Alegeri fără România la Chişinău. Evoluţii şi scenarii post-electorale. Analiză de Dan Dungaciu în „Adevărul”

Alegerile prezidenţiale din R. Moldova (primul tur la 1 noiembrie, al doilea la 15 noiembrie 2020) nu se văd de la Bucureşti. Niciodată, probabil, tăcerea nu a fost atât de amplă pe acest subiect, scrie Dan Dungaciu într-o analiză pentru Adevărul.ro. 

Pe de-o parte, este de înţeles. Presa şi publicul din România sunt destul de confuzi asupra evoluţiilor de la Chişinău, prea multe compromisuri politice în ultima vreme, nu mai e clar, după coaliţia dintre pro-europeni şi socialişti din 2016, cine sunt cei buni sau cei răi, s-au cam amestecat culorile politice, dar şi agendele. Este o realitate şi una dintre moştenirile descălecatului din 3 iunie 2019, când acel ménage à trois între PAS, DA (Blocul pro-european ACUM) şi Partidul Socialiştilor, girat de reprezentanţii SUA, UE şi Rusia, a fost ca un fel de Babilon al republicii. Atunci s-au amestecat limbile şi toată lumea a devenit confuză, în 2019 s-au amestecat valorile şi toată lumea a devenit confuză... E salutar şi benefic că a plecat atunci Vladimir Plahotniuc din politica de pe peste Prut, cel care, prin stilul său, a ajuns să stârnească enervare unanimă şi la Bruxelles şi la Moscova şi la Washington, dar soluţia continuării guvernării europenilor cu Igor Dodon, şi nu cea a alegerilor anticipate, s-a dovedit o capcană. Dar asta e acum istorie. 

Pe de altă parte, nu e în regulă ce se întâmplă, această tăcere a României e nefirească faţă de alegerile din R. Moldova, subiectul cel mai important al agendei de politică externă românească. Nu există nici declaraţii, nici interes, nici semnale. Şi asta e greu de înţeles, căci alegerile prezidenţiale de dincolo de Prut nu sunt importante doar în sine, ci, mai ales, prin consecinţele lor geopolitice. Aşa cum Bucureştiul nu a fost în stare în iunie 2019, din cauza obstinaţie cu care a jucat cartea Plahotniuc, să evite coaliţia contra-naturii ACUM-PSRM, riscă, şi în 2020, să nu poată influenţa alte (potenţiale) combinaţii politice post-electorale de la Chişinău, cel puţin la fel de nocive.

În schimb, a apărut la Bucureşti sau la Varşovia, dar şi în alte capitale europene, un entuziasm politic cel puţin bizar pentru Belarus – pentru că, nu-i aşa, în Ucraina şi R. Moldova totul e bine şi frumos! -, unde se petrece un reality show (rusesc) şi pe care unii lideri europeni chiar vor să îl acrediteze ca real... Ceea ce e, pe termen mediu, periculos. E periculos pentru că ajungem să facem dintr-o revoluţie anti-oranj – căci asta s-a întâmplat în Belarus - adică o revoluţie fără vector geopolitic, fără dorinţă de integrare europeană, o revoluţie strict electorală, - deci e riscant să ajungem să facem dintr-o asemenea „revoluţie” o paradigmă de înţelegere şi rezolvare a spaţiului ex-sovietic. Adică un fel de grilă de lectură acceptabilă. Ajungem să fim mulţumiţi (doar) dacă alegerile sunt corecte şi nu avem dictatori la conducere... Pentru România şi R. Moldova, acreditarea unei asemenea viziuni pentru spaţiul ex-sovietic ar fi un eşec de proporţii. 

Paradigma Belarus ameninţă regiunea   

Dacă ceea ce am numit paradigma Belarus – adică aşa zisa democratizare fără vector geopolitic - se impune ca „soluţie” pentru întreg spaţiul post-sovietic, iar politicienii locali o admit, ar fi o enormă înfrângere în primul rând pentru R. Moldova, stat lipit de UE, cu populaţie românească şi vorbitoare de limbă europeană, expusă la Occident de decenii etc. Paradigma Belarus înseamnă graniţă euroatlantică pe Prut şi ţinerea basarabenilor afară, cu ochii lipiţi de geam. Pur şi simplu. Dacă nu mai vorbim la Chişinău de integrare europeană ca singurul obiectiv acceptabil, oricât de îndepărtat, dacă nu batem la porţile Europei, nimeni nu va face asta pentru noi. Şi dacă nimeni nu bate, de ce Bruxelles-ul s-ar simţi deranjat? Ar fi dramatic ca de la Chişinău, la doi paşi de UE, să se transmită mesajul că ne mulţumim cu agenda Belarus, plus, evident, lupta anti-corupţie (care, în paranteză fie spus, fără cupola UE, rămâne doar o iluzie...). 

Agenda Belarus a fost, de altfel, testată anterior în R. Moldova, sub forma coaliţiei PRSM-ACUM în 2019. Tot despre asta a fost vorba, despre un consens bazat pe ideea că geopolitica a murit, deci integrarea europeană nu se mai discută cu adevărat, iar destinul acestui spaţiu e un soi de „europenizare” fără integrare. 

Alegeri fără geopolitică? 

O altă problemă de fond care falsifică tabloul evoluţiilor de a Chişinău este aşa numita dispariţie a geopoliticii. Bătălia politică de dincolo de Prut nu ar mai fi între Est şi Vest, ci doar axată pe o agendă internă, respectiv democratizare, lupta împotriva „politicienilor mincinoşi” şi a corupţiei. Unii vor asta, mai ales susţinătorii direcţi sau indirecţi ai descălecatului din 2019, dar nimic nu e fără geopolitică în R. Moldova. Chiar şi coaliţia anti-geopolitică PSRM-ACUM din 2019 a fost, în realitate, un gest eminamente geopolitic. Pur geopolitic, în favoarea strategică a Federaţiei Ruse.

De fapt, aşa a fost şi în alegerile prezidenţiale din 2016... Nici atunci nu era invocat vectorul geopolitic, nici Rusia, nici România. Şi alegerile în turul al doilea s-au terminat cum s-au terminat, cu înfrângerea candidatului pro-european, Maia Sandu.

Trebuie subliniat un episod important petrecut în timpul campaniei electorale. Investigaţia Centrului Dossier şi Rise Moldova, care prezintă relaţiile indestructibile dintre Igor Dodon şi Rusia, este extrem de binevenită. A demonstrat un lucru pe care îl ştia tot satul, mai puţin bărbatul, cum se spune: Igor Dodon este un instrument al Moscovei în R. Moldova, utilizat ca atare. Este o unealtă geopolitică. Că nici Federaţia Rusă nu este uneori fericită cu el, că nici ruşii nu îl iau în serios de fiecare dată, că nu au încredere în el – este foarte posibil. Dar, în acest moment, este un instrument geopolitic. Şi de asta e foarte utilă investigaţia pe care am amintit-o. După aceste dezvăluiri, orice alianţă, fie şi de conjunctură, a partidelor declarate pro-europene cu Igor Dodon sau partidul lui, respectiv după alegerile prezidenţiale, devine imposibilă. Că e vorba de alianţe explicit politice, că e vorba de alianţe pentru declanşarea alegerilor anticipate. La fel ca în 2016, unii au în minte acest scenariu. Sigur, s-au schimbat multe între timp, relaţiile dintre socialişti şi europeni par îngheţate, dar să nu uităm că şi înainte de alegerile parlamentare din 2019 au fost angajamente şi jurăminte publice că nu vor fi alianţe nici cu Dodon nici cu Plahotniuc... Şi au fost. 

Dincolo de asta, amuzantă e şi ideea unor politicieni sau experţi de la Chişinău şi nu numai că în R. Moldova nu sunt alegeri geopolitice. Cum să nu fie? Evident că sunt geopolitice. E culmea să toţi cei din afară văd asta, doar unii din Chişinău, nu. Europa şi Rusia au marcat asta foarte bine. Pe de-o parte, preşedintele grupului PPE, Donald Tusk, şi ministrul german al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, din partea CDU, o sprijină explicit pe Maia Sandu. În contrapartidă, Ministrul de Externe Lavrov, Directorul Serviciului de Informaţii Externe Narâşkin sau Preşedintele Putin – direct sau indirect - pe Igor Dodon... Ce poate fi mai geopolitic decât atât? Sigur, se pot discuta nuanţe, familii europene etc., dar astea sunt detalii de context. Europenii susţin în felul lor, ruşii o fac în felul lor, mai dur şi mai grobian, asta e, la ei aşa se termină totul, vorba bancului, când vor să monteze o bicicletă le iese tot un Kalaşnikov, ruşii cât vorbesc despre ONG-uri, ajung tot la Narâşkin, servicii secrete... Dar asta e specificul rus, atât tot. Pe fond, însă, lucrurile sunt clare. Mesajele geopolitice sunt evidente. Pentru ruşi, Germania înseamnă Europa, iar PPE sau CDU este tot Europa.   

Rusia vrea, la Chişinău, reiterarea coaliţiei Est-Vest din iunie 2019 

S-a petrecut recent un episod extrem de relevant care trebuie consemnat. Într-un interviu dens şi divers oferit presei ruse, Ministrul de Externe rus atinge, tangenţial, problematica R. Moldova şi transmite un mesaj extrem de percutant. Serghei Lavrov a sugerat în interviul lui, apropo de evoluţiile din republică, că cea mai bună soluţie ar fi, strategic, cooperarea pentru soluţionarea chestiunii transnistrene şi, politic, reiterarea coaliţiei socialişti-pro-europeni (Blocul ACUM) din 2019, pe care americanii, egoişti, ar fi dezmembrat-o: „Şi, de altfel, putem coopera în Transnistria, unde există un mecanism 5 + 2 - două părţi (Chişinău şi Tiraspol), plus cinci (Rusia, Ucraina, SUA, OSCE, Uniunea Europeană). Până în prezent, din păcate, acest mecanism pentru soluţionarea transnistreană nu funcţionează, în primul rând, din cauza a ceea ce am vorbit deja. Aici, americanii încearcă să zdrobească totul pentru a-şi obţine scopurile lor. Ei vor să facă din Moldova un fel de abces în spaţiul post-sovietic, pentru a preveni coaliţia care s-a format cu ceva timp în urmă între doamna Sandu şi domnul Dodon şi partidul său socialist, pe care nu au lăsat-o să funcţioneze niciodată, în practică...”. 

Aluziile strategice ale Ministrului Lavrov sunt clare: Rusia doreşte o coaliţie Est – Vest (pro-europeni şi socialişti), cum a fost în 2019, şi care, inclusiv prin consensul larg pe care îl reprezintă, ar putea duce inclusiv la „soluţionarea” chestiunii transnistrene prin „statut special”, termenul care, mai nou, a înlocuit cuvântul „federalizare” din repertoriul diplomaţiei ruse. „Federalizare” însemnând un singur lucru: controlul strategic al Rusiei.   

Şansele candidaţilor la alegerile prezidenţiale   

Există opt candidaţi la alegerile din noiembrie: trei pro-europeni, doi unionişti (şi implicit pro-europeni), trei pro-estici. Principalii candidaţi, după toate sondajele din republică – discutabile, cele mai multe dintre ele – sunt actualul preşedinte socialist Igor Dodon şi fostul premier PAS, Maia Sandu. 

Teoretic, cel puţin, Maia Sandu are prima şansă. Dacă ne uităm pe sondaje, vedem că astăzi scorul este mai strâns între ea şi Igor Dodon decât acum patru ani, când Sandu a pierdut alegerile (52% - 48%). În 2016, pe vreme Binomului, Igor Dodon beneficia de toate serviciile lui Vladimir Plahotniuc, care îi oferea sprijin complet. Atunci, Igor Dodon era în faţă. Azi Plahotniuc nu mai este, iar Maia Sandu şi Igor Dodon sunt umăr la umăr. În sensul acesta şansele Maiei Sandu să câştige astăzi sunt mai mari decât în 2016. 

În plus, Maia Sandu a ieşit mai bine după experienţa coabitării cu Igor Dodon din 2019, spre deosebire de Andrei Năstase, căruia Vladimir Plahotniuc i-a luat samavolnic Primăria Chişinăului în 2018, iar cârdăşia cu Igor Dodon la guvernare l-au făcut să piardă Primăria Chişinăului în 2019. 

De partea Maiei Sandu lucrează astăzi economia şi... pandemia, care au creat, mai ales în urbanul mare – adică Chişinău – nemulţumiri serioase. Afacerile sunt afectate, veniturile se reduc dramatic. Dodon a pierdut războiul cu pandemia, implicit cu economia, cine îşi mai aduce aminte de fotografiile penibile de la începutul anului când Dodon scotea armata pe stradă să lupte cu virusul? 

Împotriva lui Maia Sandu este, paradoxal, personalitatea lui Igor Dodon, o figură mult sub calibru lui Voronin sau Plahotniuc, o figură care nu inspiră teamă, un Voronin în pantaloni scurţi de care lumea nu se teme, nu îl ia în serios. De aceea nici nu se mobilizează împotriva lui cum s-ar fi mobilizat împotriva lui Voronin sau Plahotniuc. În plus, Maia Sandu, portretizându-l doar ca un corupt şi mincinos, nici nu contribuie la mobilizarea maximă a electoratului împotriva lui. Aceasta a fost greşeala în 2016, când anularea dezbaterii geopolitice a de-mobilizat electoratul dur, unionist sau anti-rus. A fost o eroare strategică care, atunci, a costat-o preşedinţia pe Maia Sandu. Acelaşi risc există şi astăzi... 

Igor Dodon are electoratul lui stabil, este votat cert de „minorităţi”, circa 20%, care nu au altă opţiune şi nu o vor avea niciodată, orice ai face, la acest electorat dur se adaugă votul moldovenilor pro-estici. Va mai lua în turul al doilea voturi de la alţii candidaţi pro-estici (Ivanov, Usatâi), dar nu va luat totul de la aceştia... 

Maia Sandu în turul doi are şi ea voturi în plus de luat, nu atât de la alţi candidaţi cât de la cei care se vor prezenta la turul al doilea şi nu vin la primul tur. 

Cine câştigă? Problema va fi pe mobilizare. Cine îşi scoate electoratul la vot câştigă, ca de fiecare dată. De aceea modul în care îl portretizezi pe adversar, în cazul acesta Igor Dodon, contează. Nimeni nu se teme de un clovn, şi, pe cale de consecinţă, nu se mobilizează la vot... Pentru Maia Sandu e nevoie să scoată tinerii din casă, să îi motiveze, să facă din Chişinău fieful ei electoral indiscutabil, un exemplu pentru republică. Dacă Chişinăul iese în masă la vot şi republica vede asta şi intră în siajul său, Maia Sandu câştigă alegerile. 

Unionismul creşte, dar nu are voturi 

Sunt relevante cifrele care vizează unionismul din ultimul Barometru de Opinie, mai exact dinamica acestor cifre. E impresionantă în sine. Din 2016 până în octombrie 2020, creşterea a fost constantă: 17%, 23%, 24%, în octombrie 2020 - 33,5%. Deci o treime sunt susţinători activi ai Unirii. Iar votul împotrivă Unirii a scăzut constant: de la 66% în 2016 la 48% în 2020. 

Astăzi avem aşadar o treime care vrea unirea, plus 13% care nu s-au decis (deci teoretic nu sunt împotrivă), plus 3,5 care spun că nu ar participa la referendum. Prin urmare avem un procent de circa 16,5% de unionişti potenţiali, în sensul că nu sunt împotrivă, plus 33,5% de unionişti activi, care spun explicit că ar vota Reunirea. Practic, dacă îi adunăm, constatăm că astăzi avem jumătate din populaţia R. Moldova (50%) care susţine Unirea, activ sau potenţial. În condiţiile schimbării de generaţii, a expunerii la Vest şi a lipsei de perspectivă a R. Moldova, trebuie să ne aşteptăm ca procentul să crească în continuare.  

Problema e alta. Că unioniştii din republică nu au reprezentarea politică adecvată. Motivele sunt mai multe. 

Primul este că, în politică, unu plus unu nu face, întotdeauna, doi. Mă tem că aşa va fi şi acum. Există doi lideri unionişti, fiecare cu calităţile lui, două partide sau mişcări unioniste (Mişcarea Unirea cu candidatul Dorin Chirtoacă şi PUN, cu candidatul Octavian Ţîcu), semnalul nu este cel mai bun pentru electorat... E o reţetă pentru demobilizare, chiar dacă fiecare dintre lideri are motivele lui politice să candideze. 

În al doilea rând, unioniştii sunt acel gen de electorat inteligent, raţional, care ştie că reunirea este, în realitate, singura soluţie de integrare europeană pentru R. Moldova, dar, concomitent, ştie că nu ţine doar de partidele din R. Moldova să se obţină asta. De aici o anumită reticenţă să se mobilizeze electoral pe acest proiect. Îl doresc, dar nu îl văd fezabil. Ar vota la un referendum decisiv, dar nu neapărat la alegeri ordinare. 

Al treilea motiv este că basarabenii au ajuns, după 30 de ani, sceptici pe chestiunea unionismului. Evident că se uită la Bucureşti, văd că populaţia din România e 70% unionistă, dar niciun partid mare nu credibil pune problema pe agendă. Nici ideea aceea frumoasă, rostită de preşedinte în primul mandat, după care: „Dacă basarabenii vor Unirea, nimeni nu îi poate împiedica, iar dacă nu o vor, nimeni nu îi poate obliga”, nu se mai aude de la Bucureşti. 

Deci e un aparent paradox: majoritatea basarabenilor NU se opune reunirii, ar accepta-o cu cea mai mare uşurinţă, doar că nu s-ar mobiliza pentru ea, în chip de militanţi politici sau electorat. Sunt unionişti pasivi, dar sunt din ce în ce mai mulţi. 

În perspectiva alegerilor prezidenţiale de stau să vină, pentru a capta acest electorat pasiv, unioniştii ar fi trebuit să aibă un slogan comun: votaţi unirea în primul tur, după care unioniştii să voteze pe orice doresc în turul al doilea. Dacă votul pentru unire din primul tur ar fi consistent, undeva spre două cifre, alta ar fi puterea de negociere cu candidatul anti-Dodon în turul al doilea... Dacă cei doi candidaţi unionişti iau împreună un scor cu două cifre, greu de crezut, unionismul ca expresie politică va începe să conteze cu adevărat. Dacă nu, va rămâne o latenţă dincolo de Prut. 

Ce poate urma după alegerea preşedintelui?   

Situaţia din R. Moldova este extrem de complicată politic din următoarele motive:

- Dată fiind configuraţia constituţională, niciunul dintre partidele care vor da, eventual, preşedintele, nu poate declanşa, singur, alegeri anticipate.

- Cu excepţia partidului care va da preşedintele, niciun alt partid din Parlamentul R. Moldova nu doreşte cu adevărat alegeri anticipate. Pentru partidele mai mici din Parlament, riscul este existenţial, respectiv îşi riscă, majoritatea dintre ele, prezenţa în următorul parlament. 
 

Ce va urma? Iată versiunile, cel puţin orientative. 

Igor Dodon câştigă alegerile   

1. Verticala puterii socialistă pro-rusă: Candidatul socialist are în acest moment o majoritate asigurată în Parlament. Verticala puterii se menţine, Preşedinte-Parlament-Guvern-Primăria Chişinăului, totul va fi sub controlul socialiştilor pro-ruşi, deci lucrurile pot continua ca şi până acum. Cu următorul amendament: în pofida tuturor promisiunilor, Rusia nu a dat R. Moldova nicio rublă din împrumutul de 200 de milioane de dolari discutat, şi nici un pahar de motorină din cele 50 000 de litri promise agricultorilor moldoveni. Problema este: cine plăteşte pentru o asemenea coaliţie? 

2. Coaliţia Est-Vest guvernează: Împotriva aparenţelor, primul scenariu nu convine Moscovei, cum s-a şi văzut în 2019. Moscova nu vrea singură responsabilitate în R. Moldova, vrea „condominium”, respectiv parteneriat cu Vestul, ceea ce i-ar permite să aibă control strategic (a se citi blocarea integrării în NATO şi UE a republicii şi a Unirii cu România), dar nu şi responsabilitate economică. De aceea, ideea unei oferte de premier pentru Maia Sandu nu se exclude chiar şi după victoria lui Igor Dodon la prezidenţiale, pentru a putea obţine finanţările vitale (reluarea scenariului PSRM-ACUM din 2019, doar că DA-ul lui Andrei Năstase nu va fi, de data aceasta, parte a înţelegerii şi a guvernării). 

3. Coaliţia Est-Vest face anticipate: Ce va face în acest caz candidatul la prezidenţiale Maia Sandu, e greu de anticipat. După pierderea prezidenţialelor ar putea accepta – în numele „interesului naţional” - postul de premier? Sunete de sirenă vor fi, cum au fost şi în 2019... Maia Sandu poate refuza, teoretic, oferta şi poate solicita lui Igor Dodon sprijinul socialiştilor pentru anticipate, pentru scoaterea R. Moldova de sub influenţa grupurilor de corupţi din parlament girate de Vladimir Plahotniuc sau Ilan Shor. Pentru Dodon ar fi o soluţie bună, sub efectul câştigării alegerilor, PSRM ar lua mult mai mulţi deputaţi. PAS ar avea speranţa că ar rămâne singura forţă pro-europeană din Parlament. Scenariul însă e puţin probabil după eşecul Maia Sandu la alegerile prezidenţiale. În plus, scenariul presupune că Rusia ar da vrabia din mână de pe cioara de pe gard, ceea ce nu face de obicei. Mai plauzibil este scenariul doi, nu trei.   

Maia Sandu câştigă alegerile   

1. Coaliţie pro-europeană: În acest moment, ca urmare a evoluţiile din parlamentul de la Chişinău, în care mulţi dintre deputaţi nu mai ştiu nici ei în ce partide sunt, atât de mult s-au rotit printre partide şi şi-au vândut serviciile unora sau altora. Aleasă preşedinte, Maia Sandu nu mai poate încropi însă nicio majoritate pro-europeană, în condiţiile în care aceasta, oricum, nu s-a creat nici înainte de alegerile prezidenţiale pentru a da jos guvernul socialist Dodon/Chicu. Scenariul unei coaliţii pro-europene fără alegeri este deci improbabil, chiar şi pentru R. Moldova. 

2. Coabitare/Blocaj: Maia Sandu preşedinte, socialiştii au majoritate în Parlament, nu se pot organiza alegeri anticipate, perspectiva este mai degrabă de blocaj sau coabitare. Maia Sandu se va afla într-o luptă dură şi permanentă cu parlamentul şi guvernul. În această confruntare poate interveni, teoretic, şi strada. Proeuropenii Maiei Sandu ies în stradă şi pun presiune pentru alegeri anticipate. Cu ce consecinţe, nu e clar acum. Dacă nu se reuşesc anticipatele, Maiei Sandu nu îi rămâne decât să reziste. Dacă rezistă unei asemenea presiuni şi va duce o luptă de uzură cu majoritatea socialistă, poate câştiga pe termen mediu şi lung, respectiv la alegerile parlamentare în termen, imens capital politic pentru partidul său. În acest scenariu, Maia Sandu ar trebui să aibă răbdarea pe care nu a avut-o în 2019 şi, pe baza eşecului prezumat al guvernării Dodon (pe car eîl va putea bloca pe orice chestiune strategică), proiectul său politic va câştiga enorm. 

3. Coaliţia Est-Vest: printr-o înţelegere în parlament, Maia Sandu declanşează alegeri anticipate cu ajutorul socialiştilor (deci o înţelegere) sau se creează un guvern PAS cu susţinere parlamentară a PSRM. Ar fi, în alte forme, reiterarea coaliţiei din 2019, dar în alte condiţii. 

Există şi un scenariu, teoretic posibil, de tipul masive proteste post-electorale ale opoziţiei ca urmare a unor fraudări masive de către regimul Dodon a alegerilor prezidenţiale prin votul transnistrenilor, respectiv aducerea la urme, organizată şi coordonată cu „autorităţile” din stânga Nistrului, a autocarelor cu alegători pro Igor Dodon. Sunt 42 de secţii de votare pentru transnistreni deschise pe malul Nistrului prin decizia CEC. În turul al doilea, voturile s-ar putea dovedi decisive în actualele condiţii. De urmărit şi aceste evoluţii.