Never give up

zice tricoul pe care soția mea Cristina mi l-a comandat special, pentru Sf. Valentin – și n-a mai răbdat să aștepte pînă atunci, mi l-a dat azi. Așa că n-am mai răbdat nici eu și i-am dat cadourile luate pentru lunea viitoare. 

Ea zice că ”mă prinde”, mi se potrivește, sînt ca broscuța care strînge de gît barza care vrea să o înghită. Da, cam așa sînt eu. Se potrivește cum nu se poate mai bine cu ultimul an, în care mi s-au pus multe împotrivă: doamna Toader (sau Marinescu?) mi-a spus clar, chiar la începutul anului trecut, că nu mai am ce căuta la Insitutul pe care îl creasem, privindu-mă de sus, de pe scaunul ei șef. Dar nu m-a putut opri să ”investighez” în continuare, să fac rost de bani din donații și alături de prietenii mei Petrov, Rustoiu, Scrobotă și Groza să ne vedem în continuare de săpături. 

Apoi, chiar dacă nu mai sînt în guven, pot să îndrept tîmpenii și, împreună cu dl. Bjoza și cu sprijinul tînărului nostru coleg parlamentar liberal Daniel Gheorghe, să reparăm ce au stricat alții, prin legea 232, care a creat mari nedreptăți urmașilor foștilor deținuți politici. 

Scriu în fiecare zi, pentru mediafax, unde prietenul meu Adrian Sîrbu mi-a asigurat un loc de muncă – îmi vine ca o mănușă – în care mă simt ca peștele în apă: scriu ce cred eu, despre ce se întîmplă în jur și nimeni nu-mi cenzurează vreun text sau îmi impune vreo idee. 

De două ori pe lună, scriu cîte un reportaj pentru Formula AS. Așa trăiesc, liniștit, din scris. 

Mă voi apuca și de o carte, despre toți guvernatorii BNR din perioada comunistă – le-am scos dosarele de la CNSAS. 

Cu toate berzele din lacul România, care s-au înmulțit peste măsură, am rămas tot aceeași broscuță mică, cu gura mare.