Criza pandemică, intrarea într-o altă paradigmă

Reiau pe scurt o teză. Panica indusă mondial de virus, produsă nu de pericolul ca atare, ci de declararea lui drept pandemie, se vede peste tot. De la viețile noastre, date peste cap, la fluxul economic, de la șubrezirea reflexelor democratice la acțiunea politicienilor. 

S-au trecut multe linii roșii, au apărut și oportunități, s-a făcut un efort unic până acum la scara umanității de a găsi remediul, încă incert, după unii, așa cum, ideologic, s-au plasat tot felul de bombe cu efect întârziat sub scaunele puterii, indiferent de continent, cultură sau convingere religioasă. 

Scurt: dacă nu e pandemie în sens medical, cum susțin inclusiv voci autorizate, nu doar conspiraționiștii, Covid19 este în orice caz, fără îndoială, numele de cod a unei autentice, profunde și chiar înspăimântătoare crize. Anticipată în romane, filme și chiar conferințe, criza pandemică – să rămânem la acest aparent pleonasm – reprezintă intrarea într-o altă paradigmă. Cum o gestionăm, cum o integrăm, cum îi limităm consecințele negative, ce învățăm, la urma urmelor, din ea – acesta este marele test. Or, ca la orice test, cu grilă, nu poți pune x la întâmplare. Real și statistic, nu îl treci, chiar dacă unele ”răspunsuri” se potrivesc. 

Iată de ce lumea devine din ce în ce mai nervoasă când vede și simte cum unii decidenți, eventual cu bune intenții dar probabil epuizați de rolul lor istoric, la propriu, dau rateuri. Desigur, nu îi linșăm, dar nici nu ne putem preda, entuziast și orb, unei griji șubrede, unor minți încâlcite sau unor interese din ce în ce mai inabil camuflate. 

Și pentru noi, cei mulți, este criza pandemică un test. Al trezviei.

Sus să avem inimile (și ochii la pungă)!