"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Problema sclaviei în România secului al XXI-lea este o rușine mult prea mare pentru a fi recunoscută și asumată de cineva, avertizează politologul, scriitorul și profesorul Dan Pavel, pe Facebook, încercând să răspundă unei întrebări retorice: de ce sunt nepăsătoare ONG-urile în fața recentelor cazuri de sclavie?
Vă prezentăm explicațiile lui Dan Pavel:
”Am primit mai multe răspunsuri privind întrebarea retorică despre nepăsarea grupurilor din anemica societate civilă față de cazurile recente de sclavie (vezi cazul din Maramureș). La noi, multe ‹oengeuri› sunt organizații birocratice, cu angajați plătiți, iar nu asociații voluntare create spontan de cetățeni pentru diferite scopuri (vezi Alexis de Tocqueville și democrația în America). Democrația noastră este și din acest punct de vedere improvizată. Multe ‹oengeuri› au simpatii și afilieri politice informale. Nu se mișcă decît dacă primesc semnal de la diferitele centre de influență.
Este derutant cînd drepturile omului nu sunt încălcate de stat, de autorități. Dar de fapt este mai grav. Acolo, statul trebuie să intervină, să îi apere pe cei abuzați.
În cazuri de acest tip, asociațiile respective nu știu ce să facă. Se tem să nu pună problema greșit. Așteaptă pînă va uita lumea. Oricum, nici cetățenilor obișnuiți nu prea le pasă. Ei protestează adesea în mod dirijat, nu spontan, iar protestele au nuanță politică, nu civică. Dacă nu sunt programe finanțate de nu știu ce organizații internaționale, atunci nu pot reacționa spontan, ca să nu încalce regulile political correctness. Dacă nu pot da vina pe autorități, se blochează. Iar dacă la putere sunt actorii politici preferați, atunci se tem să nu cadă vina asupra celor votați.
Problema sclaviei în România secolului XXI, după căderea comunismului, este o rușine prea mare pentru a fi recunoscută și asumată de cineva. După cum au observat anumiți comentatori, uneori grupurile care fac trafic de persoane sau acte de sclavie beneficiază de complicitatea/protecția poliției și autorităților locale, dar nu bat la ochi pentru că sunt echivalate cu acte ‹obișnuite› de infracționalitate”.
