Dreapta românească, un club de lectură

Problema e că dreapta românească e exagerat de culturală. Un club de lectură.

Fără nicio îndoială: dreapta e despre competiție, meritocrație, ierarhii (culturale, spirituale). Pe care le recunoaștem, cert, în persoana unor Paleologu, Baconschi sau Papahagi. 

Dar nu e doar despre asta. E până la urmă, în mod fundamental, despre libertatea și interesul omului mic, al burghezului, al meseriașului în fața statului, monopolurilor, abuzurilor. Nu e despre Shakespeare și Alcibiade. Nu e despre ploconirea în fața bibliotecilor citite de Baconschi, și nici în fața doctoratelor lui Paleologu. 

Cultura, la origine, e în primul rând o preocupare privată. O căutare privată. Bineînțeles, cu cât o societate ajunge mai așezată și mai prosperă, cu atât își crează condiții pentru o generalizare a culturii, pentru accesul câtor mai mulți la această cultură. Deși și aceasta poate fi o amăgire. Dar să zicem. 

Res publica, în schimb, ține de numitorul comun. Unii îl văd mai mare, alții îl văd mai mic. Dreapta consideră că trebuie să lărgim spectrul interesului privat, și să-l limităm pe cel comun la câteva interese puține: mari și late. Mari, dar mici. 

Și, de asemenea, doctrina te obligă la rigoare: dacă pe banii cetățeanului se instituie restricții și se provoacă daune economice private, dacă pe cheltuiala publică se gestionează în vreun fel o situație, autoritatea e datoare să comunice și să administreze eficient. Fără nazuri și fasoane. Fără insulte, denigrări și acuze de ”conspirativită” în fața unor întrebări legitime.

Dacă nu se poate, banii înapoi și la revedere.

Nu ”surprize” și dat ochii peste cap la diverse partide ”extremiste” prin Parlament.