Conservatorism versus populism. Anatomia unei confuzii cu adresă

Se vorbește tot mai des despre curentul de gândire conservator. Însă de multe ori, din rea credință ori din ignoranță, conservatorul este confundat cu populistul.

Adevărul este că sunt si o droaie de populiști care se pretind a fi conservatori deși sunt niște penibili zgomotoși foarte asemănători în idei și mișcări cu revoluționarul socialist.

Omul conservator este omul bine înrădăcinat în moștenirea imaterială a spațiului său identitar, este omul ale cărui virtuți sunt cele care asigură continuitatea și trăinicia unei comunități: compasiunea, moderația, respectul pentru ordinea legitimă, personalismul și atașamentul pentru tradiție. Conservatorul știe ce înseamnă omenia.

Nimic nu îi este mai în antiteza conservatorului decât individul furios care vizează rupturi bruște de trecutul istoric ori care agită în mod demagogic sloganuri radicale care ascund setea de autoritarism tâmp.

Omul conservator este opusul oricărui extremist și detestă exclusivismele întemeiate pe etnie, clasă socială ori rasă. Conservatorul este nostalgic după ”republica christiana” și respinge orice utopism ideologic în care omul este împins spre uniformizare arbitrară ori spre a se pierde pe sine și a se îndepărta de rădăcinile civilizației sale.

De aceea conservatorismul este compatibil cu demnitatea persoanei în sensul creștin al acestei definiții, de asemenea cu dimensiunea democrației liberale și a liberalismului clasic ori cu paradigma gradual evolutivă a științelor și a intelectului uman întemeiat pe carte solidă.

Conservatorul alege stabilitatea și predictibilitatea, el respinge zgomotul de fond al celor care, împinși de lipsa de substanță, cred că scandalul ieftin si agresivitatea de orice fel pot deveni motoare sociale!