Corneliu Coposu. Lecția emancipării de sub frică


Corneliu Coposu. Lecția emancipării de sub frică

L-am cunoscut direct pe Corneliu Coposu pe 20 august 1995, într-o duminică însorită și calmă, Îl admiram și îl apărasem, după puterile mele, ca tînăr istoric și jurnalist, în fața valului de calomnii stîrnite de presa fesenistă încă de la apariția lui pe scena politică. Eram unul dintre cei care știau adevărul – și anume că nu fusese ”plecat în Occident”, unde ”nu mîncase salam cu soia” ca noi toți, așa cum continua să fie intoxicată majoritatea românilor ”spălați pe creier” de comunism. Nu mîncase niciun salam, ci arpacașul temniței.

Lucram pe atunci la biroul din București al ”Europei Libere” și îmi propusesem să fac un interviu cu Seniorul, despre 23 august 1944, dar nu numai atît. Am fixat de vineri întîlnirea, iar la 12 eram în biroul său, de la sediul partidului. M-a primit cu un zîmbet (zîmbea și cu ochii) și, fără să mă lase să mă pierd în introduceri, mi-a spus să începem. N-am apucat să-i pun prea multe întrebări, dar după relatarea lui privind rolul jucat de țărăniști în răsturnarea dictaturii antonesciene, am îndrăznit să trec și la altceva,

L-am întrebat, dintr-o dată, dacă îmi poate povesti ziua pe care n-o va uita niciodată, din anii săi de detenție. Și-a aprins o nouă țigară (fuma Kent lung) și chipul i s-a înnegurat o clipă. Sau poate mi s-a părut. Ridicîndu-și puțin sprîncenele, m-a privit cu un aer de parcă atunci intrasem în birou și a început să povestească, concentrat cu privirea asupra unui punct de pe biroul înțesat cu hîrtii și fără inflexiuni ale vocii. Parcă era vorba despre altcineva, nu despre sine. Am păstrat și păstrez cu sfințenie caseta audio, cu vocea lui calmă, povestind.

”Pe 2 octombrie, în zori, am fost luat de la Malmaison, de către o echipă a NKVD-ului. Am fost încărcat, cu cătuşe la mâini şi la picioare – cătuşe care te transformă într-un balot – într-o maşină, cu ochelari negri pe ochi, şi transportat într-o direcţie necunoscută. Am apreciat că am făcut vreo 30-40 de kilometri cu maşina asta. M-am pomenit aruncat, efectiv aruncat ca un sac pe marginea lacului Snagov, în regiunea Ocolului silvic Ţigăneşti. Eram cu cătuşe mână la picior, deci într-o poziţie chircită şi suportam prin interpret un interogatoriu ultimativ, cu ameninţarea de moarte.

Trebuia să recunosc un lucru inventat, care se preta la încadrarea de înaltă trădare şi spionaj. Întrebarea care s-a repetat de multe ori era despre legăturile directe şi informaţiile date amiralului Stevenson, şi materialul documentar cu care am înzestrat oficiile de spionaj aliate, împotriva Uniunii Sovietice şi a comuniştilor din România. Sigur că nu aveam ce să recunosc. Nu era nimic adevărat din suspiciunile care determinau interogatoriul. La fiecare răspuns negativ al meu, se dădea ordin pe limba rusă – ordin pe care interpretul îl traducea imediat – să mă arunce în lac.

La un moment dat, probabil că şi în urma torționărilor majore ale căror victimă fusesem, ajunsesem la un nivel de rezistenţă la care nu îmi mai păsa de nimic. Ajunsesem la o emancipare de sub frică. Am avut în toată perioada de detenţiune două momente similare, când eram complet emancipat de sub frică, nu mă mai interesa nici o perspectivă de consecinţă şi nu mai reacţionam nici la ameninţările dure, însoţite bineînţeles de loviturile adecvate. La repetatele ameninţări că voi fi aruncat în lacul Snagov, la un moment dat am izbucnit în râs. Atunci le-am spus că îmi închipui că nu pot fi atât de imprudenţi şi de nesocotiţi să mă arunce în lac cu cătuşele Ministerului de Interne, că ar fi crima prea cusută cu aţă albă. Drept care s-au înfuriat, s-au mulţumit să-mi dea fiecare cîteva lovituri de cizmă, aşa cum eram trântit jos la marginea lacului, şi m-au încărcat din nou, ca pe un balot, în maşina cu care mă aduseseră la anchetă.

Am trecut peste acest moment care nici măcar nu m-a impresionat, fiindcă ajunsesem la un nivel de rezistenţă cînd nu mai puteam fi afectat de fenomenele exterioare, fie că era vorba de bătaie, de ameninţări sau de maltratări de orice natură. În timpul detenţiei am trecut de două ori prin acest stadiu, care îţi dă o linişte, seninătate spirituală şi o înarmare cu o rezistenţă absolut inexpugnabilă, după ce defilezi prin toată gama de torţionări. Dacă reuşeşti să le supravieţuieşti, ajungi la un moment dat la un nivel la care rezistenţa este maximă şi nu poate fi afectată în nici un fel de fenomene exterioare”.

După ce a încetat să-mi povestească, m-a privit mult mai atent. Am închis reportofonul și el a cerut două cafele. Am îndrăznit să-mi aprin și eu o țigară, cerînd voie înainte. ”Cum să nu, dragă...”. Și-a aprins și el. Am spus, la cererea lui, cîte ceva despre mine. Dar se vedea că nu mă ascultă atent și n-am avut de ce să mă supăr – privea din cînd în cînd spre fereastra largă, care nu mai dădea spre bulevardul însorit, ci spre zile și nopți ale suferinței sale, pe care i le retrezisem și acum le trăia parcă din nou, cu intensitate. Îmi stătea pe limbă să-l întreb de al doilea moment al emancipării sale de sub frică, dar n-am îndrăznit. Nici cînd am plecat, reverențios, nu părea să fi ieșit din acea lume, în care mă sințeam deja vinovat că l-am coborît. Sub aparența de putere, de forță a domnului Coposu se afla un suflet la fel de vulnerabil în fața rănilor trecutului, ca ale oricărui alt om.

Pot să spun că l-am cunoscut mult mai bine după trecerea sa la Domnul, cînd Pronia a făcut să ajung sub aripa ocrotitoare a surorilor sale, doamna Rodica și doamna Flavia, care m-au încurajat întodeauna atunci cînd mi-a fost mai greu, în cercetările mele asupra victimelor comunismului. Și că sînt onorat să-i fi învățat și urmat cea mai prețioasă lecție, pe care mi-a oferit-o cineva – aceea a ”emancipării de sub frică”.

 

(Textul face parte din proiectul Fundației Corneliu Coposu desfășurat pe pagina de Facebook a fundației și pe pagina domnului Ion-Andrei Gherasim, președintele executiv al fundației, cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de când Seniorul Corneliu Coposu nu mai este printre noi. Sursa foto: Ion-Andrei Gherasim/Facebook. Cine uită nu merită)