lichidați prin muncă îngrozitoare, foame și frig –, în timp ce motivațiile, rațiunile, dacă pot să folosesc acest termen, ale așa-numitului Experiment Pitești sunt multiple și comportă o bătaie mult mai lungă decât cele întâmplate în Rusia sovietică. Firește, exterminarea fizică rămâne marele obiectiv final, însă până acolo, zdrobirea omului vizează deopotrivă sufletul, chinuit îngrozitor, și trupul supliciat. 

Dumnezeu m-a ferit să trec prin experimente de genul Piteștiului, acesta se încheiase în 1952, nu știu dacă aș fi putut să duc crucea asta, dar am simțit pe pielea mea multe nenorociri, am văzut ce pot face uneltele unui regim criminal împotriva oamenilor nevinovați și lipsiți de orice apărare. Fiindcă – avem datoria să punctăm asta ori de câte ori abordăm subiectul –, cei mai mulți deținuți politici au fost victimele legislației dictaturii, concepută astfel încât să poată fi oricine azvârlit în temniță. În spatele gratiilor am cunoscut foarte mulți oameni de toate vârstele care nu se făceau vinovați nici măcar de culpa de a fi vorbit ceva împotriva orânduirii, așa, la o șuetă cu prietenii, într-un cadru neapărat intim. Nu, nici măcar asta nu făcuseră, dar Securitatea îi aruncase în pușcărie, la chin și la moarte, claie peste grămadă. Erau nevinovați, total inocenți. E și greu de rostit adevărul ăsta pentru că reflexul mental în materie este ”Bă, au făcut ăia ceva că altfel nu ajungeau acolo”. Așa se ignoră și se îngroapă adevărul. Vă spune asta un om nevinovat care a viețuit patru ani în pușcăriile și în lagărele comuniste. Așa au fost cei din generația mea, așa au fost marea majoritate a celor pe care i-am întâlnit prin închisori, mulți dintre ei fiind acolo de peste zece ani, unii chiar necondamnați, ca procurorul-colonel Hotineanu din procesul ”Grivița Roșie ꞌ33” și al altor câțiva cărora nu li s-a putut stabili nicio culpă – dar nici eliberați nu fuseseră. 

Nu eu spun nevinovat în ce mă privește, ci verdictul din 1969 al Tribunalului Suprem, care, la sesizarea din oficiu a procurorului general al Republicii, ne-a achitat, pe Florin Constantin Pavlovici și pe mine pentru ”inexistența infracțiunii”. Nici vorbă de reparații. Probabil că se vor fi gândit că ar fi trebuit să zicem mersi că nu ne-am lăsat oasele prin Insula Mare a Brăilei, la dig, în timpul celor cinci ani, respectiv patru ani furați din viața noastră! Nu mă victimizez, mă refer la noi, la Pavlovici și la mine, fiind cazul în care am fost implicați direct. De altfel, nici ceilalți colegi din lotul nostru n-au fost vinovați, fiind achitați ulterior.

Răzvan Gheorghe: Vom analiza și aceste aspecte, cauzele care fac ca astfel de adevăruri să fie sufocate și îngropate, de multe ori în mod premeditat, sau să fie greu, dacă nu imposibil de rostit în spațiul public românesc, căci spre o astfel de cenzură ideologică ne îndreptăm. Să mai stăruim însă asupra represiunii concentraționare din România anilor ꞌ50, urmând totodată ”drumul” enunțat la începutul interviului. Obiectivele terorii staliniste din țara noastră n-au fost deloc diferite de obiectivele terorii staliniste din Uninunea sovietică, nu-i așa?  

Alexandru Mihalcea: Obiectivul final al Gulagului românesc a fost stabilit din capul locului și în mod evident: exterminarea deținuților politici, concomitent cu înfricoșarea poporului, transformarea prin frică a lui într-o turmă supusă, ca în URSS, China, Coreea de Nord, Albania. În privința acestui scop ultim, al lichidării fizice, lucrurile au stat exact ca în Gulagul sovietic descris de Varlam Șalamov, pentru mine nu încape pic de îndoială. Desigur, vorbim de o distrugere sub raportul violenței exercitate și fizic, și moral, însă nu într-o măsură egală, deși, firește, distrugerea morală este împletită cu distrugerea fizică. Cei care au trecut prin lagăre de exterminare au realizat că se urmărea și distrugerea lor morală. Până la urmă, șefii comuniști și-au dat seama că este greu să distrugi moral oameni care sunt împreună. Îi poți vătăma moralmente la Securitate, în anchete și-n beciuri ale disperării, unde, în cel mai bun caz, sunt doar doi-trei într-o celulă, dar nu-i poți distruge moral când sunt 60-80, poate chiar 100 sau chiar mult mai mulți, așa cum am stat eu la Stoenești, la un moment dat, într-o baracă imundă făcută din chirpici și plăci de stufit, fost saivan de oi.

Cert este însă un lucru – după condamnare, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta, cel puțin vreo șase luni: ducându-ne în lagăre, planul regimului a fost din capul locului nimicirea noastră alături de terorizare. Fără niciun fel de înfloritură, fără niciun fel de exagerări. Scopul a fost distrugerea, cel puțin vătămarea noastră fizică gravă. Nu s-au gândit să ne omoare în așa fel încât să presare acolo câmpia cu hoituri, nu în sensul ăsta, deși gropi comune au fost multe, ci la modul degradării fizice treptate, deopotrivă cu o serie de efecte de ordin psihic, depresii, boli grave netratate. Nisip în turtoi, mațe nespălate, zise ”carne”, când era, rar, ciorbă de murături sau ceapă stricată, iarna, la dig ori la stuf, lipsa deliberată a asistenței medicale, a igienei îmbrăcăminții de iarnă, a încălzirii, tăierea oricărui contact cu familia (cu excepția comunicării divorțului, din sadism) – ce sunt toate acestea? 

S-ar fi putut să ne omoare cu parul, pur și simplu? Punând mâna pe putere, comuniștii bulgari ai lui Gheorghi Dimitrov așa au făcut, la Belene, unde cadavrele celor uciși au fost date la porci. Iar în anul 1959, când am fost arestat, în noul lagăr de la Loveci, criminali de drept comun au ucis, sfărâmându-le capul, într-o carieră de piatră (carieră era și la Mauthausen!), deținuți politici nejudecați, ”administrativi” indicați asasinilor de către securiștii lagărului.  

Grozăvii de genul acesta au fost și în România, însă într-o măsură incomparabil mai mică. Clemență? Nici vorbă, doar alt mod de a proceda. Faptul că nu se cunosc toate crimele, nici numărul morților, nu înseamnă că n-au existat. 

Dincolo de siniștri temniceri de factura unor Goiciu, Ficior, Vișinescu, Crăciun, Dorobanțu, Czeller, Maromet, Koller și de alți călăi executanți, personajele cvasioculte care au pus la cale represiunea și genocidul au fost inteligente, al dracului de bine școlite în crimă, unii în școli speciale ale NKVD. Le găsim în sânul Biroului Politic al Comitetului Central, în acel bestiar abominabil. În linii mari, se cunosc responsabilii, așa cum se cunosc și responsabilii pentru reeducarea prin violență de la Pitești și Gherla, reeducare exportată și în alte spații precum Peninsula, pe Canal: Pantiușa Bodnarenko, Dulgheru (Dulberger), Nicolschi(Grünberg). Întreaga operațiune a fost inițiată și coordonată cu minuțiozitate de partid și de Securitate. Însă nu vom ști niciodată cum anume s-a pus la cale ceea ce în genere numim ”Experimentul Pitești”, cum și prin cine a venit ordinul de la NKVD, fiindcă relativ la decidenți nu există mărturii scrise, ordine semnate și ștampilate, discuții înregistrate, dări de seamă și planuri așternute pe hârtie, la fel cum nu există, cred, nici în arhivele sovietice. Dar acele instructaje au existat, în mod categoric, numai că totul s-a realizat prin intermediul ordinelor verbale, fără înscrisuri și martori din exteriorul nucleului primordial, conspirativitatea fiind deplină. Observație sugestivă, denotând că deținuții de la Ocnele Mari ”intuiau originea sovietică a ‹reeducării›”, face Petre Pandrea, vorbind despre ”echipele Makarenko”, cum erau denumiți reeducații veniți de la Pitești (cf. ”Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)”, pagina 406). În aceste condiții, am spus-o și o repet: trebuie să le fim profund recunoscători celor doi istorici de mare calibru, Mircea Stănescu (probabil cea mai autorizată voce în ceea ce privește ”Fenomenul Pitești” și reeducarea în genere, având în vedere deceniile de studiu) și Alin Mureșan, lectura ambilor fiind esențială pentru înțelegerea odioaselor mecanisme care au făcut posibil iadul piteștean. 

Răzvan Gheorghe: Așadar, dumneavoastră nu credeți că vom afla vreodată întregul adevăr despre cele petrecute la Pitești. Absența informațiilor nude a facilitat apariția miturilor despre Pitești, facilitează și tentativele ideologice de rescriere a istoriei... 

Alexandru Mihalcea: Nu vom afla toate secretele securistice ale reeducării piteștene pentru simplul motiv că nu există în acest sens documente scrise. Aveți dreptate, din cauza asta sunt puse în circulație tot soiul de mituri în legătură cu Piteștiul, unele mai alambicate decât altele. Bunăoară, mitul școlirii lui Eugen Țurcanu la Moscova, mit care din punctul meu de vedere este o absurditate, pentru că n-ai de ce să duci acolo un criminal ca să-l înveți cum să fie criminal, el fiind de acord cu treaba asta. N-ai de ce să-l duci la Moscova, când unul dintre numeroșii emisari ai Moscovei, care se aflau în România de mult timp, îi putea spune undeva, între patru sau șase ochi, ce să execute, că va fi răsplătit așa și așa, că va primi cutare funcție și alte treburi de genul ăsta. În felul acesta cred că s-au petrecut lucrurile. Nu era nevoie să-l transporte pe Eugen Țurcanu la Moscova, lucru destul de complicat, orice s-ar spune. Au putut să-l instruiască aici foarte bine, cu rezultatele deja știute. 

E ridicol să-și închipuie cineva că se putea mișca ceva în pușcării și lagăre fără știrea Serviciului ”K” al Securității. Țurcanu și torționarii lui au săvârșit nelegiuri diabolice, dar ca executanți direcți. Inițiații i-au supravegheat, în timp ce executanții n-au făcut altceva decât să aplice ceea ce li s-a spus, sigur – cu o fantezie criminală greu de calificat. Se cunosc numele securiștilor implicați în reeducare – este vorba despre Nicolschi(Grünberg), Mișu Dulberger, Tudor Sepeanu, Alexandru Dumitrescu, Iosif Nemeș, Ion Marina (Ițicovici), Pantiușa Bodnarenko, Vladimir Mazuru (Mazurov), Marin Jianu, Czeller Ludovic etc. Pe lângă informații ascunse la anchetă, se urmărea distrugerea sufletului prin negarea sacralității legăturilor de familie și hulirea lui Dumnezeu, a Mântuitorului, a Sfintei Fecioare, toate acestea în ritualuri îngrozitoare.

Răzvan Gheorghe: Ritualuri ce amintesc de liturghiile negre satanice... 

Alexandru Mihalcea: Exact. E de neconceput totuși că Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chișinevschi, Teohari Georgescu nu vor fi fost informați, dacă nu chiar să fi contribuit direct. Este imposibil să se fi desfășurat o acțiune implicând nemijlocit mulți securiști, comandanți de închisoare, ofițeri politici, medici oficiali, sute de deținuți, morți violente, schilodiri, sinucideri – nu doar la Pitești, ci și la Gherla (unde unele acțiuni de cruzime demențială au întrecut Piteștii, deși pare imposibil!), la Ocnele Mari, pe Canal... În anii ꞌ50 economia românească scârțâia. Colhozul se făcea cu parul sau chiar cu mitraliera, ca în Vlașca și Vrancea (Ceaușescu știa de la fața locului), Bărăganul era populat cu strămutați – dar industria penitenciară duduia! Secția specială a Comitetului Central al partidului era obligată să știe tot ce mișcă în Gulag. 

Alt mit al reeducării: Horia Sima și alți șefi legionari aflați în Vest i-au obligat pe legionarii deținuți să facă ce au săvârșit Țurcanu și scelerații lui... ca să compromită regimul comunist! În timp ce niciun deținut nu putea fi mutat dintr-o cameră în alta fără avizul ”politicului”. Doar un naiv n-ar pricepe de unde vine această fantasmagorie și în folosul cui a fost născocită. 

S-au scris sute și sute de pagini despre reeducarea de la Pitești și metastazele de la Poarta Albă, Gherla, Ocnele Mari etc. Au scris despre acest fenomen martori oculari, istorici, Paul Goma, Virgil Ierunca, Dumitru Bacu – scrierile lor configurează imaginea barbariei absolute, a sălbăticiei de neînchipuit și totuși existente. 

Comparația cu ceea ce s-a întâmplat în China, sub dictatura lui Mao, cum s-a spus, propunându-se o posibilă sursă de inspirație, nu se susține. Cutremurătoarea mărturie intitulată ”Prisonnier de Mao”, Gallimard, 1975, a lui Jean Pasqualini, deținut timp de 7 ani, 1957-1964, în Laogai, lagărele de muncă forțată, vorbește despre îndoctrinarea colectivă, spălarea obligatorie a creierului de ceea ce am numi azi ”sindromul Stockholm”, dar indus la scara zecilor de milioane. Vorbește despre lagărele speciale, anticamere ale morții, despre isterie colectivă, dar nu întâlnim nicăieri amestecul drăcesc de distrugere fizică, tortură, năruire morală, rătăcire psihică, blasfemie, dorință de autonimicire a celor schingiuiți și neomeneasca decizie de a-l ucide sau de a-l lăsa să trăiască pe semenul tău. Nu degeaba un cunoscător de talia lui  Soljenițîn a fost izbit de unicitatea Fenomenului Pitești, grozăvie singulară în toată întinderea în timp și spațiu a uriașului sistem concentraționar comunist. Piteștiul este unul singur!

Deschid aici o paranteză. În noiembrie 1942, sergentul Ilie Bădică, cu studii certe școala primară, a fost dat dispărut pe front. Împreună cu Vanda Nicolschi și Iacob Foinstein, comuniști fugiți din România, adus în lagărul de la Ivanovo-Volsnesenk duce muncă de lămurire printre prizonierii români să adere la armata roșie. A urmat școala superioară de partid în lagărul-școală de la Moscova în 1943, apoi a recrutat cadre pentru divizia Tudor Vladimirescu (precizez că toate informațiile din această amplă paranteză le-am luat din ”Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor, volumul II”, de Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Polirom, 2011). 

Devenit sublocotenent sovietic, a fost infiltrat în aprilie 1944 în România, ca șef al comandoului ”Carpați” format din Manea Tudor (viitor locotenent-colonel de Miliție), Humulescu Manole (viitor comandant al penitenciarului de la Miercurea Ciuc), Huluba Emil, Ionel Munteanu (alias Aizic Goldstein, viitor ofițer superior de Securitate), Alexandru Paraschiv (viitor general-locotenent), Bogdănescu Dumitru, Koller Jean (alias Goldstein Haim), Mihalache Dumitru, Naum Grigore (alias Rotstein Naum, politrucul grupului, viitor general-maior, șeful Contrainformațiilor militare din MAI), Alexandru Matei, Lovin Constantin, Schapila Iso, Benea Ion, Goidea Octavian, Zăiceanu Victor, Orețchi Mihai (alias Gurtschi Mișa), la care se adăugau Vanea și Colea, transmisioniștii grupului, finlandezi. 

Purtând uniforme românești, partizanii au minat căile ferate de pe Valea Prahovei, producând explozii de vagoane în scopul împiedicării transportului de produse petroliere către front. Dintre membrii grupului, cinci fuseseră interbrigadiști în Războiul Civil din Spania, afirmă fără a-i numi Valter Roman (”Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței. Amintiri”). Unul, știm din alte surse, e Grigore Naum, sub comanda căruia (1949-1952) sute de ofițeri și soldați ai Armatei RPR au fost bătuți sălbatic în beciurile de pe Strada Maria Rosetti din București.

După război, sublocotenentul Ilie Bădică din DTV (Divizia Tudor Vladimirescu – n. aut.) participă alături de Nicolae Celac, Vasile Vâlcu, Manole și Emil Bodnăraș și de membri ai formațiunilor comuniste de luptă patriotică, cu sprijinul a două plutoane de soldați sovietici (din subordinea colonelului Voroșilov, reprezentantul Comisiei Aliate de Control, Craiova, cunoscut de Bădică în URSS) la ocuparea ilegală a Prefecturii Dolj, 24.02.1945, episod din acțiunile în forță premergătoare instalării Guvernului Groza, după 10 zile, la 6 martie 1945. 

Cu doar școala primară atestată oficial, Bădică e răsplătit pentru contribuția la operațiunea ”Prefectura” cu funcția de prim chestor al Poliției municipiului Craiova, mai ꞌ45-decembrie ꞌ46. Suspectat de șterpelirea unei sume de bani din confiscări, e mutat ”în interes de serviciu” la Iași, tot ca prim chestor (funcție pentru care licența în drept era obligatorie atunci). Om de casă al lui Teohari Georgescu și Marin Jianu, va lucra în conducerea Direcției Penitenciarelor și Lagărelor, pensionându-se medical în 1958 din funcția de director general adjunct al DGPCM, Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă, cu gradul de colonel. A fost băgat până-n gât în tot ce înseamnă existența deținuților în pușcării și lagăre, 1950-1958, aplicând ordinele care au transformat viața deținuților politici în iad. 

În 1967, Ceaușescu începe ”opera de dezavuare” a lui Gheorghiu-Dej, în strașnic secret, însărcinându-l cu orchestrarea acțiunii pe bătrânul vulpoi Gheorghe Stoica, fost Moscu Cohn, politruc interbrigadist în Spania, servitor fidel al lui Dej, devenit adept înflăcărat al succesorului. Operă de monumentală ipocrize comunistă! Membrii comisiei desemnați de noul dictator știau perfect ce crime se săvârșiseră, dar mimau cu talent surprinderea și indignarea (am dat peste declarația unui fost anchetator al Lotului ”Noica-Pillat”, bătăuș năprasnic care înfiera metodele samavolnice ”de pe vremea lui Dej și Drăghici”!). 

Convocat, pensionarul Bădică arată, la 18.03.1968, modul de lucru al MAI sub Teohari și Drăghici. Bădică știe că atacându-i nu riscă nimic. I se acceptă chiar și insinuarea că el ar fi fost doar spectator la nelegiuiri. Știe și că stenogramele sunt strict secrete, așa că vorbește, spune lucruri extraordinare, capitale pentru cunoașterea esenței epocii. Rezum, domnule Gheorghe, la sânge:

– în 1950 ”administrativii” erau băgați în lagăre fără sentință pe termen de 2 luni până la 60 de luni. Nu există lege. Șeful operațiunii – Mișu Dulgheru.

– printre victime, ”reacționarii” care vorbeau batjocorind regimul, circa 500 de studenți care frecventaseră Biblioteca Franceză, ”focar de spionaj”.  

– din declarația lui Bădică: ”În penitenciare,1949-1951, s-au comis cele mai mari crime, așa-zisa demascare condusă de tov Pintilie”.

– la Ocnele Mari, el (ditamai directorul adjunct al Direcției Penitenciarelor!) nu a putut vedea anumite celule în care Pintilie ordonase să nu intre nimeni.

– ”Totuși am intrat în trei dintre ele și m-am îngrozit: oameni cu capul umflat, bătuți groaznic ș.a.m.d.”. 

– ”Se băteau legionarii între ei. Erau schingiuți ca să spună cine din sat (...) au fost legionari și acela ca să scape de bătaie spunea pe cine îi venea în minte, chiar dacă nu fusese”.    

– Bădică afirmă că i-a raportat colonelului Ion Baciu, șeful său, care i-a spus să nu se amestece, că e la fel și la Pitești și în alte părți.   

– ”În 1951 se apropie de sfârșit, ce fusese de aflat se aflase și tov Pintilie a dat ordin să se termine”. 

Ca să nu mai lungesc vorba, în fond cine e interesat de adevăr merge la sursa indicată mai jos și mai află și că atrocitățile începute ”cu știrea celor de sus”, prin ꞌ49, au continuat tot cu știrea celor de sus și după ”devierea de dreapta” (Ana, Luca, Teo – 1952, n. aut.)”nu din inițiativa celor din închisori”. Mai află și că în ”colonii”, adică în lagăre, s-a bătut întotdeauna. ”Sus” se știa că Albon,  spoliator al evreilor înainte de 1944, bătea și schingiuia – ”Era pe linia ministerului să se bată” (dixit Gheorghe Stoica). La Jilava era o secție specială unde au fost oameni ”bătuți, împușcați fără sentință”, iar secții analoge au fost la toate regionalele de Securitate din țară. 

Intangibil, decidentul omniprezent care îi putea spune oricui, cu excepția lui Gheorghiu-Dej, ”ce te bagi, nu e treaba ta”, era fostul spion sovietic Pantiușa, secondat de Nicolschi. Lămuritoare în chestiunea implicării șefilor Securității în reeducare este și cartea generalului-maior Grigore Răduică, intitulată ”Crime în lupta pentru putere”. Ceaușescu nu era mai puțin stalinist și mai puțin criminal decât Dej și Drăghici, Stoica et Companie știu foarte bine asta, dar ce a fost, a fost, importantă e coabitarea cu noul stăpân. Ei știu, grație oportunismului îndelung exersat, cât de mare le e plapuma. Ipocriți cu ștate vechi nu vor scăpa o vorbă despre originea și scopul reeducării. Nimic despre inițiatorii din umbră, doar câte ceva despre executanți. Rămâne însă dovada că partidul a știut tot timpul totul.

Dar fiindcă tot vorbim despre culmi ale cruzimii, trebuie să notăm și îngrozitoarele torturi de tipul zidirii de viu. Mă refer la zidiri de viu la propriu, nu-i vreo metaforă, o exprimare literară, ci purul adevăr. Eu nu am mai auzit prin alte părți ale Gulagului comunist – poate că au existat, dar n-am auzit până acum – de cazurile unor osândiți zidiți de vii,  așa cum s-a întâmplat, o Doamne, cu Nicolae Cojocaru, la Gherla, în perioada criminalului sadic în serie Petrache Goiciu, pe care eu nu l-am mai prins la conducerea marii închisori transilvănene, plecase cu un an înaintea transferului nostru din Baltă. Fiindcă a eșuat cu toate sancțiunile pe care i le administra ca să-l zdrobească moral, Goiciu a dat ordin ca Nicolae Cojocaru să fie zidit într-un spațiu claustrofobic, unde l-a lăsat să putrezească în proprile fecale și-n cea mai adâncă beznă, fiind hrănit mizerabil, luni în șir, printr-o mică fantă. Deținutul avea să relateze că sicriul de zid în care fusese băgat, cu lanțuri la picioare, era dotat cu un piron zdravăn ieșit din perete, întrucât Goiciu, bestie de un sadism diabolic, spera ca oropsitul să se spânzure, mai devreme sau mai târziu, cuprins de disperare și folosind fâșii de zeghe. Numai că Nicolae Cojocaru – unul dintre ofițerii luați prizonieri de ruși după 23 august 1944 – avea să-i strice socotelile și să reziste, aproape 9 luni (iulie 1957-1 aprilie 1958), dând dovadă de o îndârjire ieșită din comun. Un episod mai puțin cunoscut l-a avut protagonist pe Corneliu Coposu, care a fost zidit singur într-o celulă a penitenciarului din Craiova, vreme de opt luni de zile. Se mai spune că ar fi fost zidit într-o temniță a Jilavei și neînfricatul Pavel Grimalschi, intrat astfel în legendă. 

Fără doar și poate, cruzimea infinită a făcut posibil iadul din așa-numita Casimcă a Jilavei, pe care scriitorul, publicistul și fostul deținut politic Marcel Petrișor o descrie magistral în ”Cumplite încercări, Doamne!”, una dintre cele mai zguduitoare și mai adânci cărți scrise vreodată despre pușcăria comunistă – eu o pun alături de o altă carte fabuloasă care radiografiază experiența carcerară, ”Tortura pe înțelesul tuturor”, scrisă de Florin Constantin Pavlovici, coleg de facultate, prieten și camarad de suferință. Casimca era un cimitir al morților vii, domnule, o ”corabie a morții”, ca să-l parafrazez pe părintele mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, unul dintre cei care ne-au lăsat mărturie despre hrubele unde au fost aruncați ultimii supraviețuitori din procesele-mascaradă de după Experimentul Pitești, acești osândiți fiind aduși acolo cu o unică destinație: moartea în chinuri. Menționez că în cele patru celule sufocante, îngropate în zidul Fortului 13, aveau să fie introduși, pe lângă deținuți sănătoși, și deținuți bolnavi de TBC în ultimul stadiu, oameni muribunzi lipsiți de orice îngrijire medicală, tocmai pentru a-i contamina și pe ceilalți, iar urmările nu s-au lăsat așteptate. Printre cei plecați la Domnul, în una din hrubele acelea a pierit în chinuri martirice și Constantin”Costache” Oprișan, o mare speranță a filosofiei și literaturii românești. Ars de dorul de țară, fără bani, Costache Oprișan revenise din Germania pe jos! Războiul se încheiase, România era ocupată, se instalase Guvernul Groza. Tânărul își urmează totuși destinul care avea să-l ducă inexorabil către mormântul necunoscut.

Bestialul maior Iosif Mraviov, comandantul cetății-pușcărie Făgăraș, unde erau închiși vechii polițiști, a ordonat zidirea câtorva temporar, e drept, în tainițele beciurilor, faptă amintită în Dicționarul citat, la pagina 320: ”La o inspecție, lui Mraviov i s-a ordonat să fie scoși imediat din carcerele zidite din găurile cetății și să dispară acest procedeu de a-i pedepsi pe deținuți (...) Au fost dărâmate aceste carceri cu zidirea deținuților”. 

Răzvan Gheorghe: Voiam să vă întreb de ani de zile asta, de când am citit cartea dumneavoastră ”Călău și victimă”, care e o lucrare esențială pentru toți cei care vor să privească în față chipul adevărat al comunismului, fără pic de retușuri. Domnule profesor, cât de important a fost patternul Franț Țandără pentru regimul comunist din România? Oare câți de-alde Țandără ne vor fi torturat și omorât, la ordinele Securității genocidare, părinții și bunicii? 

Alexandru Mihalcea: Îngăduiți-mi mai întâi o remarcă. Lucrarea amintită e o sinteză, restrânsă de altfel, a unor cazuri cunoscute, o sinteză, repet, sugestivă poate, oricum nu originală și nici esențială, cum cu generozitate o caracterizați. 

Câți de-alde Țandără? Am stat și eu și m-am întrebat deseori asta, am întrebat-o și pe scriitoarea Doina Jela, am avut o lungă discuție în legătură cu treaba asta. Mi-am pus mai multe întrebări, asta e doar prima. Desigur, au fost mulți, mulți scelerați de teapa demonică a lui Franț Țandără, fiindcă politica genocidului are nevoie de criminali aflați în hăul degenerării. Brigadierii de la Canal și Salcia, de exemplu. Franț rămâne însă singular, unic prin decizia voluntară de a-și mărturisi public fărădelegile!

A doua întrebare care mă obsedează este următoarea: ce a mai făcut Țandără, care își enumeră crimele cu o meticulozitate morbidă, fără de care n-am fi aflat de practicile strașnic tăinuite, recunoscând că a comis peste o sută de omoruri și oferind cele mai macabre detalii, dar, la un moment dat, adăugând că a făcut și ”altele pe care nu pot să le spun”? Pentru numele lui Dumnezeu, ce alte crime, acte abominabile mai de nespus decât cele deja spuse și asumate a putut comite acest nenorocit? Nenorocit în toate sensurile, inclusiv al damnării de care e conștient. Întrebarea asta mă obsedează și pentru că, după ꞌ90, când Țandără și-a dat drumul la gură, el nu mai era îngrădit de nimeni și nimic, nu mai avea opreliști exterioare în sensul de a nu spune, de a nu divulga ceva. Și totuși a luat taina cu el în mormânt. Oare ce a mai putut să facă? Și ce l-a oprit să vorbească?

Și aici nu mai e vorba de călcat în picioare oameni până la moarte, de bătaia la testicule, supliciu ce poate duce la o agonie înfiorătoare, de strânsul degetelor cu ușa, de faptul de a-i tăia mâna unui deținut cu sapa, așa cum relatează el însuși, sau de prestațiile absolut terifiante pe care acest neobosit năimit al Securității le-a avut, lungi perioade de timp, în secția specială și secretă a Spitalului 9 și la Spitalul MAI Văcărești, unde-i tortura până la moarte pe ”dușmanii poporului” supuși electroșocurilor, bătuți cu sălbăticie sau injectați cu otrăvuri necunoscute. Totul la ordinul și sub supravegherea Securității. Când din propria vrere ai săvârșit toate ororile astea, a căror enumerare n-am epuizat-o, nu ai cum să nu te bântuie întrebarea referitoare la crimele despre care nici chiar Țandără nu a putut să vorbească. Ce a săvârșit atât de diabolic, de îngrozitor încât nu poate dezvălui?

Țandără mai atinge un grad al satanizării și al dezumanizării la care ajunge primind ordine sau doar sugestii de la șefii de lagăr. Mă refer la profanarea cadavrelor, la punerea acestora în pozițiile acelea indecente, unul cu nasul în fundul altuia, mă refer la azvârlirea trupurilor – ”joacă” o numește Țandără – doar pentru a se amuza împreună cu securiștii și gardienii de pozițiile grotești în care cad corpurile stâlcite și împuținate ale deținuților politici. Pentru securiști era o distracție, un spectacol, plesneau de râs. 

Personalul lagărelor și închisorilor – ”domnii cadre” – proveneau din lumea interlopă a mahalalei, unii aveau antecedente penale: foști hoți mărunți, prostituate (angajate în pușcăriile pentru femei), cuțitari de cartier recrutați după apartenența la UTC, mulți romi – dar și din partea cea mai săracă a țărănimii, elemente declasate, marginale. Cum să fi ajuns la acte de blasfemie ca acelea descrise de Țandără, la scene amintind de ritualurile demente ale sectelor satanice, la totala descreștinare? Nu cred că în România de dinainte de venirea comuniștilor la putere i-ar fi putut trece cuiva, chiar din scursura orașelor, din pegră, așa ceva prin cap. Cât privește țărănimea, în satul vlăscean unde am copilărit, încă vreo câțiva ani după încheierea războiului s-au respectat ritualurile funerare ancestrale, durând trei zile de la moarte până la îngropăciune, cu priveghi, slujbă acasă, la biserică și la groapă, cu oprirea carului funerar la răscruci, cu bocitoarele jelind, cu bani aruncați, cu oameni ieșiți la poartă închinându-se... Apoi, pe măsură ce comunismul era instaurat, lucrurile s-au ”simplificat”. Dar chiar și așa, lumea respecta actul trecerii dincolo, încă încerca fiorul mistic în fața negrăitului mister al morții. 

Răzvan Gheorghe: Voi da citire acelui pasaj din interviul acordat de Țandără doamnei Doina Jela, pentru ca cititorii să înțeleagă exact despre ce vorbim:  

”Erau morții într-o baie, pe niște grătare (...) Goi, așa cum au fost născuți. Și ne mai jucam acolo cu ei... Eu zic de multe ori că nu era nimeni dintre noi sănătos. Că un om sănătos la minte nu făcea așa ceva (...) Ne jucam să-i punem unii cu nasul în fundul celuilalt, cum erau ei înțepeniți așa. Așa de ușori erau, 40 și ceva de kilograme, oase, se simțea pielea atârnând în jos, îi ziceam șorț. Ăsta, colegul meu, îi arunca în căruță. Eu nu prea, că mă feream de greutăți, oricum, 20 de kilograme tu, 20 celălalt, 20 partea mea. Și erau unii mai solizi, care mai de care să-i arunce în sus. Cum cădea, așa cădea, cu capul pe loitrele căruței, nu erau așezați bine... Veneau să asiste ofițerii de Securitate și ofițerii pazei interioare, și râdeam, făceam glume. Și noi, și ei”. 

Alexandru Mihalcea: Abominabilă, atroce scenă. Nu e film horror, nu e roman de groază, este chiar chipul nefardat al comunismului, pura realitate, o consecință a despărțirii de Dumnezeu. După părerea mea, acest moment reprezintă un pandant al Experimentului Pitești, numai că de data asta Piteștiul e întruchipat cu trupuri neînsuflețite, fiindcă asta trebuiau să devină oamenii aceia, martirizați de torționarii lui Țurcanu. Sigur, fără să știe nimic despre atrocitățile, despre barbariile de la Pitești, Franț Țandără și securiștii participanți repetă în aceeași epocă, la Canal, Piteștiul, de data aceasta recuzita jocului macabru fiind morții. Este îngrozitor. Despre așa ceva nu am găsit nicio referință la Varlam Șalamov și cu atât mai puțin la Dostoievski, sub țarism – în ”Amintiri din casa morților” e descrisă o ocnă aproape umană în raport cu experiențele și excesele întâlnite în Gulagul comunist. 

Eventuale raportări la mari criminali în serie, la Gilles de Rais bunăoară, ar fi irelevante, fiindcă aceia săvârșeau nelegiuirile pe ascuns, spre deosebire de Țandără, Stănciugel și alți brigadieri scelerați care ”lucrau” la lumina zilei, încurajați de securiști ca Albon, Timofte sau Chirion.

Că ororile lui Țandără amintesc în permanență de umilințele și de caznele piteștene o arată, printre multe altele, și episodul în care criminalul relatează cum defeca în gamelele victimelor sale din secția secretă a Spitalului 9, pentru ca mai apoi să se laude cu isprava asta în fața unui alt criminal notoriu, colonelul de Securitate Gheorghe Crăciun, cel care avea să coordoneze perfida reeducare de la Aiud, mai primejdioasă pentru suflete decât cealaltă, așa cum cred, în cunoștință de cauză, unii mărturisitori viețuitori la Aiud pe atunci. De altfel, să nu ne lăsăm amăgiți să credem că la Aiud a fost exclusă constrângerea fizică. Izolarea completă în Zarcă, frigul permanent, mâncarea mizerabilă, suprimarea sfertului de aer de plimbare, obloanele, regimul tăcerii înseamnă constrângere fizică generatoare de chinuri ale trupului și minții deopotrivă. Mărturia lui Țandără întregește admirabil portretul moral al perversului Crăciun.  

Răzvan Gheorghe: Să dăm citire și acelui pasaj, dacă tot am la îndemână cartea Doinei Jela:  

”Desert la fiecare masă. Nu mâncau deținuții. Sau, care venea de mânca. Este jenant și n-am cum să vă spun de neomenesc. Ca să nu mai mănânce, făceam treaba mare în gamela lui. Oamenii ăștia care erau crescuți fin... Eu le povesteam. Chiar lui Crăciun i-am povestit ce le fac. Râdea ha, ha, ha, râdea cu o poftă, doamnă, de nedescris”. 

Alexandru Mihalcea: Așadar, Gheorghe Crăciun râde cu poftă când Țandără relatează această scârboșenie la fel de îngrozitoare ca halucinantele fapte de la reeducarea piteșteană. Da, cu aceeași poftă râdeau securiștii la Canal, când morții erau puși în poziții indecente. Mereu m-am întrebat cum râdeau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, Leonte Răutu sau Iosif Chișinevschi. Probabil tot cu poftă. Este îngrozitor de esențial volumul ”Drumul Damascului” – Doina Jela a scris una dintre cele mai importante cărți despre chipul adevărat, nemistificat de propagandă, al comuniștilor; ca o opinie personală, o consider cea mai însemnată dintre lucrările excepționalei scriitoare. Cartea este foarte importantă prin ce spune dar și prin ce sugerează cititorului atent la ce se află dincolo de prima percepție a lucrurilor. 

Un protagonist important al memoriilor lui Țandără este Ștefan Pavel, soțul Elenei Pavel, ilegalistă, ”eroină a clasei muncitoare”, ea ”luptând” pentru partidul comunist umăr la umăr cu Teohari Georgescu încă de când această secție a Internaționalei a III-a Comintern milita pentru dezmembrarea României, ”stat al burgheziei imperialiste cotropitor”. În interbelic, ilegaliștii sunt închiși adesea cu criminalii de drept comun astfel încât între cele două categorii de răufăcători se nasc solide afinități continuate în libertate și prelungite după preluarea puterii. Fără evaluarea acestei legături, adevărată istorie a PCR nu va putea fi cunoscută. Existența acestor afinități, lăudate de Lenin și prețuite pentru foloasele aduse mișcării comuniste, dar extrem de jenante, e unul dintre motivele pentru care în regimul democrat popular nu va putea fi elaborată o istorie oficială a partidului comunist. Cartea Doinei Jela deschide o poartă către cunoașterea unor tenebroase secrete ale PCdR. 

În cazul lui Țandără sunt numeroase aspectele care merită analizate, dar propun să ne mai oprim la unul singur. Cine i-a citit mărturiile știe că Țandără și-a omorât tatăl, crăpându-i capul cu două lovituri de topor, aceasta fiind prima lui crimă. Când părintele i-a interzis să mai umble cu lepădăturile comuniste și să-l ajute la îngrijirea oilor, Țandără l-a anunțat pe primul secretar al județului Vlașca, pe tovarășul Pavel Ștefan, care ulterior avea să devină membru al Comitetului Central și ministru (efemer) de Interne, că o lasă baltă cu partidul, că se face cioban. Ei bine, acest Pavel Ștefan i-a spus viitorului paricid că tatăl i-a stricat viitorul și că, dacă ar fi în locul lui, i-ar da una în cap. De remarcat că urmând sugestia exact asta va face Țandără, dublând pentru siguranță cifra. Liderul comunist Pavel Ștefan este, așadar, autorul moral al paricidului. Condamnat de drept comun pentru crimă, în cei aproximativ 6 ani făcuți din condamnarea indulgentă la 10, Țandără a ”lucrat” în lagăre, închisori și la Poarta Albă, la ordinele Securității, dar, așa cum am văzut, și la secția specială a Spitalului 9, unde a fost inițiată o acțiune de izolare a oponenților și criticilor regimului – Ceaușescu avea să reia cu alte metode decât suprimarea fizică imediată acțiunea începută de înaintașii lui. Țandără a ”lucrat” și pe vagonul-dubă, unde ne putem închipui (doar dacă știm ce au însemnat dubele feroviare) ce coșmar presupunea întâlnirea cu el. A făcut servicii majore partidului, chiar și după eliberare, fiind plătit cu faraonica sumă de cinci mii de lei în niște ani în care salariul ”normal” era de zece ori mai mic. Desigur, a fost îndoctrinat, umplut cu ură și chiar a crezut că lucrează împotriva ”dușmanilor poporului”, trăind însă și mândria că personaje ca Teohari Georgescu or Pavel Ștefan se interesau de el, ba chiar veneau să-l vadă la închisoare sau la Canal. Asta fiindcă, la rândul lor, aceștia proveneau tot dintr-o lume a tenebrelor, lumea subteranelor, și din margini ale societății, la fel ca aproape toți adepții din România ai Internaționalei a III-a. Indubitabil, Internaționala a III-a a lui Lenin și Troțki a fost un amplu bestiar pretutindeni, că de fapt asta a însemnat internaționalismul comunist, subversiune, crimă și teroare oriunde s-a putut ramifica, până în Mexic și China. 

Răzvan Gheorghe: Și evident, asta a însemnat comunismul oricând și pretutindeni, nu doar în ceea ce privește represiunea din Gulag, ci și în momentele în care comuniștii au luptat pentru preluarea puterii, mă refer la Revoluția Bolșevică, la crâncenul război civil care i-a urmat, dar și la Războiul Civil Spaniol, ale cărui excese sunt oripilante, bântuitoare. 

Alexandru Mihalcea: În Spania s-a petrecut ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial și de Pactul Ribbentrop-Molotov. Stalin a pus mâna pe 510 tone de aur, Tezaurul Spaniol (adăugat Tezaurului Român), gaj pentru achitarea armamentului declarat public ”dar” pentru poporul revoluționar spaniol și a transformat statul iberic într-o colonie sovietică. Lumea de astăzi știe că Franco a fost dictator, însă ar fi ridicol să-l compari cu dictatori sângeroși de tipul Stalin, Mao, Pol Pot, Hitler. În realitate, Franco a salvat Spania de o dictatură comunistă distrugătoare, contagioasă pentru vecini. 

În Spania s-au întâmplat excese cutremurătoare de ambele părți. Iată un episod care merită relatat deoarece e ilustrativ pentru ferocitatea unor adepți ai bolșevismului, pentru viclenia, capacitatea de mistificare și sadismul lor. Pe fundalul guvernării controlate de sovietici și al războiului civil, de-a lungul căruia comuniștii dinamitau biserici, torturau și spânzurau preoți, violau călugărițe, în timp ce execuțiile sumare deveniseră banale, trebuie spus că în paralel mai exista o lume secretă a crimei, la care însă nu participau combatanții de pe front, ci chiar cei mai sadici asasini ai NKVD. Mai exact, agenții lui Stalin i-au ucis cu bestialitate pe mai mulți social-democrați spanioli, vizându-i și pe anarhiști, dar de fapt ei îi vânau în special pe troțkiști, și au făcut-o cu o ură de-a dreptul patologică la fel ca reacțiile lui Stalin la tot ce avea atingere cu Troțki, dușmanul său de moarte. I-au vânat metodic până au ajuns la Andreu Nin, fost secretar personal la Moscova al lui Troțki și ajuns secretar general al POUM, Partido obrero de unificacion marxista, grupare vizată în vederea nimicirii atât de NKVD-iști cât și de agenții spanioli ai sovieticilor. Criminalii lui Stalin îl vor ucide, însă nu oricum, nu expeditiv, cu un glonț în ceafă, ca în hrubele Lubiankăi, ci în chinuri de o cruzime aparte, amintind de practici ale unor călăi asiatici: răpit în iunie 1937, Andreu Nin avea să fie îndelung torturat, sfârșind jupuit de viu și aruncat într-un șanț (operă a bandei controlate de Ernő Gerő, viitorul dictator comunist maghiar). Însă eliminarea fizică nu a fost de ajuns, trebuia să i se batjocorească memoria și să i se aplice și lui Troțki o lovitură. Unul dintre asasinii care au supervizat operațiunea – tenebrosul agent ”Orlov” – avea să scrie un așa-zis pamflet anti-troțkist pe care l-a publicat sub semnătura lui Nin, ca să se creadă că acesta își va fi schimbat tabăra. Interesant e că și Bella Kun, perdant în tentativa inspirată de Lenin de a bolșeviza Ungaria și ratată datorită românilor, a fost trimis să activeze în Spania republicană.

De reținut, așadar, că NKVD și Cominternul transformaseră Spania într-un soi de colonie supusă celei mai nerușinate subversiuni sovietice, teritoriu care colcăia la propriu de specialiști ai luptei în clandestinitate cum erau Orlov (Feldbin), Eitingon sau Sudoplatov. Asta a generat o explozie de asasinate politice și de răfuieli sângeroase cu adversarii. De altfel, în Spania au luat Eitingon și Sudoplatov, oamenii lui Beria, legătura cu Ramon Mercader, tânărul comunist care peste doar patru ani avea să-i crape cu un piolet țeasta lui Troțki. 

Emisarii NKVD au racolat și o serie de lumpeni asasini plătiți, cum aveau să facă peste nouă ani în România. Excesele au fost terifiante în Spania. Delațiunile atinseseră paroxismul, fiindcă în tabăra adepților bolșevicilor fiecare spiona și turna pe fiecare, lucru care se întâmpla și în brigăzile internaționale. Când niște antifasciști au fost prinși că-l numeau pe Stalin ”dictator”, scandalizați, comisarii i-au pedepsit cu strășnicie pentru a-i da drept exemplu: le-au poruncit unor șuți și cuțitari să-i înghesuie pe ”trădători”, legați fedeleș în pielea goală, în gropi pline cu cadavre în putrefacție. Această scenă s-a consumat în lagărul de la Santa Ursula, pe care nu degeaba cunoscătorii l-au supranumit ”Micul Dachau”. 

O acțiune specială inclusă prioritar într-un plan larg, urmărit consecvent, de luptă împotriva bisericii, îi are ca protagoniști tot pe călăii din poliția secretă. Iată un episod asemeni multor altora: ”revoluționarii” au năvălit într-o mănăstire și i-au supus pe unii călugări unui chin special: le-au băgat în ureche niște tuburi de exploziv cu fitil, victimele fiind imobilizate în prealabil.

Nu știm dacă ”spaniolii” reveniți în România ar fi comis crime în Spania, dar acolo au învățat nu să-l iubească pe Stalin, asta fiindcă îndrăgostiți erau dinainte, ci să îndeplinească orbește politica și ordinele Moscovei, au învățat să facă orice servește partidul. ”Războiul Spaniol” merită o atenție specială. Spania a fost laboratorul unde cei 2044 de consilieri sovietici au experimentat și perfecționat tehnici de bolșevizare a unui stat și de aservire totală față de URSS, dintre care multe procedee vor fi aplicate după război mai cu seamă în România. NKVD a avut propriul serviciu de informații și 5 închisori – CEKAS – incontrolabile de guvernul republican. La Madrid, Barcelona, Valencia, unde au fost anchetați și torturați, unii dintre ei fiind asasinați, cam 15.000 de antifasciști non-staliniști, dintre care circa 1000 de membri ai POUM și câteva sute de interbrigadiști denunțați ca nefiind credincioși Kremlinului. A fost regizat chiar și un proces-spectacol ca la Moscova. Mi se pare interesant de observant că mulți interbrigadiști repatriați în statele bolșevizate după război au fost integrați imediat de puterea comunistă în aparatul de represiune, numele lor fiind legate de cele mai inumane acțiuni ale guvernelor comuniste. Nu degeaba au fost integrați în conducerea instituțiilor de forță.

În România, dintre numeroșii ”spanioli” din organe ”Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor, volumul II” îi amintește pe Adorian Gheorghe, colonel de Securitate, Ambruș Coloman, Patriciu Mihail (Grunsperger), colonel, Cristescu Pavel, general-locotenent, șeful Miliției, Boico Mihail, general-maior, șeful trupelor de grăniceri, Burcă Mihail,general-maior, ministru adjunct al MAI, Einhorn Wilhelm, locotenent-colonel, șeful serviciului care s-a ocupat de dislocări (strămutări pe Bărăgan, adică deportări) și domicilii obligatorii, Stanciu Aurel, general-maior de Securitate, Naum Manase Grigore (alias Rotstein Nahum), general-maior, șeful Contrainformațiilor Militare. Toți au lăsat amintiri de neșters.

Marele criminal Patriciu Mihail, al cărui nume e sinonim cu asasinatul și teroarea, s-a bucurat de pensie grasă și după 1989. Numele lui Einhorn apare pe toate deciziile de strămutare profund ilegale, de esență stalinistă, din perioada 1954-1956 și ca șef al serviciului ”C” din MAI, între 1954-1957. Au fost mult mai mulți decât cei pe care i-am amintit. Toți s-au călit ca vajnici luptători antifasciști, dar adevărata măsură a valorii lor s-a văzut în anii terorii staliniste din România în curs de bolșevizare, în ”recolta” din Gulag și în gropile anonime. Școală de elită, profesori idem, absolvenți pe măsură! 

Excesele sângeroase, actele teroriste, înfricoșarea populațiilor au reprezentat din capul locului căile predilecte prin care comunismul s-a impus și s-a menținut la putere. E motivul pentru care au curs râuri de sânge. Vă amintesc masacrul ordonat de Lenin la Kronstadt, un amplu măcel organizat rapid și fără milă, deopotrivă cu arestări, maltratări, torturi și umilințe care-ți fac părul măciucă. În volumul ”Le livre noir du communisme” (semnat, printre alții, de istoricul Stéphane Courtois) este reprodusă o fotografie reprezentând un grup de soldați ai armatei roșii în curs de formare, înfățișând o scenă omenește incalificabilă: unul dintre acești scelerați îl sodomizează cu un baston pe un tânăr ofițer polonez dezbrăcat în pielea goală, cu mâinile legate și spânzurat de un pom. S-a întâmplat la Oron, în 1918. Nu spusese Lenin că tot ce slujește revoluției comuniste este moral?

În februarie 1921, muncitorii de la Petrograd, lipsiți de alimente și căldură, protestează. Sovietele orășenești li se raliază și declară grevă generală. Trupele CEKA reprimă sângeros acțiunea: 12 morți, 1000 de arestări. Marinarii – fosta forță de șoc a revoluției leniniste – se răscoală în semn de solidaritate cu muncitorii, cerând libertate și abolirea ”comisarocrației” și drepturi pentru țărănime. La 5 martie, în timpul lucrărilor Congresului al X-lea al bolșevicilor, la ordinul lui Troțki, răscoala este înnăbușită: 2000 de marinari mor în luptă, peste 2000 vor fi arestați și condamnați la moarte, 6500 sunt deportați în Siberia – niciunul dintre ei nu era ”burzui explotator”!  

Nu mai spun de relatările lui Leon Donici – mă refer la nepotul lui Alexandru ”Alecu” Donici, poet și fabulist basarabean, primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici –, nepot care a fost ziarist la Petrograd în 1917 și care descrie, într-un capitol din memoriile sale, anumite orori petrecute în primele momente ale revoluției. În afară de ofițerii și cadeții uciși la Petrograd, bolșevicii au comis și la Helsinki (Helsingfors) o crimă colectivă care a îngrozit orașul (Finlanda era încorporată Rusiei în 1917). Ofițeri din escadra aflată la ancoră la Helsinki au fost dezbrăcați, decorațiile și epoleții le-au fost bătute în cuie pe corp și duși către port, unde au fost înecați cu bolovani legați de picioare, sub privirile locuitorilor cutremurați de oroare. 

Ce-au pățit și bieții de basarabeni, sărmanii de ei, ferească Dumnezeu: genocid, pușcărie politică, deportări masive în Siberia, lagăre de exterminare, rusificare cu arma-n coaste, la toate acestea adăugându-se și abominabila foamete din ꞌ46-ꞌ47, când s-au înregistrat cazuri de canibalism. Teroarea a atins cote paroxistice în Basarabia, care a fost și rămâne parte din România în sufletul meu. Primii care au raportat și au documentat cazurile de canibalism au fost chiar NKVD-iștii, într-o serie de rapoarte secrete. Acum nimeni nu mai poate zbiera că reacțiunea mizerabilă și imperialiștii anglo-americani ar fi inventat atrocități imposibile în glorioasa Uniune Sovietică, întrucât chiar criminalii le consemnează și le raportează cu exactitate, chiar în perioada groaznicei foamete organizate la ordinul lui Stalin.   

Că tot vorbim despre atrocități, să vă spun ce mi-a povestit, la Salcia, un sârb fugit din Iugoslavia lui Tito – au fost și anti și pro-titoiști în spatele gratiilor. Mi-a relatat că niște nemți prinși de partizanii comuniști – că or fi fost soldați, că or fi fost ofițeri sau doar simpatizanți ori colaboraționiști, nu-mi amintesc – au fost îngropați în pământ până la gât, după care au trecut cu o grapă peste capetele lor. Grozăvia asta s-ar fi petrecut în lagărul de la Zreanin. Vorbim despre niște atrocități care s-au întâmplat în secolul al XX-lea, în numele celei mai înaintate ideologii, nu-i așa? 

Aș vrea să adaug nu o explicație, ci o bănuială, o idee, un gând, o neliniște, nu știu cum să-i zic, în legătură cu situația în care s-a aflat istoria de-a lungul secolului trecut, astfel încât am ajuns să rememorăm atâtea și atâtea orori. Faptul că mulți oameni nu cred în existența diavolului nu înseamnă că diavolul nu există, ba se pare că suprema inteligență a lui constă exact în faptul de a-i face pe oameni să creadă că nu există. Ideea pe care o enunț eu acum nu e câtuși de puțin a mea, a mai fost enunțată de n ori, mi se pare că printre primii, dacă nu chiar primul care a pus-o pe hârtie a fost Nikolai Berdiaev, cel care a spus că ura comunismului față de creștinism are ca izvor principal faptul că el însuși se autoconstituie în unică religie – în consecință, vrea să distrugă orice concurență. 

Personal am convingerea că atât istoria bântuită de comunism, cât și cea bântuită de fascism, deopotrivă cu istoria în care e prezentă conjuncția acestor două forme aberante de socialism (”gemeni heterozigoți”, cum a caracterizat, ironic și exact, un autor francez comunismul și național-socialismul), cu izvoare care merg departe, la Revoluția Franceză și teroarea instituită de tribunalele ei revoluționare, coborând și mai departe, în anumite utopii, ei bine, am convingerea că toate aceste istorii ale minciunii, crimei și morții, care în fond reprezintă o parte din povestea neagră a unor porniri autodistructive sădite în natura noastră, n-ar fi putut fi posibile fără o colaborare a răutății omenești cu răul diabolic. Da, mă refer la o participare a diavolului la istorie cu urmările pe care le simțim catastrofic până azi pe pielea omenirii. Pentru că la modul general, oriunde te-ai duce, oriunde ți-ai arunca privirea, vezi că ceva nu e deloc în ordine în lume și în niciun caz nu poate exista cineva care să demonstreze că totul merge normal, undeva, într-o țară, oricare. Cu atât mai puțin, din păcate, în țări care au fost considerate etalon, exemplu vrednic de urmat, unde se întâmplă, chiar sub ochii noștri, lucruri urâte, fie că e vorba de cele mai dezvoltate state ale Europei, fie că vorbim de Statele Unite. 

Ce vă spun eu acum e unul dintre gândurile care m-au bântuit până la obsesie la un moment dat, pentru că o explicație strict logică, într-o firească expresie a sănătății mentale, nu există, oricât aș încerca să o dibui. Logica nu poate da o explicație cât de cât acceptabilă a nebuniei colective care se întâmplă în lumea de astăzi. Cred că există o forță metafizică a răului care participă la istorie prin intermediul unor receptori malefici umani. De altfel, nu spun nimic nou, nu spun nimic care să nu fi fost spus uneori în gura mare de alții. Nefirescul din lume a existat larvar sau uneori exploziv, un caz-școală fiind în materie de surpare a comandamentelor etice Sodoma și Gomora. Chiar privită sub formă de poveste, rătăcirea celor două orașe desfrânate e un moment de expansiune a nefirescului (nu discut aici consecințele, distrugerea creației compromise iremediabil prin perseverență îndrăcită). În lumea de azi, nefirescul e vopsit în culorile firescului și propus, era să zic impus, ca atare. E pus sub o umbrelă care impune, fiindcă omul naiv o asociază cu adevărul și respectabilitatea numită corectitudine, o minciună cât veacul de mare. Este o formă deocamdată neviolentă de înstăpânire a Răului. În timpul comunismului, Răul putea lua forme violente, mergând nu rareori până la distrugerea fizică a oamenilor.  

Răzvan Gheorghe: Într-un interviu pe care mi-a făcut onoarea să mi-l acorde, domnul Marcel Petrișor mi-a spus că diavolul și-a ascuțit ghearele la Pitești... 

Alexandru Mihalcea: Asta-i o sugestivă figură de stil a scriitorului, cât se poate de potrivită. Diavolul și-a ascuțit ghearele și lângă Petrișor, în Casimca Jilavei, acolo unde a fost aruncat, la teroare și moarte lentă, împreună cu alți deținuți considerați extrem de primejdioși (printre care Constantin Oprișan, părintele Calciu Dumitreasa, Pavel Grimalschi, Iosif V. Iosif). Diavolul și-a ascuțit ghearele și la Jilava, și la Gherla, și la Aiud, și la Canal, și oriunde au fost închisori și lagăre de exterminare. În Jilava, așa cum am cunoscut-o eu, totul, dar absolut totul era împotriva naturii umane, moral și fizic. Începând cu ”comitetul de primire”, format din caralii duhnind a trăscău, înarmați cu ciomege, puși pe două rânduri, la intrarea deasupra căreia scria Fort nr. 13, o boltă care mi-a evocat fulgerător dantescul ”Lăsați orice speranță” și gura neagră a unei bolgii. La sinistra ceremonie, rupere de oase, carne zdrobită, venea, cum am aflat, și comandantul Maromet, semicretin, și sângerosul locotenent Ștefan, iar treaba asta era gândită, era aranjată în detaliu, regizată cu știință. 

Acolo erau înghesuiți oameni claie peste grămadă și fără cel mai superficial control medical, pentru că nu se mai făceau controale medicale, puteai să mori, nu-i păsa administrației, un bandit mai puțin. Ultimul ni se făcuse la intrarea în anchetele Securității, dar ăla numai control medical nu a fost, întrucât pe securiști îi interesa o singură informație: să știe dacă deținutul ar putea muri sau nu în timpul bătăii. De-abia când mi-am văzut fișa de la CNSAS mi-am dat seama de grozăvia asta. Până atunci, ca un naiv ce eram, nu mi-am închipuit că ăsta a fost unicul scop al vizitei pe care mi-o făcuse tovarășul doctor Cahane în arestul de la Uranus. La Jilava puteai muri de ocluzie intestinală, de infecții, de septicemie, de pe urma scoaterii pe coridor, la ”saltea”, adică la bătaie cruntă, ”la două ciocane”, două cozi de mătură, amuzament al caraliilor. Vorbesc în cunoștință de cauză, din experiență proprie.  

Răzvan Gheorghe: Ați explicat că așa-numiții ”spanioli” au jucat un rol esențial în impunerea comunismului în sud-estul și centrul Europei. Haideți să vorbim mai mult despre ”spaniolii” veniți în România pe tancurile sovietice. Printre ei s-au numărat criminali de un sadism înfiorător. O altă pepinieră pentru cadre s-a dovedit a fi și divizia Tudor Vladimirescu. 

Alexandru Mihalcea: Dintre cei trimiși în secret să bolșevizeze Spania în calitate de ”consilieri”, 2044 în total, circa 800 erau specialiști militari, în afară de securiști, instructori politici și spioni. Trebuie spus că foarte mulți dintre staliniștii fanatici pe care Kremlinul i-a înșurubat în aparatul de securitate din Ungaria, Cehoslovacia, România și din alte spații în care Moscova și-a întins tentaculele au făcut parte dintre brigadiști, e cert, și asta fiindcă aveau practica subordonării necondiționate și-și dovediseră fidelitatea oarbă față de Kremlin. 

Evident, o altă importantă sursă de cadre pentru regimul comunist din România au reprezentat-o numeroșii prizonieri îndoctrinați care s-au pus în slujba dușmanului și s-au întors cu divizia Tudor Vladimirescu. De exemplu, în așa-zisul Corp al detectivilor, care se dădea drept Siguranță, dar care, de fapt, pregătea înființarea Securității, și unde tartori absoluți erau agenții NKVD Pantiuşa Bodnarenko, Emil Bodnăraș și Alexandru Nicolschi, au activat acolo și militari, foști subofițeri sau soldați, în special soldați tudorvladimiriști. Același lucru s-a întâmplat și în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor, unde astfel de foști soldați și subofițeri erau promovați în mod constant în cele mai înalte funcții, de  deciziile lor urmând să depindă viețile a mii și mii de oameni, cu efectele deja cunoscute. 

Unul dintre aceștia este Nicolae Humulescu, locotenent-colonel, fost muncitor textilist, soldat căzut prizonier la Cotul Donului, repede selecționat pentru școala antifascistă de la Viazma, unde printre profesori se număra și Vasile Luca, cel care preda marxism-leninismul. Integrat în armata roșie cu gradul de sublocotenent, a făcut un curs special de tehnici de spionaj și luptă de partizani, fiind infiltrat, în mai 1944, în mod clandestin în România, de unde a transmis informații prin radio sovieticilor. După 23 august, reîntors în URSS pentru noi instrucțiuni, s-a repatriat în 1945. Comisar al Siguranței Timișoara, unde șef era Aurel Moiș, zbir notoriu, Nicolae Humulescu va ajunge comandantul închisorii Miercurea Ciuc (1.11.1957-20.02.1964), în groaznica perioadă a ultimului val al represiunii epocii dejiste. Fostele deținute își amintesc cu oroare de foametea, frigul și relele tratamente îndurate acolo.   

Reamintesc că șeful grupului de partizani comuniști infiltrați prin Bucovina de Nord – denumit ”Carpați”, am mai vorbit despre această grupare – era Ilie Bădică, fost locotenent în DTV în URSS, devenit colonel cu funcții înalte, inclusiv director adjunct al Direcției Lagărelor și Coloniilor de Muncă din MAI, 1950-1958, în perioada Canalului, a lagărelor de la Salcia, Bicaz, Periprava, Poarta Albă, Peninsula... ce ar mai fi de adăugat? Cunoscătorii se cutremură numai la auzul acestor toponime ale morții. 

Răzvan Gheorghe: Care e adevăratul profil al lui Mihai Patriciu, alias Grunsperger Mihaly? Dumneavoastră ați mai scris despre el…

Alexandru Mihalcea: Printre cei mai mari criminali care s-au evidențiat în represiunea din România s-a numărat Mihai Patriciu, al cărui nume real va fi fost Grunsperger, rănit în asaltul din Sierra Caballa, așa cum relatează un alt ”spaniol”, Valter Roman. De-a lungul timpului avea să acționeze sub mai multe nume conspirative, firește, practică obișnuită în lumea ilegaliștilor. Datorită ”meritelor” sale, Patriciu e răsplătit în 1948 cu gradul de colonel și cu funcția de director al Securității Cluj. Putem doar bănui ce va fi conținut dosarul său secret extrem de apreciat de emisarii NKVD, dosar aflat la Moscova, pentru că întreaga arhivă a brigăzilor a fost transmisă la Moscova cu zeci de mii de dosare – Kremlinul a avut o secție de cadre extraordinar de bine pusă la punct în Spania. 

Patriciu își demonstrează cu prisosință eficiența, săvârșind fapte îngrozitoare – ꞌ49 este anul începutului colectivizării și al Canalului Dunăre-Marea Neagră, un enorm lagăr de exterminare. Pe acest fundal al celei mai negre represiuni, Patriciu pune în valoare tehnicile învățate de la agenții NKVD, maeștrii ai crimei și terorii. Printre țintele lui predilecte s-au numărat partizanii din munți, pe care i-a vânat cu o ură crâncenă. În anii aceia erau frecvente disparițiile de persoane, execuțiile sumare și decesele în timpul anchetei – astea se petreceau pretutindeni în România, dar în teritorul din Ardeal controlat de Patriciu au explodat de-a dreptul. Zbirii săi au ucis și țărani refractari colectivizării sau doar bănuiți de legături cu cei fugiți în munți din cauza persecuțiilor, cotelor și impozitelor abuzive, spolierilor de tot felul, bătăilor, toate în scopul de a-i forța pe oameni să se lipsească de pământ și de vite.  

A se nota că ”spaniolul” era mare specialist al ”tentativelor de fugă de sub escortă”, înscenări care presupuneau execuția fără anchetă și fără judecată a persoanelor indezirabile sub pretextul că ar fi încercat să fugă, să evadeze. Metoda a fost practicată din plin și a vizat, în special, anticomuniști considerați extrem de periculoși pentru regim, dar împotriva cărora nu existau probe, sau i-a vizat pe unii anticomuniști deja judecați, dar cu alte sentințe decât sentința capitală, acești oameni fiind uciși din ordinul lui Patriciu și îngropați în locuri necunoscute, trupurile multora nefiind recuperate nici până în ziua de astăzi. Dintre auxiliarii lui Patriciu s-au evidențiat maiorul Viorel Gligor, șef al Securității Bistrița, căpitanul Mihail Kovacs, șef al Securității Turda, sublocotenentul Szabo Francisc, locotenent-colonelul Nicolae Briceag, șeful Securității Dej, sau Pongratz, poreclit ”sublocotenentul păpușă”, asta doar ca să-i amintesc pe câțiva dintre acești ucigași demonici care populau bestiarul dirijat de Patriciu. Printre victimele lor se află și Petru Mărgineanu (fratele marelui savant Nicolae Mărgineanu), condamnat la 25 de ani și ucis la 5 aprilie 1950 în subsolul Securității Cluj, împreună cu alți 6 arestați. 

Același Patriciu, despre care se spune că făcuse parte din garda lui Teohari Georgescu, a jucat un rol important în urmărirea unuia dintre cei mai mari psihologi români, Nicolae Mărgineanu, om de știință și autor de lucrări fundamentale în materie de organizare a muncii, care urma să execute 16 ani și două luni de temniță grea, și asta doar pentru largile sale vederi democratice, întrucât nu se făcea vinovat de nicio acțiune antistatală, așa-zisul ”Proces al Marii Finanțe” reprezentând, de fapt, o tipic stalinistă înscenare de proporții. Întreaga făcătură este prezentată în cartea lui Nicolae Mărgineanu, ”Amfiteatre și închisori”, cu versiunea a doua, ”Mărturii asupra unui vec zbuciumat”, volum scris cu har literar, de mare interes documentar. Precizez că Patriciu a încercat prima dată să-l aresteze pe profesor în 1946, nu a reușit, a trimis însă șefilor săi de la București informații și dosare de învinuire măsluite. A reușit să-l aresteze în aprilie 1947. De fapt, savantului i se plătea extraordinarul succes al intervenției pe lângă Burton Berry, reprezentantul SUA la București, în sensul recunoașterii drepturilor României asupra unei părți considerabile din Transilvania, e vorba de Transilvania de Nord, chestiune încă în litigiu în anul 1945. Nu e greu de înțeles ce ar fi dorit indivizi ca Patriciu și unii maghiari, foști hortiști deveniți peste noapte comuniști puri și duri. Eficiența în crimă a lui Patriciu era înspăimântătoare. 

Este importat să realizăm că sociopatul Patriciu a gândit și a acționat la fel ca Teohari Georgescu, în spiritul urii de clasă (concept la fel de elastic ca și cel de ură de rasă: au fost arestați mii de țărani săraci care refuzau colectivizarea, motivul real al represiunii a fost refuzul comunismului inclusiv de către muncitorii refractari la bolșevizarea României). De altfel, fostul ministru nu doar că și-a recunoscut crimele în masă, dar s-a mai și lăudat cu ele, ceea ce spune totul despre culmile cruzimii și ale degenerării morale de care au dat dovadă comuniștii. În fond, Patriciu este practicianul total, à la letter, al învățăturii lui Teohari Georgescu – când  Dej și ai lui, cu binecuvântarea lui Stalin, l-au mazilit pe Teohari Georgescu și l-au băgat în ancheta Securității, unde a fost dat pe mâna unui anchetator de rang inferior, ca să-și bată ăla joc de el, ca să-l umilească, asta fiind o tactică folosită des de comuniști, fostul ministru va vorbi, lăudându-se, și despre faptele de arme săvârșite. Închipuiți-vă că Teohari Georgescu este forțat să răspundă la întrebările unuia care îngheța de respect cu numai câteva săptămâni în urmă, când anchetatul era încă ministru al Internelor, stăpân al vieții și al morții. Acum însă, prăbușit din Olimpul comunist, Teohari Georgescu e luat cu ”dumneata”, chiar cu ”tu”, e întrebat, la fel ca fostele sale victime, ”ce-ai făcut împotriva regimului nostru?”. Într-o astfel de anchetă a făcut îngrozitoarea declarație în care nu se sfiește să-i amintească șefului că deși în România nu exista pedeapsa cu moartea în perioada mandatului său, el a reușit totuși să-i elimine fizic pe ”dușmanii de clasă”, cei pe care justiția nu izbutise să-i nimicească, aplicând învățăturile comuniste și fiind fidel partidului. Știa că tot ce spune în anchetă i se raportează lui Gheorghiu-Dej. 

Monstrul se lăuda cu crimele sale chiar în anchetă, domnule, le recunoaște explicit și fără nici cea mai mică reținere. Înțelegea prea bine că astea erau atuurile lui, probele incontestabile de fidelitate față de comunism. Dovadă că nu s-a lăudat degeaba, Teohari Georgescu nu a pățit mare lucru în urma anchetei, deși a fost marginalizat, pentru că ăsta era scopul. A rămas în viață și a reușit să scape de spectrul pușcăriei, fiind în continuare util regimului genocidar. După gratii a rămas doar Vasile Luca, la rându-i fost în primul eșalon al partidului, condamnat pentru trădare, inițial îngropat în liniștea de moarte de la Rîmnicu Sărat și ulterior transferat la Aiud, unde avea să moară în vara lui 1963, în chinuri groaznice, sifilitic în fază terțiară, fără medicamente, în timp ce din același penitenciar începea eliberarea legionarilor, eliberare care s-a întins până în ꞌ64 inclusiv. Ironia sorții, nu? Gheorghiu-Dej, care făcea pușcărie în timp ce Luca preda leninism-stalinismul în școala antifascistă de la Viazma, nu uita nimic.   

Revenid la Mihai Patriciu Grunsperger, e bine de știut că acest scelerat avea să trăiască bine mersi la Cluj, până în 1996, când a murit fără ca vreo instituție a statului român să-l tragă la răspundere pentru crimele în masă pe care le-a săvârșit. Trăiau rudele celor uciși, călăii erau știuți, oamenii îi cunoșteau, puteau fi făcute reconstituiri, se publicau mărturii, asasinatele din ordinul lui Patriciu se săvârșiseră din Alba până în Maramureș, dar procurorii militari aveau alte treburi, începuseră jocul ”de-a dosarele Revoluției” și băteau mărunt pasul pe loc.

Un alt exemplu de brigadist samavolnic este Constantin Doncea, turnător în fontă și bronz ce avea să se facă remarcat încă din timpul grevei de la Atelierele Grivița, în ꞌ33, și care, după 23 august ꞌ44, avea să devină deputat de Argeș și ajutor de primar al Capitalei. Există mărturii terifiante despre crimele comise sub oblăduirea lui în ꞌ46, când a coordonat, în calitate de candidat, campania de la alegeri, dar și numeroasele trupe de șoc care au săvârșit asasinate politice. Gheorghe Gheorghiu-Dej și acoliții săi aveau să-l marginalizeze pe Doncea abia în a doua jumătate a anilor ꞌ50, după ce regimul îl folosise din plin. Cine a fost Doncea, considerat de Comintern atât de important încât să-i organizeze evadarea din închisoare și exilarea în URSS, fapt pentru care Dej l-a dușmănit de moarte? Regretatul Aurel Sergiu Marinescu, deținut politic eliberat nu în 1964, ci în 1969, îi zugrăvește un portret în lucrarea de referință ”Prizonier în propria țară”, volumul III: 

”Bătăuș incult, principal organizator al grevei de la Grivița, 1933, fusese ajutat de Comintern să evadeze de la Craiova, să ajungă la Moscova, de acolo în Spania, din nou în Rusia, unde a colaborat intens la alcătuirea diviziei Tudor Vladimirescu. În timp ce era viceprimar al Capitalei sunt date jos cu tancul și distruse statuia ecvestră a Regelui Carol I, capodoperă a marelui sculptor croat Ivan Meštrović, și grupul monumental dedicat Regelui Ferdinand. Din jefuirea caselor ‹burjuilor›, Doncea a adunat o fabuloasă avere, peste 250 de tablouri de patrimoniu, printre care un Renoir, peste 400 de icoane vechi, peste 20 de vase Gallé, 50.000 de monede rare, insigne, decorații, o vilă cu 18 camere, un parc cu trandafiri, o fermă avicolă, o casă pentru amanta lui”.

Un alt caz cel puțin la fel de interesant este cel al interbrigadistului Grigore”Grișa” Naum (Rotstein Nahum), care fusese infiltrat în zona Bucegilor cu puțin timp înaintea sfârșitului războiului, împreună cu o echipă de sabotori instruiți de NKVD. Din cauza precipitării evenimentelor, n-au mai fost descoperiți, n-au mai fost prinși. Pentru fidelitatea sa față de partid și drept răsplată pentru acțiunile sale teroriste, ”Grișa” Naum avea să devină temutul șef al Contrainformațiilor militare, adică stăpânul absolut al secretelor Armatei Române. 

Cât despre Emil Bodnăraș, eu cred că a fost de o inteligență realmente deosebită, dacă până în ziua de astăzi niciun cercetător nu poate băga mâna în foc că în timpul războiului nu ar fi fost agent dublu. Bodnăraș nu a fost în Spania, el a dezertat în URSS, de unde a revenit ca spion și a fost arestat. Este cunoscut rolul lui în ofensiva comuniștilor pentru acapararea puterii și distrugerea partidelor democratice.   

Vedeți dumneavoastră, s-au scurs trei decenii de la Revoluție și pe criminali nu i-a întrebat nimeni nimic, justiția s-a făcut și încă se mai face că nu-i vede. Îi lăsăm la o parte pe cei cu adevărat notorii, bunăoară un Nicolschi, care a murit la începutul anilor ꞌ90, nu mai zic de cei din eșalonul imediat următor, bestii de teapa lui Gheorghe Enoiu, care i-a scos cu patul pistolului dinții lui Alexandru Ivasiuc, pe care l-am cunoscut la Salcia și l-am revăzut la Stoenești, sau Nicolae Pleșiță, cel care se lăuda la televizor că l-a bătut și i-a jumulit barba lui Paul Goma, cei doi torționari putând fi trași la răspundere dacă așa ceva s-ar fi dorit, dar sistemul pseudodemocratic înstăpânit în statul român i-a protejat și le-a asigurat un trai lipsit de orice griji acestor criminali cu sânge rece care aveau să fie îngropați cu onoruri militare. Enoiu a fost un ucigaș de un sadism ieșit din comun. Bătea personal bărbați, femei, adolescenți, în timp ce coordona echipe de bătăuși ai Securității. 

Printre brutele acestui sadic școlit la Moscova face o figură aparte Brânzaru. Pasajul din memoriile sale în care mitropolitul Bartolomeu Anania narează groaznicele suplicii la care a fost supus de echipa lui Brânzaru este una dintre cele mai plastice relatări ale unei bătăi pe care am citit-o, și am citit multe. Descrierea pivniței, a injectorului care seamănă cu gura iadului, percepție normală din partea unei fețe bisericești, și toată priveliștea aia dantescă, înfricoșătoare, flăcările care joacă drăcește și gealații ce-l pun pe rangă și-l bat de-l smintesc... Tabloul acesta denotă o anumită adâncime a percepției detaliilor și acea dedublare fără de care autorul nu ar reuși decât relatarea unui simplu fapt divers.  

Ca o paranteză, despre acest Brânzaru (elogiat de Nicolae Doicaru pentru eficacitate: ”Când unul nu voia să vorbească, îl chemam pe huiduma de Brânzaru!”) eu am auzit și o chestie care m-a amuzat teribil.  Brânzaru era fost boxer și presta pentru Securitate la fel cum făcuse și fostul campion olimpic Nicolae Linca. Povestea pleacă de la faptul că Brânzaru, bulimic incurabil, avea o manie, un nărav al lui – la percheziții, dacă dădea peste ceva comestibil într-o cămară, într-o bucătărie, nu se sfia să bage laba și să înfulece. Se spune că la un moment dat, securiștii au descins în forță în casa unui evreu, un haham, și Brânzaru a dibuit, într-un final, pe undeva, un borcan cu niște jumări pe fund, în care evident că nu a rezistat să-și vâre degetele, halind degrabă bucățelele, fiindcă Brânzaru nu mânca, el halea. Asta spre disperarea gazdei, care i-a zis că, de fapt, în borcan erau niște prepuțuri prelevate cu prilejul unor circumcizii, moment în care torționarul s-a îngălbenit și a început să verse. Povestea, anecdota asta mi s-a părut de un haz nebun. Mi-l și imaginez pe namila aia de Brânzaru, godzilla aia cu ochii în toate părțile, cum se năpustea fericit și înfometat în borcanul cu jumări... Oricum, e de un haz nebun chestia asta. Extraordinar tabloul, în perfectă consonanță cu faptele personajului al cărui portret i-l schițează comandorul Tudor Greceanu, erou al luptelor pentru recuperarea Basarabiei și martir al ocnei comuniste: ”Brațe ca de gorilă, mâini ca niște cazmale, fizionomie lombroziană”. 

Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre ura, despre cruzimea comuniștilor pe care ați simțit-o pe pielea dumneavoastră. Cum a fost în anchetele Securității, domnule profesor? 

Alexandru Mihalcea: În anchetele de la Securitate n-am fost torturat așa cum au fost puși alții la rangă, la rotisor, m-a ferit Dumnezeu de supliciile astea (de fapt, nu mai era nevoie, fusesem arestat ultimul, acuzațiile aduse grupului nostru erau deja configurate). În schimb, am fost bătut cu o sistemă diabolică în plămâni și în cap, marele meu noroc fiind că eram tânăr și aveam un organism rezistent. Episodul ăsta mi-a marcat întreaga viață. Am fost bătut în cap cu sălbăticie calculată – nu a fost vorba de o chestie de-asta care să-ți spargă capul, nu, loviturile acelea erau date în așa fel încât să-ți vibreze creierul. Să vă relatez cum s-a întâmplat și de ce s-a ajuns la așa ceva – am mai descris scena în cărțile mele. Este vorba de o bestie de anchetator, Vasile Dumitrescu, cel puțin așa a semnat procesul verbal de interogatoriu. Am avut trei anchetatori la Securitate, dintre care unul total nesemnificativ, l-am uitat cu totul. Primul a fost Constantin Voicu, un personaj pervers, de o răutate funciară, incult pretențios, și al doilea acest Dumitrescu, individul care m-a bătut de mi-a sunat apa în cap. Ca o paranteză, în momentul în care Florin Constantin Pavlovici îl trata cu un dispreț vădit pe anchetatorul Constantin Voicu, dispreț manifestat prin muțenie și priviri, după ce acesta îl bătea și-l înjura, când își epuiza și înjurăturile și energia, Voicu îl scuipa până nu mai putea, până când gâfâia, până i se usca gâtul. 

Anchetele s-au desfășurat la Uranus, la Malmaison nu m-au mai anchetat, doar m-au ținut o perioadă și m-au trimis la Jilava. Deși am fost scos de mai multe ori la anchetă, am fost stupefiat să aflu, răsfoindu-mi dosarul de la CNSAS, că aveam doar două-trei pagini de interogatoriu, și alea insignifiante. N-am înțeles de ce, deși scoaterile la anchetă au fost mai numeroase, la fel și paginile scrise de anchetator. 

Bătaia despre care o să vă povestesc mi-a fost administrată după ce am fost scos la o anchetă de noapte de bestialul Gheorghe Enoiu, poreclit pe bună dreptate ”Măcelarul de la Interne”, șef al anchetelor de la Uranus, anchetă căreia i-a pus capăt intrarea în birou a lui Nicolschi însuși, în fața căruia mătăhălosul inchizitor a încremenit în poziție de drepți. M-a izbit hidoșenia arătării. Nu știam firește cine e, sigur un ștab. L-am recunoscut după zeci de ani, când am văzut interviul din Memorialul Durerii. O asemenea urâțenie infernală nu se uită. Fizionomia ”Omului Șobolan” era înfricoșătoare.

Revin la Vasile Dumitrescu. Securistul în fața căruia am fost dus era un tip care, categoric, nu era obișnuit cu stiloul, nu-i era un obiect familiar, probabil era o achiziție proaspătă, că și-l tot admira în timp ce mă lua la întrebări. Cum se știe, securistul punea întrebarea, o scria, tot el scria și răspunsul, deținutul doar semna. Și aud întrebarea individului: 

– Ce activitate dușmănoasă ai desfășurat împotriva regimului din Republica Populară Română, unde și cu cine? 

Fiind total nevinovat, am răspuns fără să stau pe gânduri: 

– Contra regimului din Republica Populară Română nu am desfășurat niciun fel de activitate dușmănoasă.

Și ăla a început să scrie cu vizibil efort, atent la mecanica scrisului, fără să se gândească la ce abia spusesem, în timp ce repeta cu voce tare și privirea pironită-n albul hârtiei: 

– Contra regimului din Republica Populară Română nu am des... Tu-ți dumnezeii mă-tii, ce n-ai...

M-a împroșcat cu un potop de înjurături nu doar ireproductibile, ci mult dincolo de ireproductibil, atât de scârboase încât până și șuții și cuțitarii din banda lui Fane Jeg, vestită pe atunci de la Abator până în Ferentari, s-ar fi rușinat. Securistul a răbufnit abia când a văzut ce era pe cale să scrie. Țin mine că s-a oprit subit din scris, încremenind cu fața schimonosită de ură, și că înainte de a se năpusti asupra mea a avut grijă să-și înșurubeze stiloul și să-l așeze delicat pe birou, de parcă ar fi fost din sticlă. Eu stăteam în poziția anchetatului, pe un scaun, cu mâinile între picioare. La început m-a apucat de păr și m-a izbit cu capul de muchia biroului, dar după aceea s-a pus cu bătaia cu pumnii pe plămâni și pe cap – mai exact, lovituri în ceafă, la baza craniului. Am fost îndelung tocat. Apoi s-a înverșunat cu șpițul încălțărilor pe gleznele mele. După ce m-a bătut până a obosit, ipochimenul s-a întors la scaunul lui, a scris ceea ce spusesem și a dispărut din viața mea, nu l-am mai văzut niciodată.

Pe moment, cu excepția durerilor – firești, mi-am zis – am crezut că bătaia încasată nu mă afectase cine știe cât și nici la plămâni n-am gândit că am pățit mare lucru. Numai că în noaptea aia n-am putut să dorm, doar am ațipit intermitent, așa, chinuit, lovit de o sfârșeală ce probabil că a ținut secunde, minute, habar n-am, și de o teamă ciudată, o simțeam urcând din măruntaie. Spre dimineață m-am trezit cu gura plină de sânge. Și cămașa era năclăită de sânge. Am scos oala aia împuțită de sub pat, o oală pe care ne-o lăsau și peste noapte, și am vomat, icnind, cheaguri de sânge. Abia atunci m-am îngrozit de bătaia aia. Consecințele loviturilor în cap aveam să le resimt mai târziu, când a început să mă lase memoria, memoria vizuală grație căreia puteam reface în esență o pagină după ce îmi aminteam începutul. 

De ce m-a bătut anchetatorul?, m-am tot întrebat, fiindcă la începuturile pușcăriilor mele eram încă naiv, nu înțelegeam. Bine, ulterior s-a verificat de ce, adică s-a verificat ceea ce s-a spus în pușcărie la modul general: nu există nimeni care să fi trecut prin anchetele Securității și să nu fi fost bătut măcar o dată. Când am auzit prima oară asta, am zis, măi, nu se poate, trebuie să existe măcar unul singur care să nu fi fost bătut acolo, unul cu vinovăția atestată de probe ce făceau inutilă bătaia. Mi-a rămas în cap ideea asta și am avut curiozitatea să-i întreb pe mulți dintre deținuții pe care i-am întâlnit, sigur, în mod discret, dacă au fost bătuți la anchetă. N-am găsit nici măcar unul singur care să poată zice că n-a primit nici măcar o palmă. Securiștii întâi băteau și apoi puneau întrebări. Probabil că în ziua aia trebuia să primesc și eu o bătaie țapănă pe care s-o țin minte.

La Jilava am fost bătut iar, apoi la Salcia, cu urmări serioase, tratament medical și două spitalizări în sanatoriul de ortopedie de la Eforie Sud. Am avut noroc de un medic de excepție, doctorul Emil Crișan, căruia îi sunt adânc recunoscător. 

După proces am trecut prin Jilava, Galați, Salcia, Luciu-Giurgeni, Grădina, Stoenești, Gherla, pretutindeni studenții erau numeroși – în tineretul din facultăți lovise regimul, fapt explicabil prin uriașul ecou al Revoluției maghiare în care studențimea a avut un rol de căpetenie. Îngroziți de o posibilă contagiune, Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, Leonte Răutu, Iosif Chișinevschi și ceilalți granguri de la vârful partidului asmut Securitatea împotriva societății civile, în primul rând contra studențimii. Intră în alertă maximă în mediul universitar figuri sinistre de instrumente ale poliției politice precum odioasa Tamara Dobrin, poreclită ”Vipera stalinistă”, de care foștii studenți de la Filosofie, Drept și Ziaristică își amintesc cu infinită scârbă. Curg demascările, exmatriculările, se fac arestări pe bandă rulantă. Goma, Ivasiuc, Zub, Brudiu, Pavlovici, Aurelian Popescu, Cristian Dumitrescu, Petrișor, Stanca, Muțiu... 

Raționamentul lui Enoiu și al zbirilor lui e simplu. Studenți, intelectuali, deci dușmani ai regimului, deci fac ca la Budapesta, deci trebuie rupți cu ciomagul. La Gherla, când l-au zvântat pe Goma în bătaie, nu zbierau Istrate și Șomlea ”Dă-i la cap telectualului!”? Trebuia băgată groaza în oameni, în primul rând în studențime. Pe lângă studenți, foarte mulți țărani ce respingeau colhozul.   

În foarte puținele documente date publicității există înregistrări sau referințe la doar unele discuții din Comitetul Central, discuții printre rândurile cărora un cititor avizat poate să întrezărească semne, indicii ale situației reale, dar nu se poate spune despre niciunul dintre acele documente că atestă un ordin de sus care impune expres să se bată, să se chinuie, să se tortureze, să se ucidă. Este vorba, firește, de acea psihoză a secretului, pe care am mai amintit-o, și de o monumentală ipocrizie. Foarte rarele imprudențe, scăpări inextremis ale unor slujbași criminali ai regimului sunt imediat contracarate de alți oficiali.

Învinuit de crimă de instigare de omor prin tortură, Pavel Ion, comandantul de la Salcia, se apără la proces invocând ordinul lui Koller: ”Aici nu-i muncă voluntară, tovarășe! Pune parul pe ei!” și cere aducerea șefului de la Centru în fața instanței. Cererea e respinsă pe loc iar președintele, căpitanul de justiție Mihail Oprescu, pretinde să i se aducă ”ordinul scris” al lui Koller – care a existat într-adevăr, ca ordin, dar în niciun caz în scris. Fapt pe care judecătorul îl știa foarte bine. Ordine scrise privind anularea dreptului la pachet, vorbitor și condițional pentru deținuții politici au fost găsite în arhivele DGPCM – dar nimic privind bătaia și alte torturi. 

S-au găsit și câteva documente care spun că s-a exagerat cu anumite procedee care nu-s conforme cu ”morala noastră comunistă” ș.a.m.d., lucruri foarte pudice, imprecise, aluzive, dar întocmirea acestor înscrisuri are o explicație simplă – astfel de documente au apărut numai și numai când zbirii regimului au avut nevoie de ele ca să-i mazilească pe Alexandru Drăghici sau pe Sepeanu, Dulgheru, Teohari Georgescu, sau pe oricine devenise inutil, stânjenitor, periculos. Și, oricum, emitenții erau convinși că toate înscrisurile privind Securitatea și treburile ei misterioase, purtând invariabil ștampila Strict Secret, vor rămâne veșnic ”sub pecetea tainei”. Dar din capul locului, în orice închisoare și lagăr de exterminare din Gulagul românesc, oriunde au fost deținuți politici, bătaia a fost o regulă generală cel puțin până în ꞌ62, las la o parte izolarea, care în multe cazuri putea fi extrem de periculoasă, soldându-se cu boli grave și nu de puține ori cu moartea, așa cum s-a întâmplat deseori pe timp de iarnă la Jilava, la Aiud și nu numai, dar în special în lagăre, fiindcă asta erau: lagăre de exterminare. Erau cumplite, cumplite bătăile alea zilnice pentru neîndeplinirea normelor. Cu toate astea, bătaia n-a fost niciodată legiferată, nu a fost niciodată prevăzută într-un text de lege, dar a fost practicată crunt, repet: ca regulă generală. De fapt, mai rar s-a bătut chiar și în 1963. La Gherla, ”politicul” Domocoș, o brută aproape sferică, cu ochi porcini, l-a snopit în bătaie pe studentul arhitect Emanoil Mihăilescu, în chiar ziua eliberării, la 13 septembrie 1963, în urma găsirii la percheziția ”de adio” a unui bilețel cu adresa familiei unui coleg; Milucă, un om deosebit, plecat din nefericire dintre noi, se oferise, insistase chiar să-i ducă familiei vești privind soarta fiului lor, despre care nu știau nimic de ani de zile. De fapt, dacă mă gândesc bine, la Grădina, în Balta Brăilei, lagăr cu caralii demențial de sălbatici, s-a bătut și în ꞌ63, fapt pe care-l atestă și amintirile lui Anastase Buciumeanu (”În spatele gratiilor”, Editura Menora, Constanța, 2013).  

Cât am trecut prin anchetele Securității de la Uranus, am fost băgat în celulă cu doi legionari, dintre care unul aproape muribund. A fost un mare noroc pentru mine că i-am întâlnit în acel moment de cumpănă, pentru că unul dintre ei, în convorbirile noastre – reușeam să mai și discutăm una, alta, că nici paznicii ăia nu puteau sta în permanență cu urechea lipită de ușă –, avea să mă pună în gardă cu privire la diversele tertipuri ale anchetatorilor, ceea ce m-a ajutat enorm în situația dată. Valeriu Ștefănescu se numea acest om extraordinar, doctor în Teologie la Atena și doctor în Litere la București, un excelent cunoscător al operei lui Eminescu. Zăcea de 16 ani prin închisori. El mi-a făcut o schiță a istoriei politice interbelice, despre care eu habar n-aveam pentru că, vă dați seama, politrucii de la facultate nu te învățau așa ceva, iar acasă, tata, fost național-țărănist, evita subiectul ca să ne protejeze. Ceea ce am auzit m-a impresionat și m-a cutremurat într-o așa de mare măsură, încât pur și simplu am uitat unde mă aflu. Dedesubturile domniei lui Carol al II-lea, marii oameni politici, afacerile veroase, Camarila nerușinată...

Răzvan Gheorghe: Adevărat stat paralel! 

Alexandru Mihalcea: Da, într-adevăr, stat paralel, asasinatele politice, infiltrația cominterniștilor, o frescă fascinantă, eram captivat. Omul avea o putere de evocare uluitoare, mă despăgubea de mizeria cursurilor de marxism-leninism ale lui Leonte Tismăneanu și a altor ore de găunoasă îndoctrinare...  

Celălalt deținut din celulă era un tânăr muribund care fusese condamnat pentru ”legionarism” și executase deja 10 ani de pușcărie, deși nu luase parte la nicio ședință de cuib în toată viața lui, nici nu fusese înscris în FDC și abia la Aiud avea să vadă cum arătau legionarii în carne și oase, fiindcă el nu avusese nici cea mai mică legătură cu Mișcarea Legionară, dar securiștii i-au pus-o în cârcă, așa cum se obișnuia. Băiat inimos de la țară, fusese muncitor pe unde apuca, singura lui vină fiind aceea că îi dăduse niște bani, puțini, cât putuse și el, unui colector care susținea că strângea donații ”pentru cei din închisori” și familiile lor. Mi-a povestit cu voce stinsă că individul care se ocupa de această ”colectare” a predat lista la Securitate, chiar asta era misiunea lui, iar posesorii numelor scrise acolo au fost arestați ca ”legionari”, anchetați sălbatic și condamnați la pușcărie sub mincinoasa acuzație de ”ajutor legionar” (nimeni nu i-a condamnat pe cei care au strâns bani și altele în timpul burghezo-moșierimii sub numele de ”Ajutorul Roșu” pentru deținuții comuniști din închisori). Avea 31 de ani, fusese arestat la 21. Deși tuberculos în ultima fază, nici măcar nu se mai putea mișca nesprijinit, tânărului fusese adus în beciurile Securității de la Uranus pentru că i se pregătea un nou proces-mascaradă, o nouă condamnare, cum era moda în ꞌ59, când încă nu se punea problema eliberărilor, dimpotrivă, iureșul arestărilor era în toi. Pe băiatul acesta l-am găsit imobilizat la pat și l-am lăsat tot așa acolo. Asta nu e crimă împotriva umanității?    

În anii aceia, marota urii de clasă era pompată masiv în societatea românească. Învrăjbirea, lichelismul și delațiunea atinseseră cote paroxistice. La un moment dat, pe când eram student, în comuna Mihai Bravu – unde au fost părinții mei învățători, eu nu-s născut acolo – s-au făcut niște recrutări de personal pentru Jilava. Firește, totul s-a desfășurat în secret, noaptea, ca hoții, la sediul de Miliție din comună, în prezența unor recrutori de la București, de la Direcția Generală a Penitenciarelor, care introduceau candidații pe rând. Selectarea acestora s-a făcut pe baza apartenenței la UTM – asta era obligatorie, garanta ”nivelul politic”. Al doilea criteriu era sărăcia. Dintre toți candidații mânați de mari speranțe, recrutorii l-au preferat pe un fost coleg de clasă, un băiat foarte oacheș, cam de la coada clasei, care venea dintr-o familie extrem de săracă. De altfel, patru clase primare erau mai mult decât satisfăcătoare, iar băiatul le avea. Au venit peste mine arestarea, pușcăria, ai mei erau pur și simplu devastați, vă dați seama, nu știau nimic de soarta mea. Taică-meu s-a dus disperat la fostul său elev, care acum ajunsese șofer la Jilava, plutonier, probabil pe dubă, dracuꞌ știe, și l-a rugat să-i spună dacă mă văzuse sau nu pe acolo, dacă auzise ceva de mine. 

– Bă, vrei să te trimit lângă el? Vrei să te bag lângă fi-to? – ăsta a fost răspunsul individului, mi-au povestit părinții după eliberare.  

Vedeți dumneavoastră, circulă banalitatea asta, ”frică, frig, foame”, cadrele existențiale ale detenției politice comuniste și în timpul ultimului val mare al terorii staliniste, pentru că nu a fost altceva decât o teroare de esență pur stalinistă, iar această teroare a jucat un rol fundamental în întregul proces de anihilare a oricărei idei de normalitate, de viață socială, de libertate a opiniei și cuvântului. În această ordine de idei, cadrele corecte sunt frig, foame, teroare, cea mai întunecată teroare și toate astea permanente, și toate astea mortale. Pentru că din capul locului s-a știut că înghesuiala din închisori, insuficiența constantă a hranei, ”calitatea” acesteia, frigul, munca obligatorie excesivă, cu fixarea unor norme extrem de grele chiar și pentru niște lucrători profesioniști, tineri și sănătoși, izolarea totală, absența oricăror drepturi, lipsa vorbitorului, toate astea duc în mod firesc, logic, la o degradare uneori rapidă, alteori lentă, cronicizată în cel mai bun caz, a unei enorm de mari părți a populației penitenciare. De ce trimiți în lagăre, la Canal, Bicaz, în Baltă și în Deltă și prin alte părți, la muncă forțată, bătrâni, bolnavi cronici, distrofici declarați inapți de medici, fapt care-i face pe Baciu și Bădică, șefii Direcției Penitenciarelor, să se plângă ipocrit, fiindcă știu adevărul, și să sugereze că ei, simpli executanți, nu se pot opune atotputernicului Pantiușa; cei doi mari fățarnici ajung să exclame că li s-au trimis ciungi și ologi la muncă în Deltă și că au fost nevoiți să-i primească. De ce bagi trei oameni în două paturi, iar uneori cinci în două paturi, hrănindu-i cu murături la munca la dig, la stuf, prin noroaie, smârcuri și frig, în zegi subțiri, confiscându-li-se puloverele, oameni care nu știu nici măcar dacă le trăiesc părinții și copiii, dacă nu ca să le faci existența greu de îndurat, grăbindu-le moartea? (La Salcia, întâi au fost puși deținuții să-și taie mânecile puloverelor, ”pentru caz de evadare”, apoi, faimosul căpitan Mălăngeanu  a ordonat confiscarea restului). 

Să vă redau câteva secvențe. Nu găsesc cuvinte ca să vă descriu exact așa ceva, nu există cuvinte potrivite pentru asta, și acum mă refer la aer, dar nu, că ăla nu mai era aer, la fluidul ăla în care ne târam existența la Jilava. Am mai pomenit așa ceva la Salcia, când veneam uzi de la dig, la Giurgeni, în burta Bacului Gironde, la Gherla, în marea închisoare ardeleană, însă putoarea de la Gherla rămâne totuși palidă, aproape ozon, comparativ cu cea de la Jilava. Să știți că Jilava era imbatabilă în materie de teroare, ca și la aer împuțit era campioană absolută, vă pot confirma asta toți cei care au cunoscut-o. Mirosul obișnuit dintr-o cameră a Jilavei mă duce cu gândul la o singură comparație care ar putea sugera împuțiciunea și scârboșenia subteranei: imaginați-vă băgarea cuiva într-un coteț de găini închis ermetic, în duhoarea aia stătută. Sau într-o cocină.  

Știți câți am fost băgați într-una din marile camere ale Reduitului? Acolo erau paturile dispuse pe trei rânduri, plus șerpăria, adică spațiul îngust de sub paturi unde deținuții dormeau direct pe ciment. Am fost trei sute și ceva. Închipuiți-vă că doi frați arestați în același lot au avut nevoie de o săptămână ca să se întâlnească, deși trăiau sub aceeași bolți coșcovite. Știu, este suprarealistă chestia, dar e cât se poate de autentică. Eu am dormit la șerpărie, în noroi, că ăla nu mai era ciment, își pierduse definiția – ce vă relatez acum se întâmpla în caniculara vară a lui ꞌ59, iar umezeala cronică a Fortului, răsuflările noastre, tinetele, care se revărsau, toate miasmele alea, plus praful Câmpiei Burnazului, atotprezent, formau o mâzgă, un fel de noroi. Acolo am viețuit cam două săptămâni, nu mai știu exact, dar mi s-au părut o veșnicie. Tinerii depuneau eforturi considerabile pentru ca pe spinările lor costelive să se poată târî bătrânii care sufereau de afecțiuni cardiace, că altfel nici nu se putea, fiindcă aia era singura mișcare posibilă ca să poată ajunge săracii să pună nasul jos, la spațiul de sub ușă. Asta pentru că de pe coridor venea un aer mai respirabil decât fluidul împuțit din cameră.  

Răzvan Gheorghe: V-am mărturisit că unele dintre paginile mele preferate scrise de dumneavoastră sunt cele în care îi comemorați pe militarii Armatei Regale, pe nedrept și mincinos condamnați, la grămadă, pentru așa-zise ”crime de război”. I-ați întâlnit în Gulag pe mulți dintre acești eroi, unii dintre ei luptând și în Primul Război Mondial. Vorbiți-mi, vă rog, despre ei. Cred că avem nevoie mai mult ca niciodată de exemplul și tăria lor.    

Alexandru Mihalcea: La o primă scormonire în memorie, mi-aduc aminte de patru-cinci militari de carieră, exemple de onoare și sacrificiu dintre multe, multe altele, fiindcă pușcăriile patriei erau pline cu eroi de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, condamnați pe nedrept și la grămadă, printr-o farsă juridică de proporții, pentru așa-numite ”crime de război”. În spatele gratiilor se aflau și eroi din Primul Război Mondial, oameni în vârstă cărora comuniștii nu le puteau ierta că au făcut România Mare.  

Întâlnirea cu locotenentul Aurelian Gulan m-a marcat extraordinar. Am stat cu el la Jilava, în august ꞌ59, când vipiile de plumb topit ale Câmpiei Burnazului ne coceau, încingând ca pe un cuptor hruba irespirabilă a Reduitului, unde eram îngrămădiți sute de politici și unde iarna exista riscul de a muri înghețat, așa cum s-a și întâmplat în cazul unora băgați la izolare. Pe Gulan aveam să-l reîntâlnesc trei ani mai târziu, într-una din camerele mari de la Gherla. L-am admirat și l-am zugrăvit cât am putut mai bine în cărțile mele. Ne-a povestit episoadele trăite în lagărele siberiene, grozăviile petrecute la Vorkuta, lagăr situat la Nord de cercul polar arctic, presiunile și anchetele la care a fost supus după ce a refuzat categoric, privindu-i pe NKVD-iști în ochi, să accepte comunismul și să se înroleze în divizia Tudor Vladimirescu, respingând orice ispită, inclusiv promisiunea unei funcții înalte în Marele Stat Major al ”noii armate populare române de după înfrângerea fasciștilor”.   

În timpul detenției l-am cunoscut și pe căpitanul activ Nicolae Popescu, un om de o rară modestie și delicatețe sufletească. Fusese condamnat, ca mulți combatanți ai Armatei Regale, pentru ”crime de război”, găselniță stupidă, mincinoasă. Nicolae Popescu făcea parte din elita ofițerimii românești interbelice.

Cu noi erau și ofițeri școliți în perioada postbelică. Trebuie spus, de altfel, că în afara câtorva nefericite excepții, au fost exemplari din toate punctele de vedere. Îmi amintesc cu mult respect de căpitanul Vladimir Profir, de locotenentul Cristinel Dumitrescu, arestat împreună cu alți câțiva ofițeri studenți la Academia Tehnică Militară, turnați că au făcut o ”organizație antistatală” de către un ticălos (profesor), fiind inițial condamnat la moarte, pedeapsă comutată în 25 de ani. La fel ca majoritatea ofițerilor noii armate, s-a comportat exemplar. S-a căsătorit cu Aurora Ille, fostă și ea deținută, celebră fiindcă l-a înfruntat pe infamul Alexandru Vișinescu, la Mislea. Fotografiile acestor soți exemplari pentru demnitate și credință apar pe genericul emisiunii ”Memorialul Durerii”, un remember prețios.   

Căpitanul Nicolae Popescu ne-a povestit o mie de istorii despre ”sejurul” petrecut în lagărele sovietice. Îmi amintesc o poveste hazlie în existența sumbră de la Jilava.  La un moment dat, și el fusese cooptat, din postura de prizonier, în echipa care asigura întreținerea unui lagăr. Asta se întâmpla în perioada în care Stalin îi trimisese cam pe toți valizii disponibili la oaste, când rușii aproape că nu mai aveau cu cine să-i păzească pe prizonieri la câte lagăre de deținuți și de prizonieri aveau. Așa s-a ajuns uneori la hazaice, la femeia paznic de lagăr. Printre altele, Nicolae Popescu avea sarcina de a efectua, împreună cu ofițerul rus de serviciu al lagărului, un fel de control al posturilor de santinelă. Într-o noapte, pe când patrulau, el și rusul au auzit niște zgomote suspect de ritmice, de lemn bătut pe lemn. Au rămas, bineînțeles, precum câinii de vânătoare, cu laba în aer. Explicația misteriosului zgomot comportă o anumită pudoare, dar eu am scris-o pe undeva, așa că v-o relatez și dumneavoastră, fiindcă e vorba despre o scenă de viață. Apropiindu-se tiptil, cei doi aveau să descopere că hazaica, una dintre femeile care păzeau lagărul, își ridicase fusta în cap, pe jumătate vârâtă în ghereta de pază, în timp ce o lucra pe la spate un prizonier, un locotenent. Amândoi erau pe mare grabă, fapt impus de circumstanțe, cu mare osârdie și entuziasm din parte lui, dar și cu vigilență din partea ei, fiindcă rusoaica refuza să lase din mână arma pe care, inevitabil, o lovea de gheretă, în ritmul trebii, cum s-ar zice, de unde și zgomotul acela cadențat. 

Cam de aceeași vârstă cu căpitanul Popescu era căpitanul Vlad Brussescu, ofițer distins, luptător brav care, ca majoritatea bieților ofițeri, a îndurat demn mizeria detenției. 

Nu pot să nu evoc amintirea comandorului aviator Tudor Greceanu, strănepot al cronicarului. Erou al ultimului război mondial, acest adevărat boier a trăit o tragedie. În cursul unei evadări faimoase de la Aiud (închis fiind pentru că luptase împotriva URSS, într-o vestită escadrilă mixtă germano-română, escadrila Udet) a fost prins și băgat cu picioarele, unul fracturat, într-un vas cu apă lăsat să înghețe, după ce fusese mai întâi rupt în bătaie. Apa a înghețat și așa a fost ținut câtva timp. Mult mai târziu a fost nevoie să i se amputeze picioarele. L-am cunoscut la Gherla, prin ꞌ61, aveam să-l revăd într-o zguduitoare secvență din ”Memorialul Durerii”, ajuns într-o garsonieră de bloc de la periferia Capitalei, imobilizat la pat, palid, emaciat, așteptându-și cu demnitate sfârșitul, după ce plătise crunt dorința de a-și regăsi libertatea care îi fusese furată fiindcă își făcuse datoria de ofițer față de patrie. 

În pușcărie aveam să cunosc și câțiva generali; doi dintre ei mi-au rămas adânc întipăriți în memorie. E vorba de două firi deosebite, de două straturi sociale deosebite: generalul Vâșcu și generalul Vătămanu, două personalități copleșitoare fie și prin caracterul lor exemplar. Om de o politețe excepțională, generalul Vătămanu făcuse școală serioasă în Franța și avea un tipar de burghezie medie bine înstărită. La celălalt pol social, generalul Vâșcu era băiat de țărani moldoveni și venea de la opincă, de la coada sapei. Și el strălucit la învățătură. Amândoi generali, unul din Primul Război Mondial, altul de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, ambii emanau aceeași blajinătate, fiind deopotrivă foarte cultivați, numai că Vâșcu rămăsese un pic țăran în gusturi și vorbă, iar Vătămanu un pic aristocrat. Amândoi aveau o uriașă deschidere către tineri, cărora le vorbeau deseori. Erau cu adevărat execepționali, la fel ca foarte mulți dintre militarii azvârliți la moarte și uitare, iar realitatea asta a spulberat pentru noi, tinerii, toate ideile și percepțiile false induse de comuniști, fiindcă noi fuseserăm învățați la școală că vechii ofițeri erau ori de-alde Moș Teacă, ori filfizoni inculți, oricum niște slugi ale burghezo-moșierimii, într-o armată numită ”marea mută”, adică fără apartenență la vreun partid, pentru comuniști fiind de neconceput ca un ofițer să nu fie la cheremul partidului așa-zis al clasei muncitoare.  

Vorbeam mai sus de niște excepții nefericite în rândul ofițerilor arestați. Voi reaminti două cazuri de indivizi abjecți pe care până și caraliii au ajuns să-i urască. De altfel, unul, fost locotenent, brigadier la Salcia, a și fost literalmente zdrobit în pumni și picioare de unul dintre cei mai fioroși caralii, sub un pretext oarecare. Celălalt, fost căpitan, i-a dat un bilețel unui soldat în termen, consătean, să-l trimită familiei, apoi l-a denunțat. S-a întâmplat la Stoenești. În timpul transferului unui grup la Gherla, individul a fost bătut crunt de deținuți. Fără consecințe, fiindcă turnătorii ”politicului” erau detestați și de caralii, spionați și ei. Nu le dau numele, posibilii urmași nu sunt vinovați de faptele antecesorilor. 

Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, acum, la 31 de ani de la momentul decembrie ꞌ89, mai există printre noi criminali ai regimului comunist? 

Alexandru Mihalcea: Mă gândesc că, într-un fel, guvernele postdecembriste au manifestat o atitudine echivalentă și față de criminali, și față de victime, în sensul că i-au igorat și pe unii, și pe alții, chiar și în spețe arhicunoscute, în cazul unor indivizi pe care toată lumea îi arăta cu degetul, cum au fost Ficior și Vișinescu; a trebuit să treacă îndelungă vreme, să se consume foarte multă hârtie, să de facă intervenții în Parlament, să se scrie sute de articole, pentru ca, în sfârșit, justiția să-și facă datoria. E vorba de doi indivizi, jalnici în fond, bătrâni, poate că și asta a contat, undeva, în ascuns – iată pe cine se înverșunează lumea să tragă la răspundere, pe niște bieți bătrâni. În timp ce foarte mulți oameni vinovați de crime de natură politică și relativ tineri încă sunt vii și pasibili de pedeapsă, în limitele biologice ale răspunderii penale. Complicitatea procurorilor post-decembriști (din care bună parte ante-decembriști) la salvarea criminalilor Securității – subliniez, criminalilor, pentru că nu toți angajații Securității au comis crime, răspunderea fiind individuală – e atât de evidentă, încât a devenit banalitate.  Uitați-vă la rușinea națională numită ”Dosarul Revoluției” și la eforturile disperate ale lui Teodor Mărieș cu Asociația ”21 Decembrie”. Și astea sunt lucruri întâmplate sub ochii noștri! Dar există încă o categorie de asasini complet ignorată de procurori.  

Răzvan Gheorghe: La cine vă referiți mai exact? 

Alexandru Mihalcea: Mă refer la foști ofițeri, subofițeri și soldați din trupele de grăniceri de până la căderea regimului comunist, în 1989. Acum câtăva vreme, destul de recent, la TVR era prezentat zguduitorul documentar ”Granița Groazei”, care dezvăluie dramele și morțile neștiute a mii și mii de frontieriști. Vă mărturisesc că am rămas cutremurat, deși știam povestea și i-am bănuit întotdeauna amploarea – precizez că am stat cu mulți frontieriști în pușcărie și-n lagăr, le-am ascultat poveștile. De regulă, bătrânii manifestau o oarecare reținere față de frontieriști, care erau tineri și foarte tineri, mereu mai răzvrătiți, mai gălăgioși și mult mai îndrăzneți decât bătrânii în raport cu administrația penitenciarului, și astea erau ”acțiuni necugetate” în ochii unor bătrâni. Să evidențiem, așadar, dragostea frontieriștilor pentru libertate, lupta lor pentru libertate, fiindcă avem de-a face cu oameni care rezistaseră în felul lor, în mod public, și care și-au pus nu o dată viața în pericol. Au fost oameni împușcați în timp ce înotau în Dunăre sau care se aflau în diverse alte situații. Au murit mulți pe frontiera cu sârbii, Dumnezeu să-i odihnească... Unii au fost intenționat tăiați cu elicea șalupei, mi-au fost confirmate astfel de cazuri. Fenomenul încercării de a scăpa din raiul comunist prin trecere clandestină de frontieră (1945-1989) a însumat o lungă serie de crime cunoscute de vârfurile PCR, săvârșite de soldați și de ofițeri din care mulți erau tineri, unii foarte tineri, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Nici măcar nu au fost cercetați de Parchet, necum condamnați. 

Răzvan Gheorghe: Acești criminali trăiesc printre noi...

Alexandru Mihalcea: Da, acești criminali trăiesc în continuare printre noi, domnule, și nimeni, dar absolut nimeni nu-i trage la răspundere. Tinerii ofițeri de atunci, soldații – fiindcă îi băgaseră și pe soldații în termen în murdăria asta – care au săvârșit măcelul de pe frontieră în anii ꞌ70-ꞌ80 au acum între 55 și 65, hai 75 de ani, unii, fiți convins, primesc pensii speciale. În anii ꞌ80 a fost urgie la granița cu sârbii, au fost drame și la granița cu Ungaria, desigur, însă la cea cu sârbii s-au atins culmi ale ororii și cruzimii. Criminalii trăiesc printre noi și nicio instituție a statului român nu i-a anchetat, nu-i anchetează, nu-i deranjează cu nimic, pentru că statul pur și simplu nu este interesat de alinarea durerii urmașilor, de pedepsirea vinovaților și de recuperarea memoriei unor oameni uciși de dictatură, așa cum s-a întâmplat și cu morții de la Revoluție și de la mineriade. 

La începutul anilor ꞌ90, mulți dintre acești criminali aveau doar 25-30 de ani, erau activi din toate punctele de vedere, unii chiar au continuat să lucreze în armată. Așadar, îi las la o parte pe caraliii Direcției Penitenciarelor, îi las la o parte și pe foștii securiști – despre care s-a vorbit, fără consecințe juridice, penale și civile, până la saturație – și stărui încă puțin asupra crimelor unor grăniceri. 

Într-un caz dintre sute, în cartea ”Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei”, de Doina Magheți și Iohann Steiner (Polirom, 2009) este relatată mărturia Lidiei Roman. În 1978, fratele acesteia, soția lui și un prieten al lor au fost prinși pe fâșie (adică pe fâșia arată dintre cele două state – n. aut.) la frontiera cu Iugoslavia. S-au predat imediat, li s-a ordonat să se întindă pe burtă. Tocmai atunci a venit un soldat ieșit din tură, care se îmbătase, înarmat fiind. Acesta a împușcat-o în cap mortal pe femeie, pe prieten rănindu-l grav. Fratele Lidiei Roman a fost bătut îngrozitor la pichet, iar în 1987, după pușcărie, bărbatul a repetat încercarea de a trece în Iugoslavia, fiind de data asta împușcat mortal. În ambele situații s-a știut exact cine a tras, în ce condiții, dar justiția militară comunistă nu a mișcat un deget. De altfel, ”pedeapsa” pentru soldații și gradații criminali era fie recompensă în permisie, fie bani, după caz.

Răzvan Gheorghe: Sau ambele.

Alexandru Mihalcea: Sau ambele. Și la Orșova, și pe malul sârbesc sunt cimitire pline cu osemintele celor împușcați în tentativa de a scăpa din România lui Ceaușescu. Vorbim despre crime cu martori care existau, cu rapoarte care existau, dar toate au fost dosite rapid în arhive uitate, că așa-i în România. Și unii dintre cei care aveau 50-55 de ani la Revoluție s-ar putea să mai trăiască, doar au dus-o bine, dar printre ei erau mulți oameni de 20-25 de ani, ofițeri foarte tineri, erau cu duiumul locotenenți, locotenenți-majori și foarte mulți soldați, pentru că, v-am spus, i-au băgat și pe soldați în povestea asta și i-au făcut să maltrateze, să rupă, să creadă că toți cei care încercau să fugă din lagărul România au arme și că dacă nu-i împușcă ei primii, vor fi împușcați. Primeau sporuri salariale, permisii, concendii pentru reușitele notabile, iar lichidarea fizică a unui ”dușman al poporului” era una dintre acele izbânzi. Mulți au fost decorați. Li s-a inoculat, ca și soldaților care ne păzeau, iar unii îi și băteau pe deținuți, ideea că fugarii sunt ”dușmani ai poporului”, trădători ce merită să moară. 

La granițe s-au comis de către unii militari cu porniri sadice crime cu premeditare, pur și simplu. Probabil că nu vom afla niciodată numărul celor dispăruți acolo, nici cumplitele lor drame, dar fiți convins că au fost mulți, foarte mulți. Să reținem că faptele la care mă refer acum nu s-au petrecut numai sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiindcă la sfârșitul anilor ꞌ40 și în deceniul ꞌ50-ꞌ60 a fost o teroare greu de imaginat la granița cu Iugoslavia, dar crimele despre care am vorbit acum privesc, în special, ultimele două decenii ale epocii Ceaușescu, anii ꞌ70 și ꞌ80. Cum putem să închidem ochii în mod absolut vădit la toate ororile astea, cum?  

Întrebările astea sunt desigur retorice, o știm amândoi. Cunoaștem întrebările de genul ăsta, știm prea bine și răspunsurile. Știm că din toate crimele și dezastrele săvârșite la Revoluție și la mineriade n-a rămas nimic altceva decât niște mii de pagini de interogatorii și declarații ale martorilor, vă dați seama, 5000 de martori audiați! O revoltătoare farsă judiciară. În concluzie, degeaba ne întrebăm. E clar că asta s-a dorit, protejarea tuturor criminalilor despre care vorbim. Toți guvernanții au vrut asta, toți, inclusiv, din păcate, în perioada lui Emil Constantinescu, om bineintenționat, fără îndoială, dar ale cărui bune intenții s-au lovit de o împotrivire surdă, înaltul demnitar ajungând finalmente să recunoască faptul că ”a fost învins de servicii”.

După ꞌ89, politica de protejare a criminalilor continuă să sfideze memoria și sângele vărsat pentru libertate. Răspunderea morală revine în primul rând Procuraturii, procurorilor care au fost indiferenți față de crimă. Evident că toate acestea se petrec în România, s-au întâmplat și se întâmplă pentru că s-a refuzat aplicarea Punctului 8 de la Timișoara și pentru că nu a existat niciodată intenția de a se face un Proces al comunismului. 

Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, de ce se întâmplă fenomenul acesta al denigrării, al înjosirii foștilor deținuți politici, fapt observat de foarte multă lume?   

Alexandru Mihalcea: Vedeți dumneavoastră, dacă vom lua la întâmplare 100 de oameni, dar nu dintr-un sat oarecare, pierdut în Bărăgan sau prin văi de munte, ci de pe o stradă a Bucureștiului, dintr-un cartier select, deși nu știu dacă vreun cartier bucureștean mai poate fi numit select, și dacă îi vom întreba chestiuni elementare, de școală generală, fără să avem pretenția ca ei să știe măcar anii în care s-au întâmplat evenimente fundamentale și definitorii pentru istoria românilor, și mă refer la istoria generală a românilor, nu doar la cea recentă, cred că mulți nu știu mai nimic despre istoria noastră adevărată. Tare m-aș mira dacă 10% ar putea da un răspuns măcar pe jumătate apropiat de realitate, dar sincer mă îndoiesc că s-ar putea întâmpla așa ceva. Cine mai știe azi cum s-a făcut comunizarea României, cum au fost distruse elitele militare, politice, profesionale, cum s-a ajuns la hipertrofia pușcăriei, când sondajele zilelor noastre îl proslăvesc pe Ceaușescu?! 

Situația are mai multe cauze, cred că toate pornesc din anii impunerii comunismului. Atunci s-a procedat la arderea bibliotecilor confiscate invariabil la arestări sau la evacuări forțate din casele proprietarilor, cărțile fiind ”inutile pentru cercetări”, cum s-a făcut, de pildă, la arestarea mamei doamnei Monica Lovinescu, sau cu ascunderea pentru zeci de ani a peste 8000 de titluri la fondul secret al bibliotecilor publice, dar măcar acelea au scăpat de nimicire. Distrugerea premeditată a învățământului românesc e una dintre explicațiile fundamentale și de domeniul evidenței. Falsificarea și minciuna de stat aveau să atingă culmi de neînchipuit. 

În paralel cu alte forme de distrugere, în ꞌ48 s-a lovit cu ură ucigătoare în toate structurile de rezistență ale învățământului românesc. S-au scos anumite discipline din programă – în primul rând Latina și Elina, Psihologia și Logica, dar Latina și Elina au fost din capul locului eliminate, studiul lor fiind permis doar într-o singură școală la nivel național, într-un așa-numit liceu clasic mixt unde se intra cu foarte mare greutate și, evident, doar dacă veneai din zone speciale.  

Conținutul manualelor școlare unice a fost strașnic cenzurat. Nume ca Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Mircea Eliade... au dispărut până prin anii ꞌ70-ꞌ80, și nu numai acestea. Câteva generații de liceeni s-au succedat fără să fi auzit de Ion Ghica, de Constantin Negruzzi, ar fi enorm de multe de spus... Cum vi se pare faptul că în timpul când proslăvirea Marelui Cârmaci ajunsese la paroxism, manualele de limbi străine pentru liceu conțineau nu texte din clasicii literaturilor respective, ci fragmente din cuvântările lui Ceaușescu? Nu știu dacă învățământul preuniversitar în materie de discipline umaniste a reușit să devină, după ꞌ89, ce fusese în perioada interbelică. Să se apropie, măcar, dar nu cred. Una dintre cele mai jenante consecințe ale degradării școlii este stâlcirea limbii, inclusiv la televiziuni, unde auzi adesea dezacorduri gramaticale, cacofonii, erori de declinare, confuzii de termeni. Ați observat cu câtă ușurință s-a încetățenit în presă și în mediul politicienilor (de la care n-am, totuși, mari așteptări) verbul a devoala, inutil ca orice barbarism când ai la îndemână autohtonul a dezvălui? Dar prezența unor termeni argotici ca mișto sau nasol în presa de toate categoriile, nu în scop stilistic, ci cu valoare de uz curent, chiar și în exprimarea unor oameni instruiți? Astea sunt urmările directe ale estompării caracterului de obiect numărul unu al limbii și literaturii române în programa analitică preuniversitară. 

Istoria a fost profund și grotesc falsificată, în primul rând prin impunerea acelui manual unic zis al lui Mihail Roller, pe care noi am fost obligați să-l învățăm din scoarță-n scoarță și care nu era doar un simplu fals și atât, ci un fals foarte atent elaborat de un întreg colectiv, care vântura și câteva procente de adevăr ce nu poate fi negat, nu departe de tipul ”nu-i așa că revoluția de la 1848 a avut loc în 1848?”. Și aici se termina adevărul, întrucât infimele procente de adevăr se pierdeau într-un ocean de minciună, falsuri prin interpretare și în mare măsură și prin omisiune sau prin invenție. De pildă – și asta frizează ridicolul, dar la așa ceva se ajunge când aplici orbește teoria luptei de clasă ca unic motor al istoriei – invenția unei categorii de revoluționari care cică ar fi luptat pentru drepturile proletariatului (în sensul de sărăcime, de ”proles”, nu de tip industrial, firește), în timpul ocupației romane a Daciei, așa-numiții ”latrones”, care ar fi lovit cu sete în patricieni, în pătura suprapusă, din rațiuni de clasă. 

Trebuie spus că partidul nu s-a luptat doar cu istoria adevărată, nu i-a neglijat nici pe istorici. Marii cărturari C. C. Giurescu, George Brătianu, Al. Lapedatu, Ion Lupaș, Victor Papacostea și câți alții au ajuns la Sighet, Aiud, Gherla, Botoșani, mulți și-au lăsat oasele în pușcărie.  

Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră și luând în calcul modul în care a fost batjocorită și falsificată istoria României, evident că foarte mulți oameni nu știu cum și de ce au ajuns sute de mii de cetățeni români deținuți politici, dar asta pentru că sunt rezultatul unei școli care a fost profund viciată, falsificată și mutilată. Alții mai degrabă ne urăsc decât ne desconsideră – urmașii celor care regretă că nu ne-au ucis pe toți. Mulți alții ne ignoră pur și simplu existența. 

Multă lume a auzit, desigur, de existența unor mari intelectuali, mulți știu câte ceva despre lucrările lor, dar puțini știu că marii oameni de cultură Constantin Noica, Vladimir Streinu, I. D. Sîrbu, Marietta Sadova, Ion Hudiță, Traian Herseni, Constantin Gane, Alexandru Zub, Ștefan Augustin Doinaș, NicolaeBalotă, ca să nu-i amintesc decât pe câțiva, au făcut pușcărie. Alături de ingineri de geniu, arhitecți, medici, diplomați de înaltă clasă. Alături de făuritorii Marii Uniri, de intransigenta ierarhie greco-catolică, de ofițeri patrioți. Cine crede că năvodul Cominternului a fost aruncat la întâmplare e naiv. 

E de ajuns să degradezi învățământul în mod deliberat, evident, ca să slăbești conștiința apartenenței la un neam cu istoria lui specifică. Principalii vinovați – pe lângă păpușarii de la Kremlin – sunt Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu și toată coteria aia infectă, infernală, în care bălteau, fiindcă bestiarul a presupus multe nume odioase. Știindu-se aceste adevăruri, înțelegem reacția pe care clica Anei Pauker o va fi avut-o la afirmația lui Lucrețiu Pătrășcanu cum că el este român înainte de a deveni comunist. După ce au murit sau au fost epurați ultimii profesori formați în perioada interbelică, pe care eu i-am mai apucat până în clasa a II-a de liceu, respectiv în ꞌ48, degenerarea învățământului românesc n-a mai putut fi stăvilită. Așa-zisa reformă a învățământului a fost brutală ca o lovitură de secure.   

Să vă dau câteva exemple. În liceu, din Mihail Sadoveanu se studiau doar ”Nada florilor” și, în primul rând, acel rușinos și megamincinos ”Mitrea Cocor”. Marele scriitor Sadoveanu, s-o spunem pe șleau, se dăduse trup și suflet cu regimul comunist, se pretase la compromisuri abominabile. Textelor lui Sadoveanu i se alăturau poezioarele unor poeți minori, de care nimeni nu mai știe nimic astăzi, și anume Theodor Neculuță și Ion Păun-Pincio, cărora li se adăugau versificațiile patriotarde, proletcultiste, recitate pe la ”atmeele populare” de cartier ale unor A. Toma, E. Frunză, Beniuc, Breslașu, neapărat amintiți și pe la toate serbările școlare laolaltă cu mulți alții despre care astăzi nu mai vorbește nimeni. 

În tiraje de masă au fost traduse lucrări ale autorilor sovietici Ostrovski, Fadeev, Ehrenburg... Titluri ca ”Pământ desțelenit”, ”Șoseaua Volokolamskului”, ”Tânăra gardă”, ”Așa s-a călit oțelul” ajung aproape familiare, ajung în biblioteci și în manifestări publice. Pionierul Pavlik Morozov, denunțătorul tatălui său, e propus ca model copiilor români. Din manuale au dispărut nume ca Edison, Marconi, Mendel. Marii inventatori, au aflat românii, au fost Polzunov, Lodîghin, ţăranul iobag Cerepanov, Popov etc, savanții epocali fiind Miciurin, Lepeshinșkaia, Lîsenko... 

Pe de altă parte, iată un aspect de natură să explice multe: până în decembrie 1989 nu s-a știut aproape nimic despre fenomenul penitenciar pentru că pur și simplu cei care au trecut pe acolo, știindu-se urmăriți, s-au ferit să vorbească, au evitat să se întâlnească – dacă s-a întâmplat să se revadă, asta a fost doar în cazuri rare – și s-au ferit și să-și povestească, să-și nareze supliciile, întrucât, o știm cu toții, pereții aveau urechi iar urechile alea le puteau aduce neplăceri. Cunosc oameni ai căror copii n-au știut îndelungă vreme nici măcar pe unde au trecut părinții de-a lungul detenției. Sunt unii care au ascuns până și faptul că au fost deținuți. Așa că grosul populației românești nu știa aproape nimic despre adevărata grozăvie a închisorilor comuniste. Atunci când se știa câte ceva, existența unui fost deținut politic producea un fel de teamă difuză în cercul de cunoștințe, pricinuia un soi de spaimă nu foarte departe de cea pe care o stârnea apropierea unui lepros de o colectivitate din Evul Mediu. Era o spaimă difuză, discret întreținută și folosită împotriva noastră. Tinerii de azi nu realizează cum a putut regimul Ceaușescu să stăpânească și prin frică difuză societatea, supusă sub Dej unei terori pe față. 

Așadar, fenomenul acesta al discreditării și chiar al înjosirii foștilor deținuți politici presupune mai multe componente strâns împletite, printre care o mare ignoranță dar și o regretabilă necunoaștere a istoriei recente. Factorilor deja enunțați li se adaugă și secretul absolut sub imperiul căruia se desfășurau operațiunile Securității. Oamenii n-au știut mai nimic despre luptele partizanilor din munți cu trupele de Securitate, despre motivele acțiunii lor, despre sacrificiul lor suprem, despre demnitatea lor și despre valurile de execuții sumare. Probă: folosirea mecanică inconștientă de către unii a termenului de ”bandiți” pus în circulație de Securitate. Nici măcar în cazul proceselor-mascaradă din tribunalele militare n-au transpirat cine știe ce informații, ci numai minciuni, manipulări, scenarii atent pregătite în laboratoarele propagandei. Vă dați seama că, în ceea ce privește procesele-spectacol ale ”dușmanilor poporului”, foști demnitari, oameni politici, ziariști etc, accesul era cu cea mai mare strictețe limitat, controlat și supravegheat îndeaproape, în așa fel încât să nu răzbată nimic, tocmai fiindcă regimul comunist a știut să cultive, mai iscusit decât fascismul, o psihoză a secretului, o secretomanie adusă pe culmi ale rafinamentului psihologic combinată cu o propagandă obsedantă.

Firește, cea mai mare parte a poporului s-a bucurat de evenimentele din 1964, de opoziția față de Planul Valev, de sforțările disperate ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de distanțare față de Moscova, de calea unui ”comunism național”, de grațierea generală a ”contrarevoluționarilor”, dar cei proaspăt eliberați au observat imediat că poliția politică e cu ochii pe ei, că esența regimului nu se schimbase în pofida dorinței vădite de autonomie față de Kremlin. Experiența penitenciară îi învățase pe cei reveniți în lume să fie prudenți, nu să iasă ”ca păduchii în frunte”. Comunismul e un regim al legii tăcerii. Mai târziu, poziția lui Ceaușescu față de invadarea Cehoslovaciei i-a făcut pe mulți să creadă în reformarea reală a regimului. S-a întâmplat tocmai pe dos. Noua dictatură a înlocuit tactica arestărilor în masă cu teroarea difuză. De atunci s-au scurs zeci de ani, numărul foștilor deținuți politici a scăzut enorm, lumea s-a deschis, provocările sunt altele, de tip nou, mai viclene, insidioase. Cui îi mai pasă de trecut? Să mă ierte Cel de Sus, dar câteodată am impresia că unii ne privesc ca pe niște morți vii, mirându-se că mai existăm. 

Și-apoi, să nu uităm că mai avem de-a face și cu indiferența unei relativ largi categorii a românilor opaci la orice depășește strictul lor interes personal: banii, burta, divertismentul, sexul. Indiferența asta e poate și motivul pentru care prind atât de ușor la noi produsele unor subculturi, motivul pentru care suntem asaltați până la o grețoasă saturație, pe unele posturi tv, de unele emisiuni puțin spus rușinoase, dar care, altminteri, sunt numite ”umoristice”, deși avem de-a face cu niște prostii pur și simplu jignitoare la adresa bunului simț. Indolența păguboasă, lenea minții, analfabetismul funcțional – o premieră rău prevestitoare – n-au cum să nu-și arate roadele.  

Dincolo de mentalitatea reducționistă de genul ”Ce-au mai vrut, mă, și ăia, ce, voiau să răstoarne lumea?”, opinia publică ar trebui să știe că în temnițele comuniste au fost aruncați pe capete nu doar cei care au avut, indiferent cum, legături cu luptătorii cu arma în mână contra regimului, țăranii refractari la colhoz, elitele militare, politicienii partidelor istorice, ci și mulți oameni care pur și simplu nu și-au putut imagina că ar risca ceva, critica fiind fățarnic încurajată oficial, și au avut curajul de a critica în limite constituționale nereguli din viața publică. Mă refer la cei care au fost băgați la pușcărie pentru că au îndrăznit să se adreseze comitetului de partid local, județean, central, sau instituțiilor statului, demascând anumite nereguli altfel ușor controlabile, situații care, de altfel, făceau obiectul unor discuții în ședințele secrete de partid, dar despre care nu le era permis să vorbească celor din afara forurilor amintite. Ce-i permis zeului, nu-i permis boului. Au fost mulți naivi bineintenționați care au ajuns după gratii.

Au fost aruncați în pușcărie oameni pentru ceea ce se numea ”activitate contrarevoluționară”, deși în realitate faptele sau cuvintele incriminate nu puteau fi rațional considerate infracțiuni. Nicăieri de-a lungul istoriei simpla uzanță a cuvântului și a logicii formale, obișnuite, nu a produs mai mulți pușcăriași decât sub comunism. Îmi amintesc de Constantin Vasiliu, activist la regionala PMR Constanța, trimis la Salcia, în 1960, fiindcă într-o scrisoare către Comitetul Central a criticat cultul personalității lui Gheorghiu-Dej și slugărnicia față de porunca țarului roșu de a rupe relațiile cu călăul Tito. Trebuie însă să mărturisesc că nu l-au aruncat la roabă, ci doar la mătura plantonului. 

Dacă tot vorbim despre atacurile la adresa memoriei foștilor deținuți politici, să nu uităm atitudinea de marginalizare, ca să nu zic de boicotare, a singurei emisiuni în serie constant dedicată foștilor deținuți politici de-a lungul ultimilor 25 de ani și care dezvăluie amploarea genocidului săvârșit în România de comuniști. Mă refer, firește, la ce face doamna Lucia Hossu-Longin în cadrul ”Memorialului Durerii”, emisiune esențială pentru reconstituirea adevărului istoric, care acum este exilată lunea, la orele 22.00, când cei mai mulți se pregătesc de culcare, fiind astfel urmărită de puțini telespectatori (și reluată miercurea, la ora 5.00, ceas la care numai huhurezii nu dorm); au fost și săptămâni când a lipsit din program. Și autoarea emisiunii a avut parte, de-a lungul anilor, de nerușinate atacuri, ușor de înțeles din partea cui sau de cine inspirate. Nu m-aș mira ca această emisiune să fie complet scoasă din program, că doar trăim sub semnul corectitudinii politice! 

Aș spune că e un soi de blestem și de prosteală pe capul poporului român, care iată că devine din ce în ce mai indiferent față de propria istorie. Duceți-vă la Paris și o să vedeți că francezii au bunul simț ca acolo unde s-a petrecut un eveniment istoric, de exemplu, uciderea în luptă a unui combatant al Rezistenței la un colț de stradă, să pună o placă de marmură pe zidul unei case: aici Gestapoul l-a împușcat pe X, aici au fost capturați Y și Z, duși la Auschwitz sau la Dachau, aici a fost ucis cutare rezistent. Alte categorii de amintiri, aproape inexistente la noi, se referă la marii oameni de cultură. Aici s-a născut pictorul X, filosoful, dramaturgul... Am văzut multe, multe plăci memoriale la Paris și în alte localități din Franța, spre cinstea oamenilor de acolo. La fel în Italia, în Belgia, asta în timp ce la noi și ce s-a făcut în deceniul consecutiv căderii Ceaușeștilor începe să și fie dărâmat pe ici, pe colo, la ordin, iar soarta caselor unor mari personalități politice sau culturale îi lasă indiferenți pe guvernanți. 

Iată primul exemplu care îmi vine acum în minte – casa lui Iuliu Maniu de la Bădăcin abia-abia dacă a putut fi salvată, și asta doar mulțumită unor oameni inimoși și îndrăgostiți de istoria adevărată, care au reușit să atragă donații de la câteva persoane ce își iubesc neamul, și în acest caz mă refer la simpli cetățeni conștienți de necesitatea și de noblețea acestor gesturi, fiindcă statul român, indiferent de culoarea guvernărilor care s-au tot succedat în ultimele trei decenii, nu a făcut aproape nimic pentru recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva asta este politica statului român, desigur, nerecunoscută în mod fățiș, și asta, țin să subliniez, nu ține de politica unei anumite instituții sau oficialități, nu, fiindcă astea sunt detalii ce întregesc tabloul de ansamblu, ci ține de politica generală de după ꞌ89 și până în prezent. E o altă modalitate de a șterge trecutul. Dar de ce ar da bani Ministerul Culturii pentru niște vechituri de case, când poate folosi fonduri mai ”inteligent”, de pildă pentru etalarea poneiului roz cu zvastică, să rămână străinătatea cu gura căscată?! 

Statul român e dezinteresat de pericolul distrugerii vestigiilor epocii concentraționare. Duceți-vă la Salcia, odinioară abominabil lagăr de exterminare, și nu veți vedea decât o cruce memorială, lângă cimitirul din satul Agaua, departe de fosta colonie de muncă. La Salcia, barăcile deținuților erau construite din cărămidă, nu din plăci de stufit, dar tot au fost ajutate să dispară. Nu mai e nimic acolo, doar un câmp bătut de vânturi. Lagărul ar fi trebuit conservat și transformat într-un memorial, mai ales că a fost, așa cum scriam în cartea mea, ”Salcia”, un cumplit, cumplit spațiu al morții, unde s-au întâmplat orori singulare, de negăsit în alte părți. Duceți-vă la Stoenești, tot în Balta Brăilei, și o să vedeți că nici acolo nu mai există nimic, au ras totul, de parcă asta ar putea șterge cu buretele și morții, viețile distruse. Ori poate că pustiul rămas chiar șterge totul, înghite vestigii nedorite, ucide Istoria... E clar că asta-i atitudinea statului român, voită sau nevoită. Mai degrabă voită. 

Și Jilava a fost lăsată într-un hal fără hal de degradare – nu-s deloc optimist că se va putea salva ceva de acolo, totul stă să cadă. La Jilava ar fi trebuit să funcționeze, de 30 de ani, un memorial al victimelor regimului comunist, cu atât mai mult cu cât vorbim despre unul dintre cele mai faimoase spații ale genocidului roșu și, fără îndoială, una dintre cele mai groaznice închisori din tot fostul lagăr comunist. Zidul execuțiilor din așa-numita Vale a Piersicilor e ascuns publicului și lăsat pe trei sferturi îngropat în pământ, printre staule și grajduri în ruină ce au fost construite peste gropile comune în care zac trupurile martirilor anticomuniști, tocmai pentru că urina și excrementele ovinelor sunt corozive și distrug repede cadavrele, atacând și oasele. Acolo ar fi trebuit să fie amenajat, în spațiul delimitat de fostul poligon de execuție, un Memorial al Victimelor Comunismului, ca o firească prelungire a Fortului transformat în muzeu. Imediat după căderea regimului Ceaușescu, realizarea unui complex muzeal de mare importanță și de răsunet internațional ar fi necesitat cheltuieli minime. Cum să vrea așa ceva ruginitul politruc roșu Iliescu? 

Cât despre penitenciarul de exterminare de la Rîmnicu Sărat, e de prisos să vă mai spun ceva, întrucât știți la fel de bine ca mine că imobilul e lăsat de izbeliște, cu acoperișul spart și prăvălit peste celulele unde au murit Ion Mihalache și Ioan ”Jenică” Arnăutu, alături de mulți alții. Insist, e o adevărată crimă de lèse-mémoire.  

De curând, domnul Gheorghe Petrov, reputat cercetător al crimelor Securității, istoric specializat în investigarea gropilor comune, unde au fost îngropați fără cruce și nume luptători anticomuniști, mi-a spus că la Periprava nu a mai rămas decât clădirea fostului comandament al lagărului, preluată de un investitor spaniol și transformată în hotel de 4 stele pentru clientelă selectă. Din ce poate evoca existența mizerabilă a deținuților politici – nimic! Totul ras! Câțiva călugări inimoși zidesc acum, în apropiere, o mănăstire, unde va fi, desigur, un spațiu evocând chinurile îndurate de sclavii comunismului, mai ales la recoltarea stufului, iarna, indiferent de vreme, în zeghe, flămânzi, bolnavi.  

Având în vedere dezinteresul autorităților și fățărnicia ocazională a politicienilor, să reținem și faptul că românii care își prețuiesc istoria și memoria rezistenței anticomuniste ar trebui să le poarte o adâncă recunoștință regretatului Romulus Rusan și doamnei Anei Blandiana pentru că au reușit, cu o eroică tenacitate, să salveze de la dispariție închisoarea de la Sighet și să o transforme în memorial de faimă internațională. 

Ar trebui să fie un stimulent pentru Partidul Național Liberal și șefii lui să își amintească de marii fruntași trecuți prin Jilava și să purceadă neîntârziat la stoparea degradării în vederea transformării Fortului 13 Jilava în memorial al victimelor genocidului comunist.  

În orice caz, acțiunea aceasta de înjosire și desconsiderare a deținuților politici se înscrie în atitudinea generală pe care o discutăm, și asta în condițiile în care am mai rămas foarte puțini la nivel național – de pildă, la Constanța mai suntem doar cinci foști deținuți politici, și ăsta-i unul dintre județele în care a existat o puternică rezistență anticomunistă, inclusiv cu arma în mână, cum a fost cazul luptătorilor din codrii Babadagului. Doar cinci mai trăim – nu vorbesc despre deportați, care au avut și ei partea lor de chinuri, de obidă, de înjosire, de mizerie, ci mă refer numai la cei care au făcut închisoare politică. Am rămas cam puțini, nu-i așa? Ceasul biologic nu iartă. Am ajuns să cred că tiparul de gândire al unor politicieni și al unor guvernanți s-ar putea formula sintetic astfel: ”Răbdare și tăcere, mucles, boșorogii oricum sunt pe făraș. Națiunea are cu ce să-și bată capul, pandemie, manele, vacanțe, Horeca, cu mască, fără mască, de vestigii ne mai arde nouă? Lumea uită ușor!”. 

La toate cele de mai sus se adaugă o plagă a stângii internaționale – așa-zisa ”corectitudine politică”, adică neomarxismul zilelor noastre, ideologie care o să ne ducă de râpă, și nu foarte târziu, și nu doar pe noi, ci pe toți cei care îngenunchează în fața ei. La fel ca marxismul, neomarxismul e o ideologie a discriminării, cu alte criterii decât ura de clasă, cu impunerea, aproape glorificarea, unor minorități – altfel necontestate. Este o mișcare promovată propagandistic de tot soiul de așa-zise personalități și de fel de fel de grupuri bizare. E sinistru ce se întâmplă. În Occident, dar și la noi, fenomenul capătă proporții îngrijorătoare. Filme, cărți, conferințe, talk show-uri, manifestări care înghit sume cochete, sponsorizări. S-a ajuns la o ofensivă împotriva a ceea ce de mii de ani oamenii au considerat normal. S-a ajuns la situații buimăcitoare, nu numai pentru mine. 

Deunăzi, am auzit că ”europenii” au recomandat înlocuirea termenilor ”tată” și ”mamă”, considerați ofensatori pentru anumite sensibilități și orientări ale unor grupări minoritare, cu ”părintele 1” și ”părintele 2” (propunătorii neobservând că și așa s-ar perpetua o anumită ierarhie a ”părinților”). Nemaivorbind de bizara idee de a nu se mai specifica sexul în certificatul de naștere, materializată, aud, în câteva state.  

Toată lumea știe că au existat, există și vor exista transsexuali și homosexuali. Este firesc să fie considerați cetățeni egali în drepturi civice cu cei care nu sunt nici trans nici homosexuali – dar a face până la obsesie din drepturile lor, altfel necontestate, o chestiune rostogolită în toate mediile și tot timpul, mi se pare excesiv. 

În Occident a început, nu foarte de curând, o discuție în plan public, pe fel de fel de canale, cu intervenții din partea unor personalități de toate orientările privitor la această problemă a sexualității, care pare că preocupă timpul nostru mai mult decât orice altceva. Probabil doar pandemia să se mai apropie ca frecvență în discuțiile publice de chestiunea sexualității. Sigur, homosexualitate există de când lumea, există scriitori de geniu, nume mari ale literaturii universale, care au vorbit deschis despre orientarea lor. Nu asta e problema, ci propaganda fățișă sau mascată pentru, teoriile privind ”genul”, acțiunile, fățișe sau nu, de racolare a copiilor și tinerilor. Am văzut în Canada o mare manifestație a homosexualilor de toate orientările, că sexe nu le mai pot spune, pretinzând nu știu ce, fiindcă nimeni nu-i contesta. Normalitatea, așa cum o înțelege Biblia, a ajuns subiectul ironiei unora, iar la noi, apărătorii Firii cum a făcut-o Dumnezeu riscă să fie considerați ”legionaroizi” dacă invocă prescripțiile Scripturii.       

Există toleranță față de presiunea exercitată la vedere de adevărați heralzi, de apologeți ai homosexualității, mai mult chiar, a unui soi de promiscuitate mincinos numită ”libertate sexuală”, ”educație sexuală” la preșcolari, eliberarea de ”tabuuri”. Dar ce zic eu, ”toleranță”? Termenul just este încurajare. 

Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, cum vă raportați la pozițiile exprimate de Soljeniţîn și Bukovski, ca să invoc doar două voci sonore dintre multe altele, care au acuzat Occidentul că i-a dat mână liberă lui Stalin în Europa de Est și că a închis ochii, în anii de după război, cu indiferență și cinism, deși era la curent cu genocidul care se petrecea în temnițele și lagărele comuniste, laolaltă cu toate ororile acelea?  

Alexandru Mihalcea: Occidentul, civilizat fără îndoială, prosper în ordine materială, este spațiul unei descreștinări accentuate începută cu aplomb în secolul al XVIII-lea și continuată cu succes și în prezent. Europa unită este, cel puțin în aparență, o realizare istorică extraordinară, dar din capul locului s-a refuzat recunoașterea rolului fundamental al creștinismului în configurarea noii Europe. Mă întreb, totuși, în ce măsură este cu adevărat unită Europa în ceea ce privește atitudinea față de comunism? 

Din câte știu, un singur stat european a condamnat, în mod explicit și sincer, inclusiv printr-o lege, comunismul – Cehia, prin legea din 9 iulie 1993, care condamnă ilegalitatea regimului comunist, lege care afirmă, la articolul 2, că ”regimul din Cehoslovacia existent între 5.02.1948-17.11.1989, regim fundamentat pe ideologia comunistă (...) a fost unul criminal și nelegitim și este prin urmare demn de dispreț. Partidul comunist din Cehoslovacia a fost o organizație criminală și demnă de dispreț la fel ca celelalte organizații fundamentate pe aceeași ideologie”.

În comparație cu poziția Parlamentului ceh din 1993, mesajul lui Traian Băsescu, rostit în Parlamentul României, la 18.02.2006 (observați promptitudinea!), ”într-o atmosferă demnă mai degrabă de un maidan, apare ca un simplu exercițiu retoric”, așa cum scriam în volumul semnat împreună cu Marian Moise, intitulat ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, 2016). 

Revenind la întrebarea dumneavoastră, schimb registrul și trec la ceea ce a însemnat Occidentul, pe tăcute, pentru lumea noastră, lumea Estului european și lumea noastră a românilor, într-o vreme de care ne desparte aproximativ un secol. Mă doare indiferența acelui Occident care a ignorat și încă ignoră în mare parte monstruosul genocid prin care au trecut România și alte țări decimate de comunism. Mă decepționează acel Occident profund indiferent față de religie, dar tolerant față de ceea ce înseamnă derapajul de la normalitate așa cum a înțeles-o de milenii omenirea și pe care aceeași oamenire, în cea mai mare parte, se încăpățânează să o înțeleagă la fel astăzi. Am fost profesor de limba franceză, limbă pe care am învățat-o în pușcărie, am iubit și iubesc Franța, fiind atașat de valorile fundamentale și autentice ale Occidentului, însă mi-e silă de Occidentul care a închis ochii când aici au fost gropi comune și bălți de sânge, ca și de acel Occident care a sacrificat fără să clipească țările est-europene. Aș putea spune că, în raport cu aceste atitudini, Vladimir Putin are îndrăzneala de a-și arăta adevărata față de autocrat, fără false pudori. Putin e un KGB-ist de o brutalitate specifică satrapilor de la Kremlin și instituției fără de care comunismul nu ar fi persistat, atât amar de vreme. 

Cât timp le-a trebuit românilor să afle că în vreme ce Regele și șefii partidelor democratice făceau eforturi disperate ca să scoată România din război, implicit din tabăra puterilor Axei, nădăjduind totodată că țara va fi cruțată de invazia sovietică, soarta României va fi fost deja pecetluită? Românii știau ce știau despre invaziile rusești, cât le-a trebuit așadar să afle că în timp ce ei își puneau toată speranța în Occident, în America și în Anglia, tocmai acel Occident bătuse palma, ca la orice târg încheiat negustorește, cu Stalin? Cum să-și închipuie Regele Mihai, Maniu, Brătianu, emisarii lor, că Roosevelt îi făcuse deja cadou lui Stalin nu numai țara noastră, ci și un mare teritoriu est-european (cum nu bănuise nimeni pactul secret Stalin-Hitler din 1939!)?

La 20 februarie 1943, președintele Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt, trimitea o scrisoare ultrasecretă domnilor Zabrouski și Weiss, activiști sioniști de frunte care aveau să-l întâlnească pe Stalin. Existau legături directe între Washington și Kremlin, canale diplomatice – dar președintele american preferă acest tip inuzual de comunicare prin intermediul celor doi pe care îi sprijină ”în dificila lor misiune de a-l convinge pe Stalin să accepte crearea unui cămin pentru nefericitul popor evreu expulzat din patria sa și pribeag pe tot globul de atât amar de secole” (cf. Nicolae Baciu, ”Ialta și crucificarea României”, Editura Europa, Roma, 1983, pagina 36). 

Liderul de la Casa Albă îi împuternicește pe cei doi sioniști să-l asigure pe Stalin că ”Statele Unite și Marea Britanie sunt dispuse – fără niciun fel de rezevă morală (sublinierea mea Al. Mihalcea) – să dea egalitate de vot absolută URSS-ului în viitoarea organizare a lumii după răsboi. Ea va fi membră – așa cum primul ministru britanic a comunicat la Adana, înmânându-i anteproiectul său – a grupului conducător în sânul Consiliului Europei și al Consiliului Asiei. La acesta o îndreptățește nu numai întinderea intercontinentală a URSS-ului, dar și măreața luptă contra fascismului, care va merita elogiile istoricilor (…) Lui Stalin îi rămâne un vast câmp de expansiune în țările mici ale Europei orientale (sublinierea mea – Al. Mihalcea)”.  

Țări mici – România nu e printre ele? Ungaria? Polonia? Sigur că lupta antifascistă merită elogiile istoricilor. Dar Pactul Ribbentrop-Molotov și împărțirea Poloniei în 1939 ce merită? Tot elogiile istoricilor? 

Roosevelt vorbește și în numele lui Churchill, ceea ce, logic, implică un acord prealabil, iar dacă nu, convingerea că premierul britanic nu l-ar contrazice. Nu doar că nu l-a contrazis, dar a făcut în esență ce a făcut liderul american, doar că fără intermediari, față-n față cu fostul bandit caucazian. E povestea multă vreme arhisecretă, azi arhicunoscută, a celebrei jumătăți de coală pe care Churchill a scris: ”România (:) Rusia 90%, ceilalți 10%”. Despre abjecta lui propunere, aristocratul britanic va scrie, în memoriile sale: ”Totul s-a tranșat în mai puțin decât ar fi fost necesar să te așezi pe un scaun”. 

Românilor le-a trebuit însă nițel mai mult, anume o jumătate de secol, până să scape măcar aparent de efectele acelei incalificabile înțelegeri, din care perioadă 14 ani s-au scurs în prezența militară și politică a ocupantului, ale cărui slugi au continuat până în ꞌ89 să lucreze la comunizarea țării. 

Câți oameni au murit în Gulag de pe urma infamei înțelegeri secrete, ”așteptându-i pe americani”? Câți au sperat zadarnic, în cele mai cumplite momente ale deportărilor, arestărilor în masă, colectivizării, că vor veni americanii? Abia jertfa maghiarilor, în ꞌ56, a arătat limpede și celor mai naivi că Occidentul nu va mișca un deget, că spiritul Ialtei n-a murit, că speranța nu mai e permisă. Acesta e Occidentul pe care să-l iubesc? E naiv cine își închipuie că guvernele occidentale nu știau ce grozăvii se întâmplă dincolo de Cortina de Fier, ce pățesc cele peste 100 de milioane de oameni dați pe mâna căpcăunului roșu. Știau, așa cum știuseră ce făcea Hitler cu evreii și ce grozăvii au urmat Conferinței de la München. 

Bănuiesc că, uneori, voiau să nu știe chiar totul. Iată o întâmplare, povestită de Ion Ioanid. După eliberarea din 1964, prietenul său Paul Bandu, care trăise, de la un capăt la altul, grozăviile reeducării de la Pitești – pe care le relatase, în amănunt, cu mari riscuri, altor deținuți necunoscători ai ”experimentului” – reușește să plece în Anglia. Acolo scrie ce se întâmplase, ce văzuse, ce trăise, întreaga istorie a fenomenului care l-a înfiorat pe Soljeniţîn. Bandu era înzestrat cu un excepțional spirit de observație, avea o memorie ieșită din comun și, fapt a cărui importanță nu mai trebuie demonstrată, cunoaște ”reeducarea” și pe ”reeducatori”, în frunte cu Țurcanu – pe pielea proprie. Intuiește rolul ofițerului politic și al altor securiști în desfășurarea și în finalitatea torturilor. Nu are bani să-și publice manuscrisul și bate la ușa celebrei asociații Amnesty International, apărătoarea drepturilor omului, ai cărei oficiali îl primesc cu brațele deschise… și cu tergiversarea publicării cărții timp de șase ani! Dezamăgit, autorul cere restituirea manuscrisului. Răspuns sec: ”Manuscrisele nepublicate nu se restituie”. Roagă să i se facă, contra cost, o copie, căci le dăduse originalul. Răspuns: nu i se răspunde. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu raportul unui martor ocular, cu o carte despre care ar fi vuit presa occidentală ca despre un bestseller. Într-un final dureros, fostul deținut politic Paul Bandu moare la Londra, lovit de cancer. Amintirea existenței valorosului manuscris moare și ea. Vă las, domnule Gheorghe, pe dumneavostră, să reflectați asupra bizarei și tragicei istorii relatate de Ion Ionid în ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” (Editura Albatros, București, 1992, vol. III, paginile 205-206).   

Răzvan Gheorghe: Lansez aceeași invitație la reflecție și cititorilor noștri. Pentru a contextualiza cât mai bine episodul invocat de dumneavoastră, voi da citire aici și acum mărturiei regretatului Ion Ioanid, la rându-i răpit de o boală necruțătoare pe când se afla în plină forță de muncă. Voi folosi cea de-a treia ediție revăzută a esențialei sale lucrări, ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” (volumul II, Editura Humanitas, 1999, București, paginile 500-501):  

”Eram proaspăt sosit în Germania. Abia ieșisem din lagărul de la Zimdorf, eram în posesia unui pașaport de refugiat politic și mă stabilisem la München. Neștiind limba țării, mă întrețineam la limita decenței, lucrând ocazional ca muncitor la diferite firme din oraș. În această situație m-a surprins invitația lui Ion Vorvoreanu și Paulică Bandu – și unul, și altul foști camarzi de detenție în Pitești – de a veni să-i vizitez la Londra, trimițându-mi totodată și biletul de avion dus-întors. Am stat la fiecare din ei câte o săptămână, timp în care ne-am reamintit de trecutul nostru comun petrecut în închisoare și ne-am informat reciproc despre soarta altor foști camarazi, cei mai mulți rămași în țară, unii morți între timp și numai puțini plecați în străinătate. Deși, la vremea aceea, nu mă gândeam încă să scriu aceste memorii, eram obsedat de ideea că fiecare din noi avea datoria să contribuie cu ceva la alcătuirea unui dosar cu mărturii, la elaborarea unei lucrări atotcuprinzătoare despre Gulagul din România. Aportul meu îl vedeam pe atunci limitat la reconstruirea din memorie a unei liste nominale a tuturor deținuților cu care mă întâlnisem prin diferitele penitenciare și lagăre de muncă forțată, de-a lungul celor doisprezece ani de închisoare. Cu ocazia discuțiilor pe această temă, Paulică mi-a povestit că scrisese un voluminos și amănunțit raport despre toate cele petrecute în timpul ‹reeducării› la închisoarea din Pitești, în chiar primele luni de la sosirea lui în Anglia. Fiind însă la începutul exilului, lipsit de mijloace financiare și de experiență într-o lume care îi era încă străină, nu a avut posibilitatea să dea publicității amintirile din închisoarea Pitești. S-a adresat atunci organizației pentru drepturile omului Amnesty International, solicitându-i sprijinul în acest sens. Organizația s-a arătat interesată de materialul documentar oferit de Paul Bandu. Ca urmare, Paulică s-a grăbit să i-l predea, sperând să-l vadă cât mai curând adus la cunoștința publicului.

Trecuseră însă de atunci aproape șase ani, și nicăieri, nici chiar în rapoartele date periodic publicității de organizația Amnesty International nu apăruse măcar un singur rând despre ‹reeducare› sau despre victimele sinistrului experiment de la Pitești, necum vreo aluzie la informațiile și detaliile din materialul predat de Paulică. Între timp, perseverent și harnic cum era, Paulică reușise să își croiască un drum în noua lui viață, câștigând suficient pentru a-și asigura o existență decentă. Apoi se căsătorise, făcându-și un rost definitiv, într-o viață de familie armonioasă. Găsindu-și, în sfârșit, liniștea, după lupta cu dificultățile din prima perioadă a exilului, s-a adresat din nou organizației Amnesty International, solicitând restituirea manuscrisului pe care i-l încredințase cu câțiva ani în urmă. I s-a răspuns că documentele, o dată predate, nu se mai restituie. Din păcate, la înmânarea manuscrisului, Paulică nu-și oprise nici o copie, nu atât din lipsă de prevedere, cât din lipsă de bani pentru fotocopiat. Între timp, problema unei astfel de cheltuieli fiind înlăturată, Paulică scrisese din nou organizației, cerând să-i fie trimisă o fotocopie a documentelor, obligându-se, bineînțeles, să achite costul operației. Trecuseră de atunci mai bine de trei săptămâni și nu primise nici un răspuns. Așa se prezenta situația în momentul vizitei mele în Anglia. Eram încă la el când Paulică a expediat o nouă scrisoare, repetându-și cererea. Din corespondența purtată cu Paulică după întoarcerea mea la München am aflat că toate demersurile făcute pe lângă Asociație, pentru a intra în posesia unei copii a manuscrisului, s-au lovit fie de invocarea unor impedimente birocratice, fie, pur și simplu, de lungi și de neînțeles (dacă nu chiar suspecte) tăceri. Câțiva ani mai târziu, Paul Bandu murea de un cancer, fără să mai fi apucat să-și recupereze memoriile din timpul ‹reeducării› de la Pitești”. 

Alexandru Mihalcea: Să fiu bine înțeles: nu confund Occidentul politicii fățarnice, hiperegoiste, disprețuitoare de soarta unor popoare, să le zicem, în optica lor, de mâna a doua, cu Occidentul unde s-a plămădit o cultură umanistă uriașă, spațiu al filosofiei, ai clasicilor literelor și artelor. Așa cum nu confund Rusia expansionismului țaristo-comunist cu Moscova lui Tolstoi și Dostoievski și nici Moscova Lubiankăi, pe lângă care am trecut înfiorat, pe când Dzerjinski încă ședea pe butoiul lui de fier, în fața uriașului sediu al KGB, Moscova ”de ger și furci”, cum zice un vers al lui Ion Barbu, cu Moscova unei mari culturi. (De îndată ce recunoști un merit dezvoltării culturale a Rusiei, de îndată ce recunoști valoarea unor savanți, gânditori, poeți ruși și câteodată și sovietici, dar mai rar, revine eticheta de ”putinist”, de vândut Moscovei – e atât de prostească încât nu cred că merită să fie discutată. E o gândire sucită, la fel de falsă ca a celor ce consideră Occidentul drept tărâmul ideal al progresului și fericirii omului).

Revin la ceea ce spuneam mai sus, și anume la nesiguranța omului în ziua de astăzi, la o anumită frică de viitor, nu neaparat din cauza sau nu doar din cauza pandemiei, ci din cauza faptului că omul mediu, omul obișnuit, omul care nu este neaparat conducător de partid, de stat, om de decizie, se simte aruncat, o lume din ce în ce mai nesigură în primul rând în plan psihologic, aș zice. 

Răzvan Gheorghe: În aceste condiții, credeți că există riscul ca acele vremuri să se întoarcă și Occidentul să își închidă din nou ochii? Așa-zisa corectitudine politică face victime...

Alexandru Mihalcea: Părerea mea e că vremurile acelea bat la ușă, că plutesc în aer, dar deocamdată bâjbâind. Libertatea de expresie se află în fața unui risc pe care nu ai cum să-l ignori în momentul în care poți fi cel puțin admonestat și sancționat, deocamdată de gânditorii pe Facebook (dar nu numai), dacă îți spui cu sinceritate și fără reținere opiniile neconvenabile în public. Asta e o formă de poliție politică, domnule, e poliția așa-zisei corectitudini politice. În Franța, sunt 30 de ani de când există o lege restrictivă în legătură cu o serie de subiecte considerate tabu. La noi, povestea asta s-a accentuat în ultimii ani de zile, deci în România s-a putut vorbi mai mult timp decât în Franța despre anumite lucruri. În clipa de față însă, adevăruri orbitoare ca lumina soarelui trebuie puse sub obroc pentru că nu ar fi corecte politic. Desigur, nu vor mai fi lagăre de concentrare – dar nici nu va mai fi nevoie. Oamenii vor învăța (reînvăța) ce să spună și ce nu e ”sănătos” să spună. Autocenzura e veche de când lumea. Îmi amintesc un vers din Iliada: ”Ci pune, Doamne, pază gurii mele!”.

În 1990 se prăbușea comunismul. La puțin timp, statuia unuia dintre monștrii bolșevismului, Feliks Edmundovici Dzerjinski, a fost data jos. În 2020, primarul Moscovei iniția un referendum: să fie pusă la loc, sau să fie lăsată acolo unde o azvârlise elanul anticomunist al mulțimii? Paradoxal, mulți s-au pronunțat pentru  reinstalarea statuii! În pofida experienței directe a multora, în ciuda cantității de cărți demascatoare despre CEKA și succesorii acesteia. Cum să explici inexplicabilul, în țara unor luptători anticomuniști ca Bukovski? Orbire colectivă? Amnezie colectivă? Nu mă pot dumiri!

Sunt interesante și miturile pe care le agită și le întrețin protagoniștii corectitudinii politice din România, unul dintre acestea fiind mitul Mișcării Legionare, reînviată printr-un soi de hocus-pocus când e nevoie de pus cineva la stâlpul infamiei. Asta deși e cât se poate de limpede pentru orice om întreg la cap că Mișcarea Legionară ar fi astăzi cel puțin anacronică și că scălâmbăielile pseudolegionare, mascaradele patriotarde de nuanță așa-zisă legionaroidă, care au avut loc și poate s-ar mai întâmpla, cred că în asociere cu serioase probleme de sănătate mentală, n-au niciun fel de șansă în România zilelor noastre și nici măcar nu se poate pune problema adeziunii unor oameni cât de cât serioși la astfel de bâlciuri ieftine și prostești. (Nu exclud nici posibilitatea apariției unor provocări puse la cale de profesioniști în materie de dirijare a atenției publicului). Lucrurile astea sunt cât se poate de evidente, numai cine nu vrea nu le vede. Dar să-i excluzi de la minime reparații morale pe oamenii care au suferit crunt sub Ceaușescu, și nu mai vorbesc de câte au pătimit sub Gheorghiu-Dej, pentru că sunt fiii/fiicele unor foști legionari, asta mi se pare îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. Nu-i doar o discriminare și o încălcare a celor mai elementare drepturi, e poliție politică pur și simplu. 

Păi, ce vină pot avea copiii pentru orientarea ideologică a părinților? Acum te mai apuci să-i pedepsești și pentru că s-au născut într-o familie sau alta, după ce că au pățit câte au pățit, după ce că au fost umiliți în școală, care au apucat să intre în școală, și au făcut foamea și frigul, după ce că au fost zburați din instituțiile de învățământ, după ce că au fost ținuți prin detașamentele alea militare, la lopată, cu regim de semideținuți, după ce că mulți dintre ei au fost aruncați și prin pușcării, lagăre de exterminare... dar ce n-au pătimit oamenii ăștia... Să faci acum așa ceva e tot o formă de cruzime. 

Asta în condițiile în care mulți copii biologici și ideologici ai criminalilor comuniști au ajuns fie patroni, fie lefegii privilegiați ai statului. Asta în cazul în care copiii nomenklaturii nu au pus între ei și raiul comunist câteva mii de kilometri. O listă foarte scurtă dă Vladimir Tismăneanu, (”Efigii ale unui coșmar istoric” ): Iura Borilă, Geru Apostol, fiica lui Maxim Berghianu, fiica lui Mihail Florescu, Lena Răutu, Zoia Vass, Gheorghe și Ileana Preoteasa, Sandu Bârlădeanu, fiul lui Petre Lupu, fiica lui Pantiușa Bodnarenko și a Anei Toma... S-a expatriat și Gheorghe, fiul lui Bodnăraș. Desigur, niciunul nu e vinovat de faptele părinților, stâlpi ai regimului comunist criminal, dar absolut toți au beneficiat de situația părinților, au stat în case ai căror proprietari de drept erau în pușcării, au avut acces la magazine speciale, nu puțini au studiat în ”Occidentul putred”, în timp ce copii cu ”origine nesănătoasă” erau hăituiți, exmatriculați, trimiși, nu puțini, la Canal, la Gherla, la Mislea... Măsura asta dublă este o formă de discriminare, chiar de cruzime. Revenim la practica esențialmente totalitară a pedepsirii copiilor pentru faptele părinților? S-a uitat faptul că până în 1989 a avea o rudă în America, RFG, Franța, îl făcea pe român suspect politic în ochii Securității? Că o astfel de rudă putea însemna un handicap la fel de primejdios în viață ca originea ”nesănătoasă”?

Ca să nu mai spun că mulți cetățeni au ajuns la pușcărie cu eticheta de ”legionari” fără a fi avut nici cea mai mică legătură cu legionarismul – până și unor elevi și studenți arestați prin ꞌ58-ꞌ59 li s-a imputat absurditatea asta. Acest mit al persistenței legionarismului revine când și când, e un soi de aiureală recurentă, tratabilă în stabilimente de tip Săpoca, dar care, din păcate, rezistă în mintea unora. Actori, scenariști și regizori au fost puși să dea viață unor scenarii fătate din duhoarea tezelor din iulie ꞌ71. Mai ales în anii ꞌ70-ꞌ80, când cultul personalității devenise sufocant, unele filme au prins la public în ciuda conținutului tributar sacrificării istoriei, fiindcă dinamismul acțiunii, calitatea actorilor, procedeele tehnice sugerate de filmele occidentale erau altceva decât producțiile anilor ꞌ50, cu Marinică zis ”Codașu”, mulgătoarele fruntașe sau vaca multiproductivă ”Porumbița”. Sunt scoase din arhivă fel de fel de vechituri, alături de bancuri răsuflate din epoca de aur, botezate ”humor” – telespectatorului i se indică emisiuni care îndeamnă la grabnica folosire a telecomenzii. Au fost valuri, valuri de neadevăruri, oare doar ca să fie ceva pe micul ecran? 

Printre producțiile vremii, acea monumentală mistificare intitualtă ”Actorul și sălbaticii”, o răstălmăcire cu 180 de grade a adevărului istoric, dar distinsă cu două premii ACIN, în ꞌ75, și cu premiul pentru scenografie al Festivalului de la Moscova, în același an. Sovieticii au premiat acel fals, probabil recunoscând în el vechile tehnici de dezinformare ale NKVD. Aservindu-și marele talent unui scenariu mincinos de Titus Popovici, Toma Caragiu l-a interpretat pe Costică Caratase, personaj care îl închipuia pe actorul Constantin Tănase, în perioada interbelică, hărțuit de o manieră sălbatică de niște zdrahoni pe care această peliculă îi prezenta drept legionari. Câți din tinerii zilelor noastre știu cum a murit Constantin Tănase, la 29 august ꞌ45? Și nu doar câți tineri români în general, ci câți dintre cei de astăzi au idee de conjunctura în care i-a survenit moartea?

Să amintim, așadar, că după ocuparea României de către trupele sovietice, unii militari comițând asasinate, violuri, maltratări, tâlhării, confiscări de bunuri, Constantin Tănase a organizat și susținut spectacole de satiră care-i ironizau teribil pe bravii ostași ai armatei roșii, printre altele pentru apucătura de a ”rechiziționa” ceasurile. Acțiunea lor pentru ceasuri era doar partea grotescă a unei deposedări îngrozitor de ample. Era vremea spolierii României sub pretextul ”despăgubirilor de război”. A fost un jaf de mari proporții, iar cei care au protestat au fost vânați cu înverșunare. Eu personal am cunoscut pe un fost înalt funcționar al statului român, din păcate i-am uitat numele, și oricât mi-am bătut capul, nu mi l-am putut reaminti, un om distins, de aproximativ 60 de ani, care făcuse 15 ani de pușcărie fiindcă transmisese, dacă îmi aduc bine aminte, cifra rechiziționării de material de comunicații, îngrozitor de mare în raport cu cea declarată oficial. M-am eliberat în aceeași zi cu el, de la Gherla. 

Revin la discuția noastră: chestiunea ”despăgubirilor” era deosebit de sensibilă. Cupletele lui Tănase stârneau râsul – dar și sentimentul revoltei. Reacțiile publicului erau o chestiune mai mai subtilă decât râsul stârnit de un simplu spectacol de revistă. O chestiune subversivă. Au făcut înconjurul țării cupletele lui, stârnind un homeric hohot de râs. Tănase a sintetizat în câteva versuri o epocă, covertind urgia în sarcasm, arătând genial cum să faci haz de necaz. Mi-a rămas în minte fragmentul următor:

”Rău a fost cu der, die, das

Da-i mai rău cu davai ceas,

De la Tisa pânꞌ la Don

Davai ceas, davai palton,

Davai hleb, davai moșie

Haroșo tovărășie!”

A rămas de pomină și spectacolul încărcat de grave semnificații de ordin politic, în care maestrul apare alături de o pendulă imensă, într-o cutie mai înaltă decât el, relatând, chipurile, o discuție cu misteriosul personaj ”Pendulă”:

”– El Tic!, eu Tac!, El Tic, eu Tac!”

Asta într-o vreme când oameni dispăreau după vizita băieților lui Nicolschi și peste acele dispariții producătoare de groază se așternea tăcerea. În urma unei astfel de reprezentații, Tănase a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a poruncit să nu mai atingă astfel de subiecte, însă actorul nu s-a lăsat intimidat și la următorul spectacol a apărut în lumina reflectoarelor cu brațele ”bandajate” cu zeci de  ceasuri, stârnind uralele și aplauzele frenetice ale sălii. Două zile mai târziu, actorul avea să moară în condiții neelucidate. Așadar, în cazul lui Constantin Tănase, cine sunt adevărații sălbatici? Filmul ăsta mincinos are nerușinarea de a trata problema libertății de exprimare a artistului și a pericolelor care îi amenință viața când se încăpățânează să spună adevărul. 

Este de-a dreptul strigător la cer unde s-a ajuns. Urmașii unor profesori de marxism-leninism dictează ce să se spună și să nu se spună, să se creadă și să nu se creadă, să se scrie și să nu se scrie, cine e erou și cine trebuie hulit, dau indicații, se dau în vânt să scoată din istoria, din cultura și din conștiința românilor imaginea unor personalități de talia unui Mircea Vulcănescu, iar ministrul Culturii, forurile culturale, președintele statului, marii intelectuali și altminteri guralivii reprezentanți ai așa-zisei societăți civile asistă indiferenți la încercările unor ipochimeni de a da cu bidineaua peste numele unui martir autentic, important pentru România, pentru cultura noastră și pentru memoria rezistenței anticomuniste – și nu numai peste al lui Vulcănescu. Însă nimeni nu spune nimic despre ofensiva asta deșănțată, cu excepția lui Octav Bjoza, rușinos alungat din postul de subsecretar de stat pentru problemele foștilor deținuți politici anticomuniști, președintele AFDPR, și episodic, a unor intervenienți într-un memorabil talk show la un post de știri. În rest, nimic. Amintesc că întreaga familie a lui Mircea Vulcănescu a fost lovită de unul dintre cele mai criminale regimuri ale lumii, fiica sa – Măriuca Vulcănescu – fiind groaznic umilită în școală, arestată și ostracizată social. Este doar unul dintre cazuri. Nu numai urmașii lui Mircea Vulcănescu au suferit același tratament, ci și ai multor alte familii ilustre strâns legate de istoria noastră. Urmașii Brâncovenilor, ai Brătienilor, ai Cantacuzinilor, al unor marcanți fruntași ardeleni, basarabeni, bucovineni, luptători pentru Marea Unire (vânați și aceștia după instaurarea comunismului) au cunoscut persecuțiile, închisorea și, în cel mai bun caz exilul.   

Fără eforturile unor oameni inimoși și extrem de tenaci în ceea ce privește recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste – cum sunt istoricii și arheologii Gheorghe Petrov și Marius Oprea, ca și doamna Lucia Hossu-Longin, pe care o prețuiesc enorm pentru toate câte le face încă de la începutul anilor ꞌ90, la fel ca și domnul profesor Ilie Popa, de la Pitești, și colaboratorii săi, la fel ca și membrii Fundației Academia Civică –, românii n-ar fi aflat multe adevăruri despre ororile săvârșite de comunism. Acești oameni merită cu prisosință admirația și întreaga noastră stimă. Alții, se vede, nu împărtășesc sentimentele mele. În cazul lui Marius Oprea, ale cărui fapte bune n-au rămas nepedepsite, s-a făcut orice era posibil pentru a fi îndepărtat de peste tot, astfel încât a ajuns un simplu  particular ajutat de Biserică și de Fundația Doina Cornea pentru a-și putea continua cercetările. Asta fiindcă există o școală veche a denigrării, chiar a ștergerii ori a deformării memoriei neconvenabile.  

Nu demult, un invitat al unui post tv situa într-un context ușor depreciativ sintagma ”Sfinții închisorilor”, fără să stăruie, într-o manieră aproape subliminală. Greu de ales pentru receptorul enunțului: dispreț? ironie? Oricum, contestare. Să nu-l fi citit sociologul, altfel om cu multă carte, pe părintele Steinhardt? Dacă l-a citit, n-a înțeles nimic, dacă nu, ar face bine să-l citească, poate ar înțelege de ce câțiva deținuți, intrați în legendă, au pășit, răspunzând urii satanice de tip marxist cu dragoste creștină, pe tărâmul sfințeniei. Nimeni dintre cei ce au trăit răul, dintre cei ce au cunoscut ofensiva Răului împotriva Omenirii n-ar privi superficial trăirea sentimentului religios, îndeosebi în condițiile ”ateismului științific” impus de statul totalitar și promovat astăzi sub alte etichete mai greu de descifrat.  

Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, ce credeți, ne reîndreptăm spre anii ꞌ30 ai secolului trecut?

Alexandru Mihalcea: ”Anii 30” ne aduc automat în memorie imaginea unui dictator temut, calculat și a unei dictaturi consolidate, părând veșnică, și apariția unui alt dictator ales cu entuziasm de majoritatea electoratului unei mari țări pe care o va face praf. Din cârdășia lor sulfuroasă, încurajată în mod tacit și criminal de Marile Democrații, va izbucni un foc fără precedent care va pârjoli planeta. De atunci, dictatori mai mărunți și state totalitare s-au mai văzut. Războaie locale au fost tot timpul, la fel și masacre. Un război mondial acum n-ar mai lăsa piatră peste piatră. Războaie există, vor exista, dar cu alt arsenal, economic și spiritual – pe plan global, pe față sau subtil, pentru crearea unui ”om nou” (este un ”om nou” care se tot creează de când omenirea a luat-o razna). Ținte – creștinismul, familia în sens biblic, normală, educația sexuală rațională. 

Eu unul nu-mi pot explica starea de azi a lumii fără intervenția Diavolului în Istorie. Îmi amintesc de un vers dintr-o poezie de Baudelaire, cred, în traducerea lui Alexandru Philippide, un vers epocal – ”Păpuși neroade, Dracul ne mână și ne joacă”... Am citat din memorie. Repet, vers epocal, parcă scris pentru timpul ce-l trăim.

Părerea mea este că nu doar România, ci întreaga omenire se află la o răscruce. Există cicluri în istorie și probabil că suntem în punctul critic al unui asemenea ciclu. România e un stat sărăcit, care se adâncește și mai mult în sărăcie, de la o zi la alta, pierzându-și foarte multe dintre atuurile economice, atuuri care, de fapt, reprezintă și reprezentau temelia și puterea națiunii.

O discuție de ultimă oră aduce în prim-planul atenției publice privatizarea cuprului, grafitului și sării, materii prime pentru industria de vârf a viitorului. E o întreagă discuție învolburată cu acuze, cu păruieli politice, cu insinuări și recriminări care nu fac cinste în niciun caz climatului normal de viețuire onestă într-un stat. Dacă este vorba de o înstrăinare păguboasă a bogățiilor poporului român, după umila mea opinie, așa ceva nu poate fi făcut decât de niște idioți sau de niște trădători. Nu cred că există cale de mijloc. Repet, dacă e vorba de o înstrăinare care lovește în interesele poporului român. Nu a trecut prea multă vreme de când a dispărut, fenomen unic în istoria economică a globului, flota de transport comercial și flota oceanică a României, un soi de scamatorie ale cărei dedesubturi n-au fost descifrate nici până astăzi (sau poate au fost descifrate și se tace interesat). 

Personal n-am multe speranțe în viitor, și asta nu fiindcă sunt, ca orice muritor, supus unui termen finit, ci fiindcă, mai ales în domenii vitale ca școlile și sănătatea, noi românii n-am mers progresând, nu ne-am îndreptat către ”culmi de progres și civilizație”, ci dimpotrivă, către regres și non-civilizație. Părerea mea e că exact aceste domenii fundamentale – educația și sănătatea – au fost neglijate dacă nu chiar disprețuite de toate partidele. Declarațiile politicienilor nu au înlocuit și nu pot înlocui fondurile realmente necesare. Interesul obsesiv al unui grupuscul pentru câteva spitale a dat naștere unei notabile vânzoleli politice, cu zvonuri și bănuieli de interese financiare și intenții ascunse de privatizare, în folosul vinovat al unor autohtoni șmecheri sau a unor entități străine la fel de șmechere, la pachet cu dezorganizarea unui spital unic în felul lui sub pretextul luptei anti-Covid, haosul fiind însoțit de moartea unor pacienți. Oricum, ceea ce s-a întâmplat nu înseamnă grijă pentru calitatea sănătății.

Pe de altă parte, haosul din administrația publică și aspectele nedorite ale mersului treburilor din România actuală a indus o anumită autodepreciere reflectată și într-un termen pe care l-am auzit atât din gura unor semianalfabeți cât și din gura unor parlamentari în unele așa-numite talk show-uri, care câteodată sunt, de fapt, spectacole de țațe isterice. Mă refer la acel cuvânt de un grobienism, de o indecență, de o micime dezgustătoare: ”Românica” – aud că pe Facebook se scrie și cu ”k”. Pentru mine, sluțirea asta în gura unui român e marca deconsiderării subînțelese a Patriei, lipsă de respect pentru sacralitatea matricei naționale. 

Mai e o idee care mă bântuie deseori: stau și mă gândesc, ce fel de popor este poporul român și ce fel de clasă politică e clasa noastră politică, toți cei care au făcut și fac parte din ea, înflăcărați patrioți la tv și de 1 Decembrie, dacă asistă timp de 31 de ani, cu indiferență, la golirea țării de elemente de valoare. Suntem cumva în situația sinucigașului care și-a tăiat vinele și asistă apatic la golirea trupului de sânge? Ce așteaptă clasa politică atunci când vede că, începând cu 1990 până în prezent, cea mai arzătoare dorință a foarte multor tineri și adolescenți este să-și ia tălpășița și să părăsească cât se poate de rapid țara natală?, care altfel, în declarații patetice la televizor, este una dintre cele mai frumoase, mai bogate și mai lăptoase țări din Europa, cel puțin. Ce clasă politică e aia care n-a organizat niciodată o amplă dezbatere națională în vederea identificării neîntârziate și aplicării acelor soluții care ar putea reduce sau pune stavilă acestei catastrofale hemoragii umane? Cine poate evalua consecințele acestui exod peste 15-20-30 de ani? Cui îi va reveni răspunderea pentru ceea ce s-a întâmplat, fenomen unic petrecut într-o țară care nu e nici din lumea a treia, nici lipsită de orice fel de resurse, încât să vrea tinerii s-o părăsească în masă? Gândim toți ca acel înalt demnitar care zbiera, auzit de o țară întreagă, adresându-li-se medicilor ce revendicau condiții de muncă și salarii mai bune, altfel fiind obligați să se expatrieze: ”Plecați, duceți-vă!”? 

Ce fel de clasă politică este asta care se bate în vorbe în nesfârșite ciocniri între partide, derizorii spectacole televizate în care invitații își acuză reciproc adversarii de hoție, de furtul banului public, toți având după opinia mea dreptate? Dacă cineva ar avea răbdarea să adune timp de o săptămână sumele indicate de presa scrisă (câtă mai e) ca fiind rezultate din contracte necinstite cu statul, soldate cu jefuirea banului public, s-ar îngrozi. Crapă rețele de termoficare recent cârpite, cad plafoanele unor școli abia renovate, s-au construit terenuri de fotbal în pantă – și nimeni nu pățește nimic. Magistrații își apără cu înverșunare salarii și pensii speciale, fac și desfac instituții de control ale activității lor, plevușca intră la pușcărie, rechinii zburdă, mafia gunoaielor spurcă ireversibil mediul, mafia imobiliară desfigurează iremediabil patrimoniul urban, poporul asistă neputincios la aiuritoarea zvârcoleală care e viața publică românească. Un post tv dezbate cu nume și cifre precise jaful național – și nu se întâmplă nimic. Doi-trei tâlhari mai răsăriți intră, rara avis, la zdup, unde o duc boierește, un trâmbițaș din alaiul lor ajunge mare și puternic – iar plebea fluieră a pagubă, văzând dezastrul rămas de pe urma hoțomanilor. Fructul jafului le rămâne tâlharilor, o lungă experiență nefericită îi face pe români să aibă rezerve față de promisiunile politicienilor și de eficiența justiției. 

Asistăm acum la un conflict cu cuțitele pe masă în coaliția guvernamentală, cu consecința adâncirii neîncrederii și disprețului față de conducători. Credeam, ca prostul, că un guvern trebuie să fie expresia unității de voință și acțiune în slujba necondiționată a națiunii, nu arena unei curse gâfâite spre ciolan. Radu Vasile zicea, candid, că în România nu mai e nimic de furat. Urmașii i-au râs în nas, demonstrând că ai ce fura atâta timp cât există ban public. Cu ce costuri sociale și morale, nu-i interesează, cu atât mai puțin sărăcirea unei considerabile părți a populației. Îmi pusesem speranța în niște tineri chipurile școliți prin Vest. Păreau altceva decât tombaterele nărăvite la ciordeală. Dezamăgirea a venit rapid. N-am văzut decât versiunea ”îmbunătățită” de contactul cu Occidentul a unor înaintași din timpul comunismului, mai rafinați decât aceia, dar tot străini de interesul națiunii.

Societatea este într-un fel anesteziată, i se propun foarte puține subiecte de veritabilă meditație. Uitați-vă la buletinele de știri: pe lângă Covid, vaccin, antivacciniști, cuvântul rostit până la obsesie e scandal. Scandal la MAI, scandal la Sănătate, scandalul de la fabrica de permise, scandalul din familia deputatului X – la infinit! Ai impresia că nația noastră o duce dintr-un scandal în altul, poate așa și este. Vine apoi circ. Circ la Parlament! Circ la tribunal! Circul licitației pentru autostradă... Dar, la urma urmei, însăși viața poporului nostru e altceva decât un circ perpetuu?  

Poate că numai o exorcizare generală ar mai putea să aducă un început de vindecare, la care eu unul nici nu mai sper. Și asta nu din pesimism funciar ci pentru simplul motiv că, de tânăr, viața m-a învățat să pun răul înainte. Cred că mulți foști deținuți politici fac asta pentru că experiența vieții lor a fost mai mult decât dură, oricum sumbră în proiecția viitorului. Indiferent ce s-ar spune, eu nu pot să văd viitorul în culori calde și nici nu văd deocamdată o rază de speranță pentru români, fiindcă răul e înăuntrul neamului nostru. 

Stau și mă întreb deseori: oare ce a putut sădi oroarea comunistă în firea, în cugetul unor români care acum un veac considerau, spun cercetătorii sensurilor folclorului autentic, că peste trei sate începea ”neagra străinătate”; vă dați seama ce răsturnare cu adevărat fabuloasă de mentalitate s-a putut produce, încât să vrei să fugi unde vezi cu ochii din propria ta țară în care până și migranții din teatrele de război, din țări foarte sărace plâng în hohote dacă ajung accidental? Și asta e o altă chestie, e o palmă uriașă pe care cred că noi nu o gustăm cum trebuie, nu-i auzim plescăitul usturător pe obrazul național, ăla, știți dumneavoastră, întreținut cu loțiuni ușor anesteziante gen ”Treceți batalioane române Carpații” sau ”Noi suntem aici pe veci stăpâni”. 

Poporul nostru a avut o colosală tărie de a ființa în mileniul năvălirilor, a avut orele lui astrale, ca să folosesc celebra exprimare a lui Stefan Zweig, ultimul act, în decembrie ꞌ89, părând a fi trecerea la o nouă viață. Ce a urmat, se știe. Poate am o percepție subiectivă, să dea Dumnezeu să nu am dreptate, dar am impresia că suntem un neam obosit. Să ni se fi sleit elanul vital? În Istorie, s-a mai văzut, au pierit popoare, s-au năruit imperii crezute eterne, darămite țări și popoare mici! Forțe și oameni de azi sfidează Divinitatea, încercând să facă din sfidare lege, dar nu se gândesc la consecințe. Trăim într-un imediat care ar fi scăpat de sub controlul Rațiunii. Acest imediat ce pare irațional poate avea, din nefericire, consecințe dezastruoase, punând viitorul românilor sub semnul unor întrebări neliniștitoare. E un fapt arhicunoscut că România s-a îndatorat, cu sume enorme și dobânzi așijderi, la bănci din afara țării. Ar fi vorba, numai în perioada de până acum, a guvernării Cîțu, de 30 de miliarde de euro. Pe la televiziuni se vorbește de noi împrumuturi și se mai spune că banii deja luați s-ar fi dus pe salarii și pensii. Se vorbește și de noi împrumuturi. Am auzit cu toții, minunându-ne, triumfalul anunț prezidențial vestind dirijarea mirobolantului șuvoi de 80 de miliarde spre România, repede redus la realitatea mai modestă a celor 30 de miliarde, subiectul tuturor convorbirilor televizate și al datului cu părerea. Ce se va face cu ele? Nimeni nu știe, niciun înalt dregător nu-i spune plebei ce drumuri vor lua banii, cum se vor împărți în cadrul faimosului (și pompos-pleonastic numitului) Plan de Redresare și Reziliență (încă un cuvânt introdus năvalnic în română!). Ce domenii de importanță națională vor fi fericite? Îi stă vreunui înalt decident gândul la ele? Construcția de autostrăzi sau reabilitarea atât de derăpănatei rețele feroviare? Ori educația și sănătatea, bolnave cronic, aflate practic în fază preterminală? Sau agricultura, atât de invocată dar ajunsă bătaia de joc a guvernanților? Ori mediul, ori protecția mediului, a mediului în care își varsă otrăvurile mafioții autohtoni și de aiurea? Întrebări grele! Răspunsuri? Vom trăi, care va mai trăi, și vom vedea. De treizeci de ani, responsabilii – ce termen inadecvat! – destinelor noastre ne conduc ca și când regula de bază a sejurului lor la cârma treburilor publice ar fi ”După noi, potopul!”, atât doar că după halucinanta lume în care ne ducem traiul rămân tinerii și vin copiii acestui neam, pe umerii cărora punem povara otrăvită a nevolniciei noastre și a degradării țării.

Judecând la rece, cum te simți când vezi și auzi că amărâți care au trecut fraudulos granița, vârâți prin tiruri, între baloți de marfă, au fost depistați și au izbucnit în hohote de plâns la primirea veștii că au ajuns în România? Vă dați seama ce palmă e pe obrazul nostru această chestie, dacă până și oamenii ăștia disperați disperă și mai mult când ajung aici? O țară în care totuși noi trăim, mâncăm, ne reproducem, visăm, demagogizăm, ne prostim politic din patru în patru ani, ca să fie cică mai bine, să nu fie rău și așa mai departe.