”Orizonturi roșii”

este cartea lui Ion Mihai Pacepa, recent decedat – Dumnezeu să îl ierte! –, care a reprezentat reglarea de conturi a unui erou pentru unii și a unui trădător pentru alții. Nu mă poziționez, dată fiind scurtimea în timp. Adică mai avem nevoie de ceva distanță, de două sau patru decenii. 

Sunt sigur doar de un lucru: din rândurile odioasei securități comuniste nu s-a născut niciun patriot real, ci doar dacopați și servili ai regimului ceaușit considerat salvator. Fără excepții, fideli sau duplicitari, oamenii cărora, la peste 30 de ani de la căderea regimului căruia i-au slujit, statul le mai plătește pensii speciale, au fost și sunt tributari unei mentalități de stăpânitori, de unde cinismul, disprețul, indiferența, în cel mai bun caz, față de victimele lor: de la liderii partidelor istorice la țăranii care s-au opus colectivizării, de la foștii ofițeri ai Armatei Regale la clerici, intelectuali și alți oameni teferi. 

Am cunoscut destui: mulțumiți cu destinul lor, împliniți, cu locuințe bune, cu copii și nepoți bine plasați. Securiștii pot cere orice dar nu recunoștință. Și nu pentru că, punctual, nu au ar fi făcut, potrivit fișei postului, inclusiv lucruri bune pentru România, ci pentru că, din lașitate, au permis ca dominația dictaturii proletariatului să dureze aproape jumătate de secol și, după 1989, să asiste activ la izgonirea românilor din propria țară. 

Fereastră: acum câțiva ani, când eram solicitat să mă exprim asupra oportunității deschiderii pentru publicul larg a fostei reședințe private a familiei Ceaușescu – ”Palatul Primăverii”, în fapt o vilă ceva mai mare – am fost atras de un mic pavilion din grădina deja ciuntită de interesele imobiliare, decorat anapoda, dar în care, mi s-a spus, se vedeau Pacepa și Ceaușescu pentru discuții secrete. Am mers să îl văd și în spațiul lui limitat, doar câțiva metri pătrați, chiar am simțit pulsul istoriei. Eh, da, istoria o fac oamenii dar, în mare, o decide Dumnezeu! 

Să luăm aminte!