Oripilați de o nouă crimă a autorităților belaruse, să ne uităm și în grădina noastră, unde descoperim buruieni în floare

După ce parcurgem cu înfrigurare detaliile actului șocant și revoltător al dictatorului din Belarus, care a deturnat un avion de pasageri pentru a pune mâna pe un jurnalist ostil regimului său, ne întoarcem acasă, la ale noastre și „ai noștri”, pentru a vedea în ce punct al evoluției umane ne aflăm noi. Dincolo de ce credem despre societatea în care trăim, care ne poate părea normală, contează faptele și atitudinea noastră principială față de ele.

Iar faptele ne arată că, pe o scară valorică ce marchează distanța dintre propășire și degradarea umană, ne găsim nu foarte departe de reflexele lui Alexandr Lukașenko. Cu mai puțin de trei ani în urmă autoritățile de la Chișinău au răpit și ele oameni, niște nefericiți profesori turci, pe care i-au trimis plocon unui alt dictator din regiune sărit de pe fix, Recep Tayyip Erdoğan. În țara lor de origine, ei au fost aruncați în temnițe după procese de judecată sumare, pentru simpla lor vină de a fi adepții inamicului politic al lui Erdoğan, clericul Fethullah Gülen.

După acea „ordinară răpire de persoane” (potrivit verdictului unei comisii parlamentare de anchetă) nimeni din decidenții și executorii moldoveni de la acea vreme n-a pățit nimic. Căderea (relativă) a regimului oligarhului Plahotniuc n-a crescut în intensitate oprobiul public față de acele evenimente de tristă faimă și nu s-au înregistrat acte de căință voluntară. Asta în condițiile în care, pe lângă suferințele profesorilor turci și ale familiilor lor, daunele de imagine provocate Republicii Moldova, o țară al cărei nivel de democrație este și așa inferior Mongoliei și statului Papua Noua Guinee, au fost uriașe după acel caz oribil.

Anume atitudinea față de autorii unor asemenea abuzuri este grăitoare pentru starea de decădere morală a unei societăți, care astfel îi încurajează indirect pe liderii politici să se dedea unor noi derapaje autoritare. Recent, o revistă cu pretenții elitare de la Chișinău l-a desemnat pe fostul președinte comunist Vladimir Voronin drept „omul secolului”. Parcă loviți de apoplexie, o mulțime de persoane publice cu acces la publicul larg, în loc să se delimiteze de această decizie inconștientă care-l vizează pe unul dintre cei mai corupți și mai despotici politicieni moldoveni, s-au grăbit s-o relativizeze. Am asistat astfel în ultimele zile la declarații care-l disculpă pe Voronin sau cheamă la ignorarea faptelor criminale ale bătrânului milițian. 

Ne-am fi așteptat la mai mult discernământ măcar din partea unor lideri de opinie tineri, de nici 30 de ani, care ar trebui să-și amintească zilele de 8, 9 și 10 aprilie 2009, când sute de semeni de-ai lor au fost schingiuiți în comisariatele de poliție de către o haită de torționari sloboziți din lanț de gâdele-șef, Vladimir Voronin. Am cunoscut tineri care nu și-au revenit nici astăzi după traumele fizice și psihice pe care le-au suportat în acele zile îngrozitoare. Mulți dintre ei au plecat peste hotare, dezamăgiți și speriați, iar o parte dintre cei care au rămas acasă au evitat să-și mai asume o poziție civică pronunțată, marcați de teama unor noi represalii.

În schimb Vladimir Voronin, împreună cu prim-ministra sa din 2009, Zinaida Greceanîi (poreclită Zina Carabina pentru amenințarea sa de a trage în manifestanți), sunt din nou primii pe lista blocului socialisto-comunist, fără nicio opreliște legală de a participa la viața publică după prestația lor în primăvara anului 2009, în calitate de demnitari de primă mărime. Și Igor Dodon, care a salutat public practicile lui Lukașenko de reprimare a protestelor opoziției din Belarus, aspiră la un nou mandat de deputat.

Chiar dacă politicienii enumerați nu par capabili de „performanțele” lui Lukașenko, din cauza lipsei lor de anvergură, ei nu trebuie subestimați. Poate că ei par mai curați decât Lukașenko pentru că în privința lor n-au fost pronunțate (încă) hotărâri de judecată care să confirme că au mâinile pătate de sânge. Parcursul lor politic poate însă fi similar idolului lor de la Minsk. 

După cum demonstrează cazurile lui Lukașenko și Ianukovici, fostul președinte ar Ucrainei, orice lider politic din „vecinătatea apropiată” care se aruncă în brațele Federației Ruse, mai devreme sau mai târziu este nevoit să aplice acasă aceleași practici sinistre de persecutare a inamicilor publici și a activiștilor civici. La Moscova există, se pare, pentru toți doritorii de a li se administra, „vaccinuri” speciale care cresc în sânge curajul de a acționa împotriva propriului popor.