EXCLUSIV ”Lasă să mor eu primul!”, a strigat partizanul Dumitru Ișfănuț, și-apoi a aruncat o grenadă în securiști. Rafale de mitralieră în Banatul Montan. Cumplita noapte de 1 spre 2 noiembrie 1950

În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1950, doi partizani călări și înarmați până-n dinți se îndreptau spre comuna bănățeană Domașnea. Urmau cele mai ferite poteci ale codrilor, știind prea bine că erau vânați de mii de securiști, milițieni, soldați, dulăi dresați și turnători. Nici urmă de lună, noaptea era de funingine – burnița și frigul începuse să-i muște prin cojoace. 

Primul călăreț era Dumitru Ișfănuț, zis ”Sfârloagă”, conducătorul partizanilor supraviețuitori din gruparea colonelului Ion Uță, care murise cu arma în mână, în februarie 1949, într-o ciocnire cu trupele de Securitate, în apropierea satului Borlovenii Noi, în timp ce le asigura retragerea ortacilor, cu grenade și rafale de pistol-mitralieră. Toți comuniștii și colaboratorii lor din satele bănățene tremurau de frica lui Sfârloagă. Pe cei care trimiseseră oameni la tortură și pușcărie îi împușca fără multe vorbe, pe alții îi snopea în bătaie și-i punea să-și mănânce carnetele de partid și să jure că nu vor mai face rele. Unii aveau să se îndrepte, alții niciodată.   

(Dreapta: Dumitru Ișfănuț, zis ”Sfârloagă” și, la mijloc, fiul său Ion / sursa foto: domasnea.com)

Celălalt călăreț era tânărul Nicolae Ciurică, cel mai recent membru al grupării. Se alăturase partizanilor de doar trei luni, în urma arestării tatălui său și după ce reușise să evadeze spectaculos, sărind din trenul unde era arestat și păzit de milițieni, în așa-numita Vale a lui Ban. Dacă nu s-ar fi retras în munți, Securitatea l-ar fi arestat imediat. Așa că s-a alăturat trup și suflet grupării lui Uță în care au activat aproximativ 70-80 de partizani cu arma în mână, de-a lungul perioadei ꞌ48-ꞌ54, doar că aceștia nu au fost niciodată în munți în același timp, ci în diverse perioade – unii mureau în împresurări securistice, alții erau arestați, se retrăgeau în alte zone ș.a.m.d..

(Partizanul Nicolae Ciurică)

De notat că atât în timpul vieții colonelului Ion Uță cât și după moartea eroică a acestuia, partizanii din grupare s-au făcut remarcați prin disciplina militarizată și prin faptul că nu prea obișnuiau să evite ciocnirile cu trupele de Securitate, preferând de cele mai multe ori lupta, fățișă sau de hărțuire, atunci când își făceau socoteala că sorții le-ar fi putut surâde. Ba chiar au și organizat două ambuscade cu scopul de a-l ucide pe maiorul de Securitate Kling Zoltan, criminal notoriu și dușman de moarte al partizanilor. Nu de puține ori și-au executat turnătorii care le pregătiseră pieirea.

(Colonelul și partizanul martir Ion Uță, erou decorat al Armatei Regale / sursa foro: Memorialul Sighet)

Ajunși în apropierea comunei Domașnea – scufundată în aceeași beznă umedă, fiind instaurată legea marțială –, cei doi luptători anticomuniști își ascund caii într-un sălaș de la marginea pădurii și se furișează prin livezi și grădini pâcloase până în casa lui Gheorghe Badiu, un sătean de ispravă care îi ajuta în mod uzual cu alimente, adăpost și informații, toate acestea fiind vitale unei rezistențe în cele mai vitrege condiții. De fapt, scopul preumblării nocturne chiar acesta era: un ultim transport de alimente către bordeiul din munți, fiindcă iarna se apropia și după primul omăt astfel de acțiuni deveneau extrem de periculoase și deseori letale, având în vedere inevitabilele urmele pe care le-ar fi presupus.

Numai că socotelile din pădure nu se potrivesc cu cele din Domașnea. Ișfănuț și Ciurică sunt trădați și se trezesc înconjurați de sute de securiști care declanșează iadul pe pământ – se trage ca pe front. Domnul Nicolae Ciurică a oferit un interviu-fluviu Podul.ro în care, printre multe altele, relatează și evenimentele acelei nopți teribile:

Răzvan Gheorghe: Când aţi participat la prima confruntare armată cu Securitatea?

Nicolae Ciurică: Asta avea să se întâmple curând, foarte curând. Am primit botezul focului la doar trei luni după ce am rămas acolo, în munţi. În perioada aceea gruparea era condusă de Dumitru Işfănuţ, zis „Sfârloagă”. Colonelul Ion Uţă fusese ucis, prin trădare, în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, în timpul unei ciocniri cu trupele de Securitate. A murit eroic, alegând în mod deliberat să rămână în urmă pentru a acoperi, cu grenade şi rafale de puşcă-mitralieră, retragerea camarazilor ce fuseseră încercuiţi în apropierea satului Borlovenii Noi. 

Revenind la „botezul” meu, pe 1 noiembrie 1950, în noaptea de marţi spre miercuri, am plecat cu Sfârloagă la Domaşnea, satul său natal. Eram înarmaţi până-n dinţi şi ne-am deplasat călare pe poteci ferite, ştiute numai de noi. Se anunţa o iarnă cruntă şi intenţionam să întreprindem un ultim transport de provizii. După ce ne-am pitit armăsarii într-un sălaş săpat şi acoperit cu vreascuri – ascunzişul era situat în imediata apropiere a lizierei –, ne-am strecurat până la gospodăria lui Gheorghe Badiu, un tânăr de treabă care ne ajuta în mod frecvent cu diverse alimente, adăpost şi informaţii. Badiu locuia la marginea satului. În casă se mai afla şi Meilă, poreclit „Caleaua”, care ne-a anunţat că voia să se alăture organizaţiei.

Işfănuţ tot încerca să găsească o cale pentru a lua legătura cu soţia sa, Lena, care trebuia anunţată ca să ne aducă merinde şi îmbrăcăminte. Deoarece casa lui Sfârloagă era supravegheată zi şi noapte de Securitate, Badiu a solicitat ajutorul Anastasiei Benghia – văduva unui alt partizan, o femeie în jurul a 55 de ani, pe care noi o numeam „Staşia”. Pentru a nu risca o întâlnire directă între Sfârloagă şi Lena, Staşia urma să ne aducă o parte din lucrurile de care aveam nevoie. Când a intrat pe uşă, eu tocmai îmi lăsasem raniţa undeva, la stânga, îmi lepădasem opincile şi mă pregăteam să-mi scot ciorapii uzi şi lipiţi de picioare.

„Ne-a sărutat ca Iuda pe Hristos”

Era o noapte reavănă, ceţoasă. 

– Hai, mamă, vin' la mine că te descalţ eu...”, m-a îndemnat Staşia, cu glasul sugrumat şi ochii înlăcrimaţi. 

Nu m-am dus – o preţuiam prea mult şi mă durea să o văd atât de tristă; bărbatul îi căzuse în luptele cu Securitatea şi ea ne ajutase în nenumărate rânduri, o consideram un fel de mamă a noastră, a partizanilor. Staşia n-a zăbovit mult, şi-a luat rămas-bun, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat pe amândoi, aşa cum l-a sărutat Iuda pe Hristos. Da, domnule, bătrâna ne vânduse, d-aia nu se mai oprea din lăcrimat! Fusese supusă unor presiuni permanente și, până la urmă, Securitatea îşi atinsese ţelul. 

N-au trecut cinci minute şi am auzit un foc de pistol. Mă durea umărul drept şi îmi lăsasem jos sacul de merinde – era destul de incomod să-l car tot timpul. La dreapta mea, pe cuptor, se pregătea mâncarea, dar n-am mai apucat să ne potolim foamea.

„Lasă să mor eu primul!”

M-am uitat spre ortacul meu şi i-am spus: 

– Nea Dumitre, suntem ca şi pierduţi!

Devenise evident că fuseserăm vânduţi şi că ne aflam în mijocul unei împresurări organizate. Din așa ceva, nu prea puteai scăpa cu viața-n tine. Deodată, o rafală de mitralieră a spulberat fereastra. Gloanţele au spart lampa, au vâjâit pe la urechile noastre, s-au înfipt în pereţi sau au ricoşat din diverse obiecte. Se dezlănţuise o adevărată furtună de fier şi foc. Eu şi Işfănuţ ne-am aruncat într-o cuină, cum spun bănăţenii – o cameră mică, la intrare, care dădea în curte. Uşa era întredeschisă şi se zgâlţâia sub tirul constant. Ne situam într-un unghi în care nu puteam fi împuşcaţi, dar suficient de bun pentru a admira luminile numeroaselor rachete slobozite cu scopul de a ne tăia orice posibilitate de fugă. La un moment dat, Işfănuţ s-a apropiat de uşă şi mi-a strigat: 

– Eu ies, Niculae. Lasă să mor eu primul!

I-am zis să mă aştepte, că n-am sacul de merinde. Când m-am întors să-l iau – chiar nu-l puteam lăsa acolo, era plin cu muniţie şi lucruri trebuincioase –, am auzit o explozie puternică de grenadă. Sfârloagă o azvârlise, apoi se aruncase şi el afară.

Printre securişti şi rafale de mitralieră

Badiu şi Meilă stăteau întinşi pe burtă, vii şi nevătămaţi, dar erau de-a dreptul îngroziţi. M-am reîntors la uşă şi am aşteptat vreo cinci-şase minute, lipit de perete – nu ştiam unde se ascunsese ortacul şi nu puteam risca să-l spulber cu o grenadă –, timp în care casa era supusă, în continuare, rafalelor de mitralieră. Se trăgea masiv din toate părţile. Apoi – întrucât ştiam prea bine că asta-i speria de moarte pe securişti –, am aruncat o grenadă şi am sărit în curte, însă, uitând de cele câteva trepte de piatră, m-am izbit cu pieptul de una dintre ele. Ţin minte că am avut dureri îngrozitoare o lungă perioadă după aceea. Atunci nu mi-a păsat, m-am săltat şi m-am ascuns după o stivă de lemne, nu înainte de a deschide focul pentru a-mi acoperi retragerea. 

Nici nu ştiam încotro să mă îndrept. M-am gândit că Işfănuţ ar fi avut oarece şanse să scape cu viaţă, deoarece era de loc din Domaşnea şi cunoştea foarte bine comuna şi împrejurimile. În schimb, eu eram abia pentru a doua oară în ograda aceea. Uneori, din pricina celor cinci-şase rachete lansate simultan, ale căror văpăi se desfăceau chiar deasupra casei, curtea era mai luminată ca ziua. Securiştii şi soldaţii trăgeau fără încetare, din toate direcţiile, mizând pe intimidarea noastră. M-am strecurat pe lângă un morman de coceni şi am cotit-o pe după colţul casei. Eram desculţ – vă daţi seama că nu mi-a stat gândul la opinici! Mă ghidam spre direcţia din care auzeam împuşcături mai puţine, disperat să găsesc o breşă şi să mă salvez din încercuire. Nici eu nu-mi dădeam prea multe şanse.

Printre rafalele de mitralieră, am auzit cum Gheorghe Badiu şi Meilă – care se târâseră până în ogradă – zbierau: „Nu mai trageţi! Nu ne împuşcaţi!” Sunt convins că securiştii şi soldaţii au crezut că ăia de răcneau eram noi, partizanii, şi că voiam să ne predăm, motiv pentru care tot lansau rachete desupra casei. Apoi, după vreo cinci minute, am auzit nişte focuri de armă îndepărtate, care veneau din direcţia unde ne lăsaserăm caii. Tot acolo, securiştii lansau rachete de semnalizare, departe, tot mai departe, ca şi cum urmăreau pe cineva. „Ăştia îl vânează pe Sfârloagă? Oare a scăpat?”, m-am întrebat, dar nu-mi rămăseseră decât credinţa în Dumnezeu, speranţele şi temerile. 

Gândul sinuciderii

M-am târât spre un loc ce-mi părea mai adăpostit, am scurmat cu mâna pe cât am putut şi am îngropat câteva dintre lucrurile pe care le aveam la mine. Fiindcă gospodăria lui Badiu era situată pe o pantă abruptă, m-am rostogolit la vale până când m-am oprit într-o altă stivă de lemne. Am observat că mă aflam la doi metri de un câine – era legat de un coteţ de porci cu fânar deasupra. Dulăul n-a lătrat, îl amuţiseră împuşcăturile şi grozăvia exploziilor. V-am spus: se trăgea ca pe vreme de război. După aceea am reanalizat rapid situaţia şi am ajuns la concluzia că nu aveam şanse de scăpare. Colonelul Ion Uţă ne învăţase să facem absolut orice se impunea, chiar să ne luăm viaţa, pentru a nu fi prinşi vii de Securitate. Ar fi urmat torturi şi interogatorii în cursul cărora poate că ne-am fi trădat ortacii, aducându-i şi pe ei în faţa plutonului de execuţie. 

La fel ca orice alt partizan din gruparea Uţă, aveam cusută în gulerul hainei o fiolă de stricnină, pentru cazuri de forţă majoră. Dar otrava nu m-a încântat niciodată... Vă mărturisesc că acolo, lângă câinele acela, mi-am alipit ţeava pistolului de tâmplă, hotărât să-mi curm socotelile cu viaţa. Apoi am simţit un fior de revoltă şi am decis să lupt până la ultima răsuflare. N-am putut să-mi iau viaţa, domnule! Întotdeauna am crezut în Dumnezeu, iar sinuciderea este un păcat de moarte.

O salvare neaşteptată

M-am strecurat puţin mai încolo, la doar câţiva metri, şi tare inspirat am fost. Dintr-odată, chiar pe lângă mine a trecut un soldat de la trupele de Securitate care a cercetat cu lanterna coteţul şi fânarul. Tot furişându-mă, norocul a făcut să nimeresc între două posturi. Eram într-atât de aproape de urmăritori încât le puteam auzi discuţiile. Securiştii trăgeau în continuare, fără o ţintă anume. Dumnezeu m-a ajutat să-i evit. La un moment dat, tot orbecăind, m-am prăbuşit în ceea ce am crezut că era o groapă de var. În realitate, căzusem în noroiul unui drum adâncit de ploi şi de roţile carelor, prin băltocile căruia am putut să mă îndepărtez cu uşurinţă, ca şi cum m-aş fi strecurat printr-o tranşee. Așa am scăpat cu viață”.

Citiți AICI întregul interviu oferit Podul.ro de domnul Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viață.