În urmă cu 97 ani, Imperiul Otoman era un stat învins și muribund, mare parte din teritoriile sale au fost pierdute în urma WW1 și ar fi putut să piardă strâmtorile și o parte din coasta mediteraneană. Însă, un general a salvat situația, a recuperat Istanbulul și a proclamat Republica națională turcă, pentru a forța schimbarea și occidentalizarea noului și tânărului stat turc laic.
Acum, statul turc este într-o continuă și profundă schimbare: eliminarea laicității, este condus de un curent islamisto-naționalist și a revenit în arena internațională ca o putere emergentă prin implicări militare în Siria, Irak, Libia, Mediterana de Est, în Golful Persic / Qatar și, mai nou, în Caucazul de Sud, prin susținerea azerilor în conflictul din Nagorno-Karabakh.
Turcia controlează “podul” euroasiatic prin peninsula anatoliană și strâmtorile ponto-mediteraneene, astfel încât are interese în zona balcanică spre Europa Centrală, în Europa de Est, Caucaz, Orientul Mijlociu și bazinul estic mediteranean. Începând cu 1453, Imperiul Otoman a înlocuit Imperiul Roman de Răsărit / Bizantin în geopolitica multiregională. Acum, Turcia vine să reumple vidul din întreaga regiune, fiind total destabilizată.
Turcia a redevenit o putere, astfel încât e destul de încrezătoare să se afirme, inclusiv prin “meciurile” cu alte state, chiar dacă e membră NATO și aliată cu SUA, iar aici este nevoie de multă rațiune și prudență, mai ales în vremurile acestea de competiție a marilor puteri și de redesenare a hărților. România are parteneriate strategice, cu aplicabilitate regională și cu precădere asupra Mării Negre, cu SUA și Turcia, astfel încât trebuie construit un “triunghi” cu cele două, fapt deja subliniat printr-o susținere a candidatului României la funcția de Secretar General OSCE.
România și Turcia au relații istorice, de sute de ani, însă ultimele decade, cu precădere din 2000, au însemnat cooperări, parteneriate și alianțe, iar acest lucru trebuie să fie focusul comun. La mulți ani, Turciei și poporului turc