"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Înlăturarea brutală, împachetată în minciuni și calomnii mizerabile, a domnului Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), reprezintă ultimul act al Restaurației securisto-comuniste în România, acuză cunoscuta scriitoare, jurnalistă, traducătoare și editoare Doina Jela (foto stânga sus/sursa: Lapunkt.ro) , într-o analiză publicată de portalul Lapunkt.ro.
Să nu uităm: acest act a fost săvârșit oficial și în văzul lumii de premierul PNL Florin Cîțu, care a încercat să își ”justifice” monstruozitatea prin revărsarea de minciuni și calomnii în serie, atât gestul cât și atitudinea sa batjocorind și insultând nepermis memoria și sacrificiul întregii rezistențe anticomuniste românești.
Doina Jela explică faptul că NU domnul Octav Bjoza este ținta principală a acestei campanii (cu multiple etape, ramificații fetide și mistificatoare), ci AFDPR, acest simbol al memoriei necesare, vitale, pe cale de stingere la propriu. Hidoșenia gestului e data și de faptul că, în urma unor alegeri la care populația și-a exprimat scârba prin absenteism, guvernul Cîțu – emanat mai degrabă din târguieli și trocuri decât din urne – își permite să facă decapitări ideologice de extremă stângă și să vorbească în numele Revoluției.
Nu în ultimul rând, Doina Jela explică un aspect esențial a cărui necunoaștere doare teribil: noi toți (românii care am rămas în țară și cei care au plecat, de-a lungul timpului) le suntem profund îndatorați tuturor acelora care au făcut parte din rezistența anticomunistă și tuturor victimelor genocidului comunist, fiindcă noi toți suntem beneficiari indirecți ai jertfei lor și le datorăm precara noastră libertate, care iată că devine din ce în ce mai precară.
Podul.ro vă prezintă analiza doamnei Doina Jela preluată de pe Lapunkt.ro:
”Semnificația actului cu care guvernul Câțu se umple de infamie destituindu-l pe ultimul președinte al AFDPR din funcția pe care o deținea în guvern nu este deloc greu de descifrat. Ea se citește fără dificultate prin perdeaua de fum și frică sub care vrea să o ascundă verbozitatea confuză a prim-ministrului. La fel de limpezi sunt în semnificații vorbăria sau tăcerea vinovată din jurul ei, care îngroașă perdeaua de fum. Nu ideile legionare ale dlui Octavian Bjoza sau ale unora dintre membrii deja decedați sau încă în viață, ai AFDPR, sunt în discuție. Chiar așa fiind, într-o lume dreaptă oamenii nu sunt pedepsiți pentru ideile lor, ci pentru faptele comise ca urmare a acestor idei. Așa au fost pedepsiți până și naziștii, pentru ce au făcut aflați la butoane, sau au comis, responsabili cu execuția ordinelor, nu pentru ce au gândit. Crima cu gândul e crimă ideologică. Ea se combate tot prin idei liber exprimate. Și de altfel, e plină lumea azi de crime ideologice liber exprimate, decât că de semn contrar. Or legionarii atâția câți au fost, cu gândul sau cu fapta, fără distincție, au fost pedepsiti cu vârf și îndesat, ei și urmașii lor până la a treie spiță.
Nu-l cunosc pe dl. Octavian Bjoza, personal, nu l-am întâlnit decât la câteva evenimente de comemorare sau lansări de cărți. Știm cu toții că nu persoana domniei sale este în discuție, nici acum, la destituire, nici în urmă cu o vreme, la decorarea, de către reprezentanții aceluiași stat român, ci acest simbol al memoriei necesare, vitale, pe cale de stingere la propriu, care este Asociația Foștilor Deținuți Politici, al cărei reprezentant este.
Reprobabilă în sine, destituirea această nu trădează însă doar atitudinea față de FDPR. Luptătorii din munți, dintre care doar un sfert au fost legionari, iar crime nu comiseseră decât acei legionari deja pedepsiți de Antonescu în 1941, au fost cei dintâi care și-au dat efectiv viața în lupta împotriva comunismului. Iar asta s-a petrecut în perioada de război civil când o minoritate eroică, așteptându-i pe americani, a rezistat împotriva tăvălugului rusesc comunist, ajutată de o mare parte a populației. Destituirea ultimului reprezentant al lor reprezintă mai mult decât desconsiderarea lor. Ea este pur simplu ultima filă în calendarul Restaurației comunisto- securiste. Care a început din ziua când invitată de Brucan, Doina Cornea a demisionat din conducerea așa-zisului stat democratic, și a continuat cu zeci de alți mici pași mărunți și furișați și neluați în seamă. Din care mai notorii, și alese la întâmplare, sunt refuzul lui Vasile Paraschiv de a primi a decorația înmânată de președintele Băsescu; ridiculizarea, nesancționată de nimeni, a lui Fronea Bădulescu, fost președinte al AFDPR București; intimidanta dezbatere în jurul memoriei lui Mircea Vulcănescu într-o țară în care se lăfăie într-o nerușinată impunitate statuia lui Adrian Păunescu. Tergiversarea vreme de 30 de ani a procesului pentru asasinarea în 1985 a inginerului Gheorghe Ursu. NUP-ul pentru vinovații de crmele și torturile de la Brașov. Neaplicarea deciziei CEDO în ce privește Mineriadele. Și multe, multe altele.
Hidoșenia acestui ultim gest însă, meschinăria lui care ne umilește inteligența constă în faptul că după niște alegeri în care populația și-a exprimat scârba și descurajarea prin absența la vot, guvernul chipurile democratic al dlui Câțu, ieșit cu chiu cu vai mai mult din târguieli decât din urne, vorbește prin el în numele Revoluției. O face mințind prostește: el trădează clar realitatea că de jertfa și prestigiul oamenilor din AFDPR au avut nevoie, nu și de ei.
Dar jertfa, începută cu viețile și anii de închisoare ai luptătorilor din munți și încheiată cu sacrificiile din zilele lui Decembrie 1989 nu a folosit doar profitorilor de la cârma statului. Ei îi suntem îndatorați noi toți: cei care am rămas în țară, ca și cei care am putut să plecăm; cei rămași aici fără copii ca și copiii plecați la muncă, studii, la o viață mai realizată în alte zări. Pe toți ar trebui să ne șocheze enormul act de ingratitudine. Fiindcă nu doar „ei” cei cu chiu cu vai aleși, agitând stindardul și promisiunile, au voie să decidă să-i pună la index pe ei și pe urmașii lor de două ori năpăstuiți. Noi toți, beneficiarii indirecți ai jertfei lor, le datorăm precara noastră libertate. Tot mai precară, dacă subscriem în tăcere la mârșăvia acestui ultim act al capturării statului de către cei care păruseră să-l scape din ghiare, în însângeratul degeaba Decembrie 89. Ultimul, sau doar cel mai recent?…”.
