2021, anul martirului anticomunist Bartolomeu Anania. Un deceniu de la trecerea la Domnul. A fost anchetat și torturat chiar de ministrul comunist al Internelor, criminalul în masa Alexandru Drăghici

Pagina de Facebook a Memorialului Gherla amintește că pe 31 ianuarie s-a împlint un deceniu de la trecerea la Domnul a clericului și scriitorului Bartolomeu Anania, fost deținut politic la Ploiești, Jilava, Pitești și Aiud, dar și una dintre cele mai auzite și respectate voci ale Bisericii Ortodoxe Române în primele două decenii de după Revoluție. 

În acest sens, sursa amintită publică biografia părintelui Bartolomeu Anania întocmită de Adrian Nicolae Petcu, în „Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste”: 

(Luminație la Gherla/sursa foto: Memorialul Gherla)

”2021 e anul (in)formal Bartolomeu Anania în Biserica noastră – deopotrivă an omagial (centenarul nașterii) și comemorativ (la 31 ianuarie s-a împlinit un deceniu de la trecerea la Domnul).

Valeriu Anania s-a născut la 18 martie 1921 în Glăvile, judeţul Vâlcea. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941). Bacalaureatul l-a obţinut la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1943). 

Deşi în 1935 a devenit membru al „Mănunchiului de prieteni”, apoi al Frăţiilor de Cruce, Valeriu Anania nu a fost niciodată membru al Mişcării Legionare. Însă, pentru atitudinile sale potrivnice regimului comunist avea să fie considerat unul dintre cei mai periculoşi legionari din structurile bisericeşti. 

După rebeliunea legionară din anul 1941 a fost reţinut aproape o lună, deoarece participase în mod cu totul întâmplător la înmormântarea lui „Horia Codreanu, ultimul copil în viaţă al bătrânului Ion Zelea Codreanu şi frate al faimosului Corneliu Codreanu”. De acum eticheta de „legionar” avea să-i marcheze viaţa, după cum spunea în memoriile sale: „După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul «legionar», un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta”. 

În anul următor este din nou reţinut pentru culpa de a fi păstrat, ajutându-şi un prieten, în podul Mănăstirii Cernica un pachet cu tipărituri rămase din perioada guvern

ării naţional-legionare. Deşi uitase de aceste materiale, considerate periculoase la adresa regimului antonescian, și pe care în mod evident nu le folosea, el a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională în Lagărul de Internaţi Politici de la Târgu Jiu. 

La 2 februarie 1942 primeşte tunderea în monahism cu numele de Vartolomeu, pentru obştea mănăstirii Antim. La 15 martie 1942 primeşte darul diaconiei pe seama mănăstirii Antim, prin punerea mâinilor Episcopului vicar patriarhal Eugeniu Laiu. Slujeşte ca ierodiacon la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, unde l-a însoțit pe starețul său, părintele Gherasim Bica. 

Doi ani mai târziu, se înscrie la Facultatea de Medicină şi Conservatorul de Muzică, ambele din Cluj și face studii de teologie la Academia din Cluj. Tot acum ajunge preşedintele Centrului Studenţesc „Petru Maior”, în această calitate conducând greva studenţească cu caracter anticomunist şi antirevizionist din Cluj, începută la iunie 1946. Implicarea în această manifestaţie îi va marca restul biografiei, deoarece de fiecare dată cei din Securitate se vor raporta la acest eveniment. Urmează un lung şir de arestări, toate culminând cu expluzarea lui din Cluj. Tânărul ierodiacon şi student Anania reuşeşte să plece din Cluj, ajungând stareţ la Schitul „Sfântul Ilie” din Topliţa. 

Totodată, la presiunea autorităţilor comuniste este exmatriculat din şcolile universitare clujene. Siguranţa află de prezenţa lui la Topliţa, din acest motiv, Bartolomeu Anania pleacă din aşezământul întâiului patriarh. 

În această perioadă urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le va finaliza cu obţinerea licenţei în 1948 la Academia Teologică din Sibiu. În cele din urmă, ajunge la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, unde în 1948 îl va găsi Patriarhul Justinian. Întâistătătorul român îl ia sub protecţia sa la Bucureşti, numindu-l intendent al Palatului Patriarhal. Acest moment marchează începutul unei ucenicii, în care atât dascălul, cât şi ucenicul au făcut istorie.

Urmează un scurt episod, în care ierodiaconul Bartolomeu este reţinut de Securitate, dar eliberat la intervenţia personală şi promptă a Patriarhului Justinian la ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, în vara anului 1948. 

Între 1949-1950 este numit inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, perioadă în care la cererea Patriarhului Justinian a depus eforturi mai ales pentru organizarea şi funcţionarea seminariilor monahale de la Văratec-Agapia, Neamţ şi Plumbuita-Hurezi. În anul universitar 1949-1950 este asistentul profesorului de Teologie Teodor M. Popescu, la Catedrala de Istorie Bisericească Universală de la Bucureşti. În anul următor este numit decan al Centrului de Îndrumări misionare a clerului de la Curtea de Argeş, pentru ca din 1952 şi până la arestare să ocupe postul de director al bibliotecii din Reşedinţa patriarhală. În toată această perioadă are preocupări literare, avându-l ca mentor pe Tudor Arghezi, căruia îi va fi apropiat un sfert de secol. Totodată, publică în revistele bisericeşti ale Patriarhiei. 

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 este arestat de Securitate din locuinţa de pe Dealul Patriarhiei. Este acuzat că, prin întâlnirile cu maicile de la Mănăstirea Viforâta, judeţul Dâmboviţa, ar fi făcut şedinţe legionare, fiind considerat liderul unui lot cu activitate periculoasă la adresa ordinii sociale. A mai fost acuzat pentru legăturile cu Radu Gyr şi alţi deţinuţi politici eliberaţi şi sprijinul acordat acestora, considerat „ajutor legionar”. 

A fost anchetat inclusiv de către ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, fiind supus unor episoade de tortură cumplită. În realitate, măsura organelor de Securitate avea ca scop compromiterea apropiaţilor patriarhului Justinian, pentru ca întâistătătorul român să aprobe planul autorităţilor statului de desfiinţare a vieţii monahale din România. 

(Fortul 13 Jilava/sursa: Arhiva Podul.ro)

Prin Sentinţa nr. 493 din 9 mai 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Bartolomeu a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Ploieşti (iunie 1958), Jilava (aprilie şi octombrie 1960), Piteşti (iulie 1960) şi Aiud (octombrie 1960-1964). La Aiud a ridicat vocea împotriva celor care conduceau procesul de reeducare iniţiat de către colonelul Gheorghe Crăciun, şi care cereau foştilor legionari să se lepede de credinţa creştină pentru a fi consideraţi demni de a fi reintegraţi în noua societate comunistă. Alături de el a luat poziţie şi a atras atenţia asupra unui asemenea pericol şi părintele profesor Dumitru Stăniloae, închis şi el în aceeaşi perioadă. Acest lucru a fost recunoscut şi asumat şi de tovarăşii lui de suferinţă. 

La 1 august 1964 a fost eliberat din penitenciarul Aiud. A revenit la Bucureşti, Patriarhul Justinian găzduindu-l în Palatul Patriarhal, oferindu-i din nou postul de bibliotecar. În 1965 a fost trimis în America, pentru a ajuta la reorganizarea Eparhiei, care asculta canonic de Patriarhia Română, la cererea credincioşilor şi a clerului de acolo. A refuzat oferta de a deveni episcop în America şi şi-a asumat timp de 11 ani, ca pe un voluntar provizorat, ascultarea de a-l sprijini pe episcopul Victorin Ursachi în munca lui de păstorire a acestei Eparhii. 

A depus eforturi considerabile pentru readucerea unor parohii sub ascultarea firească a Bisericii Ortodoxe Române, a organizat numeroase manifestări culturale, a relansat tipăriturile eparhiale, a conlucrat cu autorităţile americane pentru o pace confesională, adeseori subminată din motive politice de către episcopul Valerian Trifa, eparhiotul Episcopiei dizidente, față de care a arătat respect și condescendență. 

A denunţat la Senatul SUA propaganda revizionistă a Ungariei la adresa Transilvaniei, întocmind un veritabil manifest românesc. A rămas un om vertical, nefiind partizanul niciuneia dintre facţiunile care măcinau Exilul românesc american, asumându-și mai presus de orice calitatea de om al Bisericii. 

În 1967, în America Bartolomeu Anania primeşte darul preoţiei din mâinile Episcopului Valerian Ursachi al românilor americani şi totodată rangul de arhimandrit din partea Sfântului Sinod. În mediul clerical românesc, dar şi în anumite medii politice, se vorbea de o ascensiune a lui Bartolomeu Anania în ierarhie, solicitare pe care însă a refuzat-o păstrându-şi libertatea de acţiune şi independenţa omului de litere. Deseori vine în ţară, făcând parte din delegaţiile Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu Patriarhul Justinian, precum în vizitele făcute Bisericilor vechi orientale din Egipt, Etiopia, India (ianuarie 1969). 

Amploarea acţiunilor lui Bartolomeu Anania a îngrijorat cercurile politice de la Bucureşti, în special Securitatea care considera că nu poate controla şi de multe ori nu are cunoştinţă de toate acestea. Astfel, la venirea arhimandritului Bartolomeu la Bucureşti, în 1976, cu prilejul aniversării a 35 de ani de la terminarea seminarului, este oprit în ţară de Securitate, refuzându-i-se dreptul de a se reîntoarce pentru a-şi lua lucrurile şi pentru a se achita de sarcinile de serviciu pe care le avea începute. 

Până în 1982 ocupă funcția de director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române și unde gestionează proiecte majore, precum apariția colecției Părinți și Scriitori Bisericești. Ulterior, se retrage la pensie, la Mănăstirea Văratec, unde continuă opera literară şi unde începe munca de diortosire a Sfintei Scripturi, pe care a încheiat-o după 11 ani. A avut o strălucită carieră literară, fiind distins cu premii de către Uniunea Scriitorilor. 

În 1990, alături de părintele Dumitru Stăniloae, de părintele Constantin Galeriu, de părintele Constantin Voicescu, de tânărul protosinghel Daniel Ciobotea, dar şi de de intelectuali precum Sorin Dumitrescu, Teodor Baconsky, Horia Bernea și Octavian Ghibu a făcut parte din Grupul de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, unde a militat pentru asumarea lucidă şi onestă a trecutului comunist, dar şi pentru o transparenţă în actul de conducere a Biserici, asumată de o nouă generaţie de ierarhi în Sfântul Sinod. 

Este ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în absenţa lui şi fără a-şi manifesta în mod expres dorinţa în demnitatea de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, pentru ca în 2006 să devină primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

A fost una din vocile cele mai auzite și respectate ale Bisericii Ortodoxe în primele două decenii de după Revoluție, a luat poziții față de principalele dileme ale societății, precum: corupția, poluarea mediului și a spiritului, Roșia Montană, a militat pentru separarea Bisericii și a preoților de politică și s-a luptat pentru recuperarea patrimoniului Fundației Gojdu. 

A fost ales membru de onoare al Academiei Române. La 31 ianuarie 2011 a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în cripta ierarhilor din demisolul Catedralei Mitropolitane din Cluj.

A fost şi a rămas toată viaţa lui un om liber, neînregimentat niciunui partid sau sistem politic și a lăsat posterității proba propriei onestități, prin binecunoscuta exprimare: ‹Nu am colaborat, nici cu angajament, nici fără angajament, nici în libertate, nici în detenţie, nici în țară, nici în străinătate, nici sub nume propriu, nici sub nume conspirativ›. 

(biografie întocmită de Adrian Nicolae Petcu, în ‹Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste›)”.