"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-un amplu interviu oferit autorului acestor rânduri, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) Rîmnicu Sărat – l-am numit pe domnul Vasile Constantin (foto sus/arhiva Podul.ro), odinioară osândit politic la Jilava, Luciu-Giurgeni și Periprava, bestiale halte ale genocidului comunist – relatează cu lux de amănunte torturile și umilințele îngrozitoare la care erau supuși deținuții anticomuniști în hrubele sinistrului Fort 13.
La Jilava, zguduitor de neverosimil este episodul descinderii locotenentului criminal Ștefan în Camera 12, înconjurat de caralii acefali, printre care la fel de criminalul Iamandi, cu scopul de a-l executa prin ”hara-kiri” pe un biet deținut care suferea de grave afecțiuni psihice.
”L-au lăsat acolo, prăbușit pe pardoseala de piatră, inconștient și făcut pe el, și-au plecat în treaba lor. Râsetele lor demente au mai răsunat o vreme pe coridoarele Fortului 13”, își amintește Vasile Constantin, iar imaginea asta te bântuie. De notat că atât locotenentul-major Ștefan cât și plutonierul Iamandi au fost doi dintre cei mai sadici criminali ai Jilavei, numele lor apărând deseori în memorialistică.
Vă prezentăm mărturia domnului Vasile Constantin:
”În Camera 12 eram 15 deținuți. În scurt timp am remarcat cu stupoare, iar doctorul mi-a confirmat, că mai mult de jumătate dintre colegii de cameră sufereau de afecțiuni psihice severe. Nici celelalte afecțiuni nu erau mai prejos – unul era bolnav de epilepsie în ultimul grad și avea crize foarte dese și atât de violente încât ne așteptam să își dea duhul dintr-o clipă în alta. Oamenii ăștia sufereau îngrozitor, domꞌle, deși nici nu ar fi trebuit să se afle în spatele gratiilor, condamnați în urma unor dosare politice fabricate. Locul lor nu era într-o închisoare de exterminare în masă, ci în cadrul unor instituții care să-i trateze și să-i îngrijească în mod corespunzător, numai că patria comunistă le-a hărăzit contrarul.
Răzvan Gheorghe: Cum se comportau gardienii cu acești deținuți care sufereau de afecțiuni psihice?
Vasile Constantin: Ca niște bestii, domꞌle, ca niște bestii care se hrăneau cu moarte, spaimă și suferință. Să vă spun ce făceau gardienii ca să se distreze în zilele de sărbătoare, când se plictiseau și n-aveau controale pe cap.
Sub comanda criminalului în masă Ștefan, locotenent-major și mână dreaptă a celor mai genocidari comandanți ai Jilavei, caraliii își băteau joc deseori de deținuții politici, atunci când nu-i stâlceau în bătaie. Am fost martorul unei simulări de execuție pusă la cale de acest animal, locotenentul-major Ștefan. Într-o zi ne-am trezit cu el năvălind peste noi, în cameră, însoțit de 7-8 caralii, printre care și plutonierul Iamandi, unul dintre cei mai sadici călăi ai Jilavei. Ștefan ne-a ordonat tuturor să stăm pe marginea paturilor în poziție de șezut cu mâinile pe genunchi și cu privirea în pardoseala de piatră – asta era ‹poziția regulamentară›. Apoi l-a luat în primire pe un deținut cu probleme psihice, i-a strigat numele, i-a înmânat o hârtie pe care erau scrise două-trei propoziții la o mașină de scris și l-a anunțat, pe un ton sentențios, că a fost condamnat la moarte și că urmează să fie executat.
– În genunchi, banditule!, a zbierat locotenentul-major Ștefan, și-apoi i-a indicat fereastra zăbrelită: Întoarce-te cu fața spre dumnezeul tău și roagă-te. Te vom executa chiar acum!
– Cum? Aici? Nu mă duceți în Valea Piersicilor?, a bâiguit deținutul, tremurând ca o cârpă.
– Nuuu. Păi ce să cauți tu acolo? Nu te împușcăm. Pe tine te executăm acum și aici, printr-o metodă chinezească. Îți facem hara-kiri!
– Cum?!
– Lasꞌ că vezi tu, banditule… Pregătiți-l de execuție!
Cam ăsta a fost dialogul, cel pe care l-am redat eu acum. La ordinul lui Ștefan, trei dintre caralii s-au repezit la deținut, l-au legat la ochi cu o cârpă și l-au îngenuncheat. Sărmanul nici nu a opus rezistență, s-a lăsat cu totul în mâinile lor, plăpând și cutremurându-se de spaimă. Se ruga în tăcere.
Apoi au adus un lighean gol de aluminiu și un rezervor mic cu robinet – genul de recipient pe care-l agățau țăranii prin curți, ca să se spele pe mâini. L-au dezbrăcat de cămașa zdrențuită și, în timp ce doi caralii îl țineau îngenuncheat, un al treilea l-a crestat cu o lamă pe abdomen. Când au văzut că se forma picătura de sânge, caraliii au dat drumul ușor, ușor la robinet: pic, pic, pic, pic… În tot acest timp, Ștefan și restul torționarilor nu conteneau să zbiere:
– Roagă-te, bă tâmpitule! Mai ai puțin și mori! Ți se scurge tot sângele, banditule!
N-au trecut cinci minute și omul a leșinat, s-a prăbușit grămadă, moment în care caraliii au răbufnit în hăhăieli fericite, iar locotenentul-major Ștefan s-a lăudat în gura mare:
– V-am spus eu bă că e bună metoda chinezească!
L-au lăsat pe deținut acolo, pe pardoseala de piatră, inconștient și făcut pe el, și-au plecat în treaba lor. Râsetele lor demente au mai răsunat o vreme pe coridoarele Fortului 13. Asta voiau să vadă animalele, dacă i se făcea rău deținutului în timpul simulării de execuție”.
