Mărășeștii generației noastre: învățământul în 2020

În 1916 ne-au bătut nemții de era să dispară România. Austro-ungarii s-au ocupat de flancuri și în general să-i încurce pe nemți, după cum povestește von Falkenhayn. Diferențe enorme de tehnologie și organizare: nemții aveau minim 8 mitraliere la un batalion, românii maxim 4 mitraliere la o treime din totalul batalioanelor existente; nemții au venit cu vânători de munte, ai noștri considerau mitralierele piese de artilerie (și le foloseau ca atare). Falkenhayn își amintește că românii puteau și doreau să se bată, dar le lipsea dotarea tehnică și organizarea.

A urmat miracolul din primăvara lui 1917. În 6 luni armata română a fost reorganizată și dotată de misiunea militară franceză ajungând la paritate cu armata germană – asta în timpul unei epidemii de tifos. Fără nici o exagerare, chiar a fost un miracol. În vara anului 1917 armata română a reușit să rupă frontul german, dacă nu ar fi fost defecțiunea rusească puteau să-i arunce peste munți înapoi. Amintirile lui Rommel din campania românească parcă vorbesc de două armate române diferite: cea din 1916 mereu pe fugă în debandadă, cea din 1917 agresivă și într-o continuă ofensivă. Rommel a plecat de pe frontul românesc ciuruit și cu nervii zdruncinați, nu era obișnuit să fie înfrânt.

Situația din învățământul românesc este extrem de asemănătoare cu ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani. Când a apărut starea de urgență lipseau dotarea tehnică și organizarea, a fost o debandadă totală. Toată lumea o știe, puțin sunt gata s-o recunoască: semestrul al doilea de anul trecut efectiv nu a existat. Organizarea examenelor de capacitate și bacalaureat a fost un efort de voință.

În cele 6 luni de pauză însă nu s-a produs miracolul din 1917. Lipsește organizarea, lipsește dotarea tehnică – și ceea ce este mult mai tragic, mi se pare că lipsește voința în foarte multe situații. Există cazuri de oameni dedicați, de eforturi punctuale de reinventare organizatorică și tehnică. Dar sunt acte de eroism individuale, fără efect în tabloul general. AR fi fost nevoie de standardizare, de recalificare a cadrelor didactice. E ca și cum armata română ar fi luptat în campania din 1917 cu aceeași doctrină și aceleași arme din 1916.

Profesorii și învățătorii sunt zilele astea ca o oaste fără centru de comandă. „Descentralizarea” e sinonimă cu „faceți și voi ce și cât vă duce capul”. Apar foarte multe probleme care ar fi putut fi prevăzute, pentru care se puteau găsi soluții din timp, doar că nu a existat o planificare. Apoi avem rezistența sistemului la schimbare – sistemul de educație clasic a fost efectiv spulberat de noile condiții. Nici una din soluțiile anterioare nu mai funcționează, de la disciplina la clasă până la modalitățile de testare. Foarte mulți profesori s-au trezit aruncați într-un mediu în care sunt inferiori elevilor și habar nu au cum să reacționeze. Profesorii care stăpâneau arta pedagogică sunt capabili să se reinventeze din mers – dar câți sunt aceștia? Mulți și-au construit o rutină din care odată scoși au rămas fără reacții.

Sistemul medical s-a adaptat din mers și a reușit să funcționeze în parametri acceptabili. Am văzut medici care strigau că nu au fost instruiți în ceea ce înseamnă măsurile de protecție, echivalentul unui ofițer care susține că nu știe să organizeze un poligon de tragere (de fapt atunci striga frica din medici, potolită rapid cu o suplimentare salarială, dar astea sunt alte discuții). Însă sistemul medical a avut ceea ce lipsește sistemului de învățământ: un centru de comandă, dotare tehnică, recalificare și organizare. Evident că sistemul medical a fost prioritar, însă vom deconta efectele debandadei din educație mult mai repede decât ne închipuim.