Rânduri dintr-o istorie sângeroasă și ascunsă: cum îl torturau securiștii pe învățătorul Nicolae Tîrziu la închisoarea din Caransebeș, în timp ce din curte răsunau rafalele plutonului de execuție. ”Te așteaptă aceeași soartă. Bandiții n-au dreptul să trăiască!”

Pagina de Facebook Rezistența anticomunistă din Banat postează o serie de fragmente din memoriile învățătorului și fostului deținut politic Nicolae Tîrziu (foto sus / sursa: aniimei.ro), care relatează supliciile anchetelor la care a fost supus la închisoarea din Caransebeș, când era bătut cu sadism la tălpi în timp ce din curte răsunau împușcături, anchetatorul edificându-l, printre lovituri, că ”bandiții n-au dreptul să trăiască”.

Vă prezentăm fragmentele preluate din cartea de memorii a fostului deținut politic Nicolae Tîrziu – ”Anii mei”, Editura Artpress, Timișoara, 2012: 

”Moștenire de la Maria Tereza, închisoarea civilă din Caransebeș a fost considerată ca o închisoare grea, destinată celor cu pedepse grele sau foarte periculoși. Pe vremea habsburgilor aici era întemnițați oameni politici români care erau ostili Imperiului Austro-Ungar, cei care cereau drepturi pentru iobagi. (...)

Am cunoscut-o foarte bine când eram elev la normală. În unele duminici se făcea slujbă aici, iar noi, elevii, dădeam câte un mic program cultural pentru deținuții de drept comun. 

Am stat aici o săptămână în martie. În fiecare zi eram chemat la anchetă, bătut la picioare dacă mai aveam ceva de declarat. Considerau că prin bătaie mai puteau scoate câte ceva de la mine. În data de 10 februarie, pe la 10 seara, am fost dus într-o cameră, unde la masă era Ambruș Coloman. 

Am fost întrebat dacă îl cunosc pe învățătorul Ion Nicoară din Cănicea și ce legături am avut cu el. Am negat totul. În timpul anchetei se auzeau împușcături în grădina Securității. ‹Ai auzit? Dacă nu declari tot ce știi, te așteaptă aceeași soartă, bandiții n-au drept să trăiască›. Nu știu dacă a fost împușcat cineva sau au fost intimidări.

Celulele grele erau sus la etajul II, pe partea nordică, unde totul era ciment și nu pătrundea nicio rază de soare. Aici erau plasați cei periculoși, izolați complet. Eu am stat la etajul II, pe un coridor cu trei camere, având vedere înspre parc și spre ‹Sărărie›, cum i se spunea clădirii dinspre vest, un depozit de sare.

La început, regimul a fost mai blând, putând ieși pe coridor, chiar a comunica prin semne, de la geamurile de pe coridor, cu familiile noastre ce veneau zilnic în parc ca să ne vadă la geam. Ni s-a dat și drept de a primi pachete de 5 kg de alimente. Acest drept îl aveau cei terminaţi cu ancheta. Mai primeam și ceva știri de afară prin profesorul Tibi Lazăr, caransebeșean, care era prieten cu medicul închisorii.

A venit apoi perioada grea, cu punerea de obloane la ferestre, închiderea camerelor, cu tinetă pentru nevoi în cameră, unde eram înghesuiți pe un prici de scânduri, fără niciun fel de saltea. Dormeam pe scândură goală, așternut fiind hainele noastre. Mai greu era pentru cei ce dormeau pe jos, noroc fiind doar faptul că era dușumea de scânduri, nu ciment.

Într-una din zilele lui octombrie am văzut printr-o găurică în oblon, în parc, pe soție și sora mea. Am scos mâna pe sub oblon, făcându-le semne. Au înțeles că sunt la geam și mi-au făcut semne cu mâinile a legănat, apoi fluturând fustele. N-am înțeles ce voiau. Le-am făcut semn că nu înțeleg. Peste câteva zile, spre seară, am fost chemat la biroul directorului Litera, care mi-a spus că soția a născut o fetiță. Acesta a fost tâlcul semnelor din parc. Nu știam că soția rămăsese gravidă la arestarea mea. Eram bucuros, mai venise o forță în familie, dar eram foarte îngrijorat cum se vor descurca mama și soția cu cele două ființe mici, una de un an și opt luni, alta de abia o lună.

Pe la mijlocul lunii ianuarie am plecat cu un lot de vreo 30 de deținuți la Timișoara. Am fost predați închisorii militare ‹Popa Șapcă›”.