32 de ani de la plecarea la Domnul a părintelui Nicolae Steinhardt, mărturisitor al credinței și al închisorilor comuniste. Veșnică să fie pomenirea acestui om în care a fost viu Hristos

Pagina de Facebook a Memorialului Gherla amintește că astăzi se împlinesc 32 de ani de când a plecat la Domnul părintele mărturisitor Nicolae Steinhardt, fost deținut politic în iadul concentrațional comunist.

Vă prezentăm omagiul adus de Memorialul Gherla: 

”32 de ani se împlinesc azi de când a plecat în veșnicie Părintele Nicolae Steinhardt! Dincolo de aptitudinile sale intelectuale excepționale, de vasta cultură, de talentul de scriitor, Nicolae Steinhardt a fost în primul rând un om de o rară calitate sufletească: plin de umor, cu o credință simplă, vie, cu un entuziasm contagios și copilăresc. 

Arestat în 1959 în lotul „Noica-Pillat”, a avut alternativa libertății: singura condiție era să devină martor al acuzării împotriva colegilor săi. Însă decât să-și trădeze (toarne) prietenii, a preferat mai degrabă pușcăria. 

Răsplata i-a fost pe măsură: în închisoare L-a descoperit pe Hristos (era de origine evreu), botezându-se creștin la Jilava în martie 1960. Din cei 5 ani de detenție, o parte și i-a petrecut la Gherla, unde l-a asistat pe patul de moarte pe părintele Haralambie Vasilache (unul din sfinții Gherlei). După eliberare, Nicolae Steinhardt a devenit călugăr la Mănăstirea Rohia. 

Mai presus de toate, însă, de la el ni s-a păstrat cunoscuta sa capodoperă literară, ‹Jurnalul fericirii›. Monument al memorialisticii temnițelor românești, cartea a marcat profund destinele multor români, apropiindu-i de credință și familiarizându-i cu suferința închisorilor comuniste. Veșnică să fie pomenirea acestui om în care a fost viu Hristos!

Vă prezentăm o serie de pasaje din ”Jurnalul fericirii”: 

„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat; cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.

Stau deci în genunchi și mulțumesc lui Hristos Dumnezeu și-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în fața tuturor adversităților, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliță bună care nu va fi blestem sau înjurătură; și voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.

Mulțumesc sincer, făgăduiesc serios… dar câți n-au mulțumit și n-au făgăduit? Gândul acesta nu mă clatină totuși pentru că experiența celorlalți nu ne e transmisibilă. Așa încât buna mea dispoziție rămâne, doar tulburată de o oarecare agitație. Umblu fără a mă opri prin micuța celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi și presimțirea că mă voi întoarce la închisoare - și parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuie să rămânem cu toții, poate că era mai ușor, mai bine”.