EXCLUSIV Interviu. Fortul 13 Jilava, cumplita Noapte a Generalilor. Necunoscutele culise ale actului de la 23 august. Dezvăluirile istoricului Radu Ciuceanu, fost deținut politic pentru 15 ani

Podul.ro vă prezintă un nou episod al interviului exclusiv oferit de istoricul și academicianul Radu Ciuceanu (91 ani), fost deținut politic pentru 15 ani, director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, autor, editor și coordonator al numeroase volume de istorie.

În ꞌ47, după absolvirea Colegiului Național ”Carol I” din Craiova, Radu Ciuceanu pune bazele unei organizații anticomuniste pe care a afiliat-o grupului de rezistență armată condus de generalul Iancu Carlaonț: Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia (M.N.R.O.).

Tânărul Radu Ciuceanu a fost arestat în 22 septembrie 1948, a trecut prin anchetele bestiale ale Securității Craiova și a fost condamnat (via Tribunalul Militar Craiova) la 15 ani de temniță grea, pe care avea să-i execute în totalitate la Craiova, Pitești, Jilava, Târgșor, Gherla, Dej și Văcărești, eliberându-se la termen, pe 18 septembrie 1963.  

Dacă primul episod al interviului (detalii AICI) relatează odioasa perioadă petrecută de Radu Ciuceanu la penitenciarul Pitești, în plină reeducare, unde a fost torturat și bătut cu animalitate, în notoria cameră 4-spital, o bolgie a morții, în cele ce urmează va fi vorba despre perioadele petrecute, la începutul lui 1950, în penitenciarele Văcărești și Jilava.

CITEȘTE și EXCLUSIV Interviu: Bestialitatea Experimentului Pitești. Mormanul de trupuri zdrobite și baia de sânge din camera 4-spital. Mărturia istoricului Radu Ciuceanu, fost deținut politic pentru 15 ani

Așa cum vă veți convinge, cele mai intense pasaje sunt referitoare la nopțile petrecute în bezna Reduitului, în camera generalilor și a coloneilor care participaseră pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial (unii fiind veterani din Primul Război Mondial). Ascultându-le calvarul, certurile și acuzațiile, Radu Ciuceanu a aflat o serie de culise inedite privitoare la dedesubturile actului de la 23 august, eveniment la care au participat, unii în roluri-cheie, mulți dintre colegii săi de celulă. O parte dintre informațiile aflate atunci, în teribilele nopți ”ale generalilor”, le puteți citi în cele ce urmează, cu mențiunea că acestea nu sunt relatate și în cărțile de memorialistică publicate până acum de domnul Ciuceanu. 

Răzvan Gheorghe: Cum v-ați simțit când ați primit vestea că urma să fiți transferat de la penitenciarul Pitești?

Radu Ciuceanu: Așa cum v-am relatat, am scăpat de la Pitești într-o noapte de februarie, când caraliul mi-a citit numele de pe lista deținuților ce urmau să fie transferați. M-a salvat Dumnezeu, domꞌle, m-au salvat rugăciunile mamei mele. A doua zi aș fi intrat în ring ca să fiu întors pe toate fețele de pumnii și picioarele lui Țurcanu, care te lovea cu sete până te umplea de borș și leșinai, iar tratamentul se repeta până la zdrobirea totală. Erau câțiva acolo care mă bătuseră de mă snopiseră în repetate rânduri și abia așteptau să o ia de la capăt, însă de data asta torturile urmau să se intensifice și să se diversifice, să se permanentizeze, la fel ca în cazul celorlalți deținuți intrați în colimatorul instrumentelor Securității.

Vă mărturisesc că din clipa în care am auzit că gaborul ăla mi-a strigat numele am început să nu mai simt nimic din ceea ce mă înconjura. Parcă intrasem într-o cameră cu aburi și mi se încețoșase vederea, lucrurile își pierdeau conturul... Cumva pluteam. Știam un singur lucru: urma să ies din iadul acela, eram salvat în ultima clipă.  

Milițianul m-a întrebat dacă am bagaje de luat. Eram atât de absent în euforia mea încât i-am spus că n-am, că pot pleca imediat. Ulterior, de-a lungul anilor de pușcărie, avea să-mi pară rău, fiindcă la Pitești am lăsat și câteva lucruri bune, lucruri trimise de acasă în perioada de la Craiova. La ce geruri urma să îndur, mi-ar fi prins tare bine. Atunci însă nu-mi mai trebuia nimic altceva decât să las Piteștiul în urmă, deși ororile lui nu m-au mai părăsit niciodată. Însă știam că sunt salvat de pe marginea prăpastiei.

Ajuns jos, în fața penitenciarului, am fost băgat într-o coloană unde deținuții politic s-au amestecat cu hoții, cu deținuții de la dreptul comun – eu ăstora le spuneam ”de la dreptul cu mâna”. Ninsese abundent și se lăsase un ger pătrunzător. În îmbulzeala aia zgribulită, vlăguit ca vai de mine, țin minte că am alunecat pe gheață și m-am prăbușit grămadă, m-am lovit la un genunchi. Câțiva hoți vânjoși m-au pescuit din zăpadă și m-au ajutat să ajung până la gară. Cei mai mulți dintre ei purtau lanțuri grele, dar mie nu mi le-au mai pus, fiindcă n-avea rost, eram sfârșit într-un hal fără de hal... eram o umbră după ororile de la Pitești.

Când m-am văzut în vagonul-dubă, am început să mă dezmeticesc din beția salvării, să ies de sub negurile Piteștiului. Eram traumatizat de câte pătimisem și văzusem. Respiram greu, aveam corpul plin de echimoze, asistasem la torturi, sinucideri, bătăi și umilințe îngrozitoare. Știam că aveam datoria să trag semnalul de alarmă în lumea penitenciarelor, să spun despre ororile cărora le-am fost victimă și martor. Cu atât mai mult cu cât mă număram printre primii deținuți politic care plecau din Pitești. Pericolul ne viza pe toți. Trebuia să se afle că Securitatea săvârșea atrocități și crime de neînchipuit, că strângea informații care se soldau cu arestări, anchete violente și condamnări la ani grei de temniță. Eram pe deplin conștient că aveam datoria să spun toate astea.   

Răzvan Gheorghe: Asta deși ați fost avertizat să nu dezvăluiți secretul Piteștiului. Să notăm și aspectul acesta.

Radu Ciuceanu: Da, m-au amenințat cu moartea. Țurcanu și reeducații lui erau obsedați să mențină secretă toată această operațiune criminală organizată și coordonată de Securitate. Victimele trebuiau să rămână neștiitoare, să vină ca mieii la abator. Ce-i drept, i-a luat prin surprindere transferul meu, transfer care în primul rând m-a uluit pe mine, dar mă declarasem elev și iată că manevra a mers, am fost crezut, deși eram înscris la Facultatea de Medicină. Pe de altă parte, n-am fost turnat de camarazii care-mi știau activitatea anticomunistă și Țurcanu nu aflase rolul pe care îl avusesem în cadrul organizației generalului Iancu Carlaonț. Înainte să părăsesc camera aia a disperării, ultimele cuvinte ale lui Mihai Livinschi au fost, după o ploaie de înjurături pe care nici nu le pot reproduce:

– Bă, să nu scoți niciun cuvânt despre ce ai trăit aici, oriunde te-oi duce. Te omorâm dacă vorbești!  

Livinschi își încleștase fălcile și mă săgeta cu ochii plini de ură. Îmi arăta pumnii în timp ce mă amenința.

Răzvan Gheorghe: Urma să fiți transferat la penitenciarul Văcărești. Ce s-a întâmplat în scurta perioadă petrecută acolo?

Radu Ciuceanu: Drumul a fost destul de lung, chit că distanța era de vreo sută de kilometri. Mă însoțeau doi elevi – aveau 17-18 ani, absolvenți de liceu –, care nu știau despre grozăvia organizată de Securitate la Pitești. Purtam cu mine o taină mortală. Pe drum am încercat să-mi pun gândurile în ordine, să-mi revin sufletește, dar mă năpădeau cele mai negre amintiri recente. Tot ce-mi doream era să rezist, să nu mor.  

Văcărești era fostă mănăstire ctitorită de Mavrocordat în secolul al XVIII-lea. Toți deținuții veniți am fost revărsați de-a valma în uriașa pivniță a palatului domnesc. Fac acum un mic salt peste ani – mai târziu, la 23-24 de ani după acest moment, urma să ajung șeful șantierului de arheologie de la Mănăstirea Văcărești. Vedeți, ce miracole și ce întorsături surprinzătoare îți poate rezerva viața? Dar vom vorbi, la momentul cuvenit, și despre acea perioadă.

Răzvan Gheorghe: Vom ajunge și acolo, desigur. Dar, dacă tot ați făcut acest mic salt peste ani, profit de moment ca să vă întreb cum a fost să vă întoarceți la Văcărești ca arheolog-șef și viitor memorialist, la mai bine de două decenii de la momentul în care ați fost întemnițat în beciurile palatului domnesc.

Radu Ciuceanu: Vă mărturisesc că a fost teribil să bat din nou cu pasul acele locuri pline de suferință și moarte, multă moarte, fiindcă și la Văcărești s-a murit într-un hal fără de hal în perioada represiunii comuniste. Și-apoi, întorcându-mă acolo, am analizat totul și cu ochiul memorialistului, cu ochiul victimei care își amintește. Domꞌle, trebuie să privești viața ta și a celorlalți ca pe un film – în fond, viața e o împletitură – și trebuie să-ți dai seama, în câmpul ăsta memorialistic, de cât poți să-ți aduci aminte, de onestitatea relatării finale, de firul cronologic al faptelor, care-i esențial, și de importanța, consecințele  acestora. Atunci, trecut prin etapele astea, se produce acea decantare valorică, în fond epistemologică, fiindcă-i vorba de cunoaștere, de o cunoaștere a vieții tale și de o înțelegere a celor petrecute în trecut. Iar timpul are capcanele, valențele și crevasele lui. La Pitești, timpul avea altă valoare, curgea altfel. O secundă putea fi o zi sau o săptămână... întrucât chiar atunci, în secunda aia sau în cele imediat următoare, se hotăra viața ta. Într-o astfel de secundă simți că ești la capătul unui destin.

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc de prilejuirea acestei paranteze. De-a lungul interviului vom mai reveni la perioda de după eliberarea dumneavostră din închisoare. Dar să ne întoarcem la Văcărești...

Radu Ciuceanu: Penitenciarul Văcărești avea în jur de 6000 de ”clienți”, era cea mai mare pușcărie la vremea aceea. Gaborii ne-au vârât într-un subsol mare, mare și boltit, săpat sub palatul domnesc. Eram cel puțin 400 de deținuți în beciul ăla blestemat, înghesuiți ca niște animale în cele mai insalubre condiții, într-un ger strașnic. Prins în viermuiala aia umană m-am trezit într-o zonă ocupată de șuți, de băieții de la dreptul comun – indivizi vicleni și puși pe rele, deseori instrumente ale Securității –, de unde am plecat îndată, alături de elevii veniți de la Pitești. O perioadă am stat în picioare, atât de mare era înghesuiala.    

La Văcărești aveam să rămân puțin, cam două săptămâni. Am admirat minunăția aceea de mănăstire pe care ulterior avea să o demoleze Ceaușescu. O ctitorie de frunte a familiei Mavrocordat. Odinioară se spunea că la Văcărești se aflase cea mai mare bibliotecă din Peninsula Balcanică.

După foametea pe care o pătimisem la Craiova și Pitești, mâncarea Văcăreștiului mi se părea așa, un paradis. Mâncam afară și uneori eram întrebați dacă mai voiam un supliment. Am fost uluit când am auzit prima oară asta. În comparație cu Piteștiul, fiindcă deținutul gândește în comparații și în termeni de supraviețuire, regimul de la Văcărești reprezenta o nesperată gură de aer. Din păcate n-avea să țină foarte mult. Într-o zi, prin luna aprilie, am fost ”citați” mai mulți dintre noi, așa se spunea, am fost scoși din beci și băgați într-un șir lung, lung de osândiți care urmau să fie transferați în diversele penitenciare ale patriei comuniste. În ziua aia au fost câteva scene de violență – gardienii au snopit în bătaie o serie de deținuți pentru mici abateri sau pentru că le răspundeau la bășcălie. Brutele te doborau la pământ și te jucau în picioare. În fine.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada petrecută la Jilava?

Radu Ciuceanu: Ajuns în marea închisoare de tranzit, am stat o zi sau două în carantină. Apoi am fost luat în primire de Nicolae Moromete, comandantul criminal al Jilavei, un individ de o prostie bubuitoare egalată doar de răutate, de sadism, care a încercat să ne țină un discurs. Torționarul era îngrozitor de bâlbâit, de regulă putea spune doar finalul cuvintelor, dar am observat că înjurăturile-i ieșeau de minune, liniar, cursiv, fără să se poticnească în fiecare literă. Țin minte că a ordonat să fiu bătut încă de la început, pentru o abatere minoră. Poreclit ”Maromet”, Moromete era înconjurat în permanență de o echipă de vreo patru-cinci gabori ciomăgari – unii dintre ei erau sau urmau să devină călăi ai Jilavei. Prima porție de cafteală mi-a părut o mângâiere în comparație cu bătăile și torturile suferite la Pitești. Desigur, au mai urmat și altele, multe altele. Jilava era o închisoare de exterminare, așa că bătăile și izolările erau ceva la ordinea zilei. La fel și foametea – mă gândeam cu nostalgie la mâncarea de la Văcărești.  

Vedeți dumneavoastră, timpul îți dă două dimensiuni – îți dă faptul în sine, nud, faptul că ai fost deținut, că ai fost bătut, dar îți lasă și perspectiva oferită de locul în care ai ajuns. Așa și în cazul meu – salvat din infernul îndurat la Pitești, răsuflam ușurat că mă aflam la Jilava, în ciuda regimului criminal soldat cu numeroși morți.  

Răzvan Gheorghe: Care au fost cele mai intense momente de la Jilava?

Radu Ciuceanu: Vă voi relata o scenă pe care n-am scris-o în cărțile mele de memorialistică. Acum regret și-mi asum culpa asta, fiindcă este vorba despre un episod important. Intenționez să rescriu unele pasaje pentru a-mi suplimenta volumele cu informații și aspecte pe care le-am omis, din graba memoriei selective, dacă vreți, în primele ediții. Vedeți dumneavostră, mi-am tot propus să revin la acest episod, să scriu despre el, dar mereu am fost prins în alte și alte proiecte ale memoriei, cum de altfel se întâmplă și în prezent. Vi-l voi relata acum așa cum mi-l amintesc, fiindcă am datoria asta.

La Jilava am fost martorul a două nopți teribile pe care le-am putea numi ”ale generalilor”. Să vă explic contextul: o perioadă am fost băgat în hrubele Reduitului, în camera unde se aflau generalii și coloneii care participaseră pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, o parte fiind veterani din Primul Război Mondial – mă refer la eroi reali ai țării ăsteia, elite militare destinate exterminării în chinuri. Mulți făcuseră parte din camarila colonelului, ulterior general și mareșal, Ion Antonescu. Unii îl cunoscuseră și pe Carol al II-lea. Printre numeroase nume cu greutate, în cameră se afla și generalul de divizie Constantin D. Nicolescu, fost șef al Casei Militare Regale (20 noiembrie 1944-1947 – n.m.).

Cea mai cumplită obsesie a discuțiilor era momentul ”23 august”. Cu toții erau bântuiți, măcinați la propriu de cele petrecute atunci, de impactul devastator pe care acel act l-a avut asupra vieții lor. Inevitabil, se făceau diverse aprecieri la adresa mareșalului Antonescu. Nu aveau vreo opreliște să vorbească deschis despre colegul lor, generalul de cavalerie Constantin Sănătescu, în termeni foarte duri și tranșanți, considerându-l trădător. Îi dădeau dreptate lui Antonescu. Unii fuseseră martori ai loviturii, îi știau dedesubturile. Povesteau că, dându-și seama că ceva nu era în regulă, mareșalul i-a zis lui Sănătescu, chiar după discuția cu Regele Mihai:

– M-ai chemat aici, mi-am lăsat garda afară și am venit fără protecție. Cine sunt oamenii ăștia?

Antonescu arăta cu degetul către plutonierii majori care apăruseră dintr-odată în spatele lui. Sănătescu a avut o eschivă – nu i-a răspuns și nici nu a avut puterea să-l privească în ochi. Cineva de acolo – îi știu numele, dar aleg să nu-l rostesc – l-a apucat pe mareșal de mâini și a încercat să i le ducă la spate. Antonescu s-a smucit și a strigat la ei, furios – avea fobia asta că nu suporta ca să pună cineva mâna pe el.

– Ce vreți să faceți cu mine? Ce se-ntâmplă aici, Sănătescule?

Îl arestau, firește, dar nimeni nu-i răspundea, cuvintele nu-și mai aveau rostul. Mihai Antonescu încerca să se distanțeze ușor-ușor de mareșal, însă tot n-a scăpat de plutonul de execuție. Ordinul arestării lui Ion Antonescu venise și de la generalul Aurel Aldea, care avea să fie arestat în 1946 și să moară în chinuri, la Aiud, în 1949. În cadrul discuțiilor am aflat și că, la Aiud, nu mai rețin celula, camera, Aurel Aldea își ceruse iertare pentru ceea ce făcuse la 23 august. Murise devorat de remușcări.

Participanții la lovitură ar fi putut să-l ia pe Antonescu, să-l urce într-un avion, că aveam destule, și să-i dea drumul. Mareșalul ar fi putut ajunge rapid în Elveția sau în Spania, dar atunci a avut loc o târguială, o târguială cu propria lor conștiință. Pe de altă parte, Regele Mihai se temea că, odată cu intrarea trupelor sovietice în țară, s-ar fi putut produce și debarcarea sa – fusese pe front, dăduse mâna cu ostașii, avea un palmares de participant la războiul din Est. Toate aceste considerente – cât și multe altele, nu-i locul să le dezvoltăm aici – i-au făcut să-l predea pe Ion Antonescu viu sovieticilor. Cu toate acestea, urmările n-au fost deloc pozitive: URSS a considerat România o țară ocupată, nu o parteneră. Armata roșie ne-a invadat imediat, săvârșind dezastrul cunoscut, și avea să mai plece de-abia peste 14 ani, Regele a fost nevoit să abdice, după doar câțiva ani, iar comuniștii au dezlănțuit un amplu genocid, aducând țara la stadiul de colonie a Rusiei. Nenorocirile astea s-ar fi întâmplat oricum, cu sau fără moartea lui Antonescu la zidul execuțiilor din Valea Piersicilor.

O mențiune: eu am numit ”discuții” cele auzite acolo, în camera generalilor, dar era vorba de scandaluri, certuri îngrozitoare. ”Trădătorilor!”, își strigau unii altora, ”Iudelor!”, fiindcă printre ei se aflau și unii care fuseseră în complicitate cu cele întâmplate în 23 august. Tensiunile erau teribile, ploua cu acuzații și reproșuri. Nu am căderea să dau nume, fiindcă voi relua și eu episodul, dar acolo erau peste douăzeci de generali și colonei, unii dintre ei având roluri-cheie în desfășurarea acelui act, dar și în luarea altor decizii deosebit de importante în logică istorică.

La 23 august, regimentul de gardă a lui Antonescu n-a fost prezent, fiind staționat în comuna Ștefănești. O singură alarmă dacă s-ar fi dat, sunt convins că lovitura ar fi eșuat cu rapiditate. Dacă se trăgeau două obuze pe deasupra Palatului ar fi ieșit toți în curte cu mâinile sus. Regimentul de gardă mai avea în dotare și două plutoane de tancuri Tigru, grele, cântăreau peste 72 tone, celelalte plutoane aflându-se pe frontul de la Iași. La Jilava am aflat și că în lunile de dinainte de 23 august avusese loc un diferent între Antonescu și comandantul regimentului de gardă, colonelul Popescu, neînțelegerile pornind de la o problemă măruntă: o mașină personală pe care nu mai rețin cum o obținuse colonelul. Ca să vedeți ce contează de multe ori...

Potrivit protocolului militar, regimentul de gardă ar fi trebuit să ia legătura cu colonelul Scărlătescu pentru a asigura, cu cel puțin o oră înainte, întregul perimetru în care urma să intre conducătorul statului, pentru că asta era Ion Antonescu în acel moment. Toate punctele din jurul Palatului erau cunoscute și nimeni nu s-a gândit că sunt ocupate de cei care urmau să asigure ceea ce s-a întâmplat. Mă refer la oamenii lui  Constantin Sănătescu – vreo 30 de soldați erau paza pe întregul Palat. Într-adevăr, dimineața sau seara mai fuseseră aduși vreo 20-30 de oameni din batalionul de gardă de la Peleș. Cei aproximativ 70 de soldați n-ar fi reprezentat niciodată o problemă serioasă pentru regimentul de gardă al lui Antonescu, haideți să fim serioși. Dacă un singur tanc ar fi intrat în piață și ar fi tras o salvă de avertisment peste Palat, fiți convins că ar fi ieșit cu toții și s-ar fi predat. Desigur, vorbim contrafactual acum, întrucât, dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, mareșalul ar fi fost împușcat. Ordinul spunea că Ion Antonescu nu trebuia lăsat să iasă viu din Palat.

Revenind la Jilava, deși reprezentau adevărata elită militară a României, generalii și coloneii erau bătuți cu sălbăticie de torționari, care nu pierdeau ocazia să-i umilească, să-i înjure ca la ușa cortului. Muriseră deja mulți dintre camarazii lor – generalul Radu Korne, veteran a două războaie mondiale și comandant al celei de-a șasea divizii blindate, sfârșise în chinuri cumplite la Văcărești, după bătăile încasate la Jilava, unde i-a fost ruptă șira spinării la porunca lui Moromete. Cei mai mulți din cameră aveau să moară în anii imediat următori, victime ale unui cumplit regim de exterminare. Dobitocul de Moromete le spunea deseori, bâlbâindu-se groaznic:

– Bă bandiților, știți voi ce-am fost io? Paștele vostru de teroriști! Portar, bă, asta am fost, portar la Primăria Bucureștiului! Uite că acuꞌ am ajuns să vă judec pe voi, ditai generalii și coloneii, pe toți ticăloșii care luptați împotriva clasei muncitoare!

Eu vă spun ce zbiera tâmpitul, dar până termina toate astea trecea o eternitate, abia dacă înțelegeai urletele alea poticnite. Nu putea să rosterască întregul cuvânt, spunea doar ultimele două-trei silabe. Era înalt, solid și mereu holbat. Așa cum v-am spus, printre ciomăgarii de care se înconjurase activau cu sârg și câțiva dintre călăii Jilavei, ăia de te duceau în Valea Piersicilor și-ți trăgeau un glonț în cap.  

Am trecut prin multe, multe momente de cumpănă în Reduit, unde regimul de temniță era foarte sever. După ce au evadat doi deținuți sârbi – se-ntâmpla prin februarie, pe o ceață cumplită –, Moromete a dat buzna peste noi, în cameră, zbierând ca smintitul: ”Am un loc liber care nu știu unde este!” Asta se petrecea chiar a doua zi, la numărătoare, când toți erau bulversați și încă nu știau ce și cum. Represiunea a fost îngrozitoare – ne-au bătut de ne-au zvântat, la grămadă, și-apoi ne-am mai luat o porție de bastoane, pumni și picioare, a doua sau a treia zi. Aveam să aflu că niște bătrâni muriseră în timpul terorii, printre care și un veteran din Primul Război Mondial, fost plutonier major. Se bătea și se murea în fiecare zi. Jilava era un cimitir imens.

Răzvan Gheorghe: Căror deținuți de la Jilava le-ați dezvăluit ororile săvârșite de Securitate la Pitești?

Radu Ciuceanu: O perioadă am tăcut mâlc, luându-mi toate precauțiile de rigoare. Încă eram traumatizat, vă dați seama. Căutam pe cineva care să-mi inspire încredere, fiindcă altminteri riscam să fiu suprimat, cum s-a întâmplat cu mulți alți deținuți, oameni ce dispăreau dintre noi de la o zi la alta, fiindcă Securitatea ordona asta. Nimeni nu i-a mai văzut vreodată, nimeni nu știe unde le zac ciolanele. După bătăile și torturile de la Pitești eram plin de echimoze, așa că mulți m-au întrebat ce pățisem. I-am dus cu vorba, relatându-le fie că mă bătuseră gaborii de la Pitești – ceea ce era parțial adevărat, fiindcă gaborii ăia erau niște bestii –, fie că alunecasem și mă lovisem. Vânătăile aveau să mă părăsească târziu de tot, abia prin iunie, când urma să fiu transferat la penitenciarul Târgșor – se întrebau copiii ăia de unde le-am căpătat.

Să revenim la Jilava. La un moment dat s-a decis alcătuirea unei echipe pentru curățatul cartofilor. M-am înscris și eu, dorind să am o activitate, să interacționez cu diverși deținuți, chiar dacă activitatea era organizată în Reduit, sub supravegherea caraliilor. Șeful echipei era Sadovan, comandant al legionarilor din Timișoara. Într-o zi m-am apropiat de el, m-am prezentat și i-am șoptit, atent să nu ne surprindă nimeni:

– Aș vrea să vă vorbesc într-o chestiune de maximă importanță.

S-a uitat la mine lung, îngustându-și ochii. El avea vreo 45 de ani în timp ce eu nu împlinisem încă 22. Eram doar un puștan, suspiciunea lui era firească.

– Cu ce-ai căzut?, s-a interesat – asta era prima întrebare pe care ți-o punea cineva la pușcărie.

I-am relatat pe scurt că fusesem condamnat în lotul generalului Iancu Carlaonț, liderul mișcării de rezistență din Oltenia. Sadovan m-a mai întrebat și dacă din gruparea noastră făcuseră parte și legionari. Când i-am confirmat, dându-i câteva nume, mi-a zâmbit și m-a bătut pe spate.

– În grupare generalului Carlaonț au activat țărăniști, legionari, liberali, oameni din toate categoriile sociale, militari, intelectuali, țărani, studenți și elevi, fiindcă noi nu făceam niciun fel de diferențe. Conta doar lupta anticomunistă, atât, iar lupta asta e legitimă și comună. Avem același dușman.  

Cuvintele mele i-au plăcut lui Sadovan, i se vedea pe față. M-a descusut în mare despre ce voiam să-i vorbesc – fără a intra în detalii, i-am spus doar că e vorba de ceva ce se petrecea la penitenciarul Pitești, o operațiune odioasă a Securității. Mi-a promis că mă va chema la el în cursul nopților următoare, când ne aflam pe celular.

În a doua sau a treia noapte de la discuția asta, la mine a venit deținutul Mihai Bălănescu și m-a îndemnat în șoaptă să urc în patul lui Sadovan, care mă aștepta – stătea pe un pat de sus, eu, fiind tânăr, dormeam la ”șerpărie”, pe cimentul de sub priciuri. Sadovan făcuse ”curățenie” în jurul lui, nu se mai aflau alți deținuți în preajmă, nimeni nu putea auzi discuția. Se uita cu atenție la echimozele care îmi acopereau corpul.

– Ești cam vânăt și foarte, foarte slăbit... Câte kilograme aveai când te-au arestat?

– 69-70, i-am răspuns. Acum mai am 40 și ceva. Ajunsesem o umbră, domꞌle, un schelet ambulant.

Și-am început să-i relatez cu lux de amănunte despre torturile abominabile, bătăile și umilințele de la Pitești, despre operațiunea secretă a Securității și a instrumentelor sale, reeducații lui Țurcanu. La început și-a căscat ochii, uluit de cele auzite. Mai că nu-i venea a crede că așa ceva putea fi posibil. A fost nevoie de două nopți lungi ca să-i povestesc totul cu de-amănuntul. Sadovan era consternat, șocat de gravitatea informațiilor primite. M-a întrebat ce nume au trecut prin demascări, cine a fost zdrobit, cine a sifonat la Securitate – i-am spus tot ce știam, printre care și faptul că, din câte auzisem, în focurile reeducării urma să intre și Constantin ”Costache” Oprișan, șeful pe țară al Frățiilor de Cruce. Ulterior aveam să port numeroase discuții cu Sadovan, de regulă nocturne, în toată perioada în care am stat la Fortul 13 Jilava. Nu-i voi uita niciodată ultima întrebare, căreia nici eu nu i-am găsit vreun răspuns:

– Tinere, oare hecatomba asta, infernul ăsta de la Pitești... nu este o sancțiune venită de undeva, din alte sfere, pentru unele lucruri negative comise în trecut de Mișcarea Legionară?  Oare studenții legionari nu pătimesc acum, în modul ăsta bestial, pentru niște greșeli pe care nu ei le-au făcut? Poate că încă se mai plătesc polițele vechi, cu Stelescu... cu Armand Călinescu...

Răzvan Gheorghe: Cu alte cuvinte... cine ridică sabia, de sabie va muri?

Radu Ciuceanu: Exact. Să știți că mulți dintre comandanții legionari pe care i-am întâlnit în spatele gratiilor erau obsedați de aspectele astea. Teribile, teribile măcinări și sforțări... Să nu uităm că cele mai înfiorătoare torturi le-au fost administrate în primul rând legionarilor – așa a fost de-a lungul Experimentului Pitești, iar regimul lor de detenție era cel mai sever în toate penitenciarele comuniste. Exista însă, închipuiți-vă, un segment și mai torturat și mai călcat în picioare decât legionarii – mă refer la preoți și la  studenții de la Teologie. Ei au fost supuși celor mai abominabile torturi și umilințe. Tot Sadovan se întreba care a fost miza reală a asasinării premierului Armand Călinescu, într-un moment în care Germania va fi fost victorioasă.

Răzvan Gheorghe: Ce a însemnat Jilava pentru dumneavoastră?

Radu Ciuceanu: Judecând la rece, Jilava a fost momentul care a stârnit istoricul din mine. Atunci am ascultat relatările generalilor și coloneilor care au făcut 23 august, relatări cumplite și de la fața locului. Tot acolo i-am cunoscut pe militarii de carieră care încă mai credeau că va fi parașutată o divizie de soldați britanici pe teritoriul Bucureștiului. Am vorbit cu partizani, le-am aflat poveștile. Intrasem în scenă definitiv, cum s-ar zice.

Va urma