Un ventilator pentru o țară asfixiată...

Nu e spital din România în care să nu poți găsi o sală de operații, un laborator genetic, un echipament specific, fiecare dintre ele donate, la un moment dat, de o asociație non-profit, de un grup de firme sau chiar de persoane fizice. Asta în condițiile în care spitalele funcționează din bani publici și au posibilitatea de a achiziționa în mod constant tot ce le este de trebuință pentru a funcționa în parametri optimi, desigur, după ce conducerea unității spitalicești alcătuiește necesarul. Dar întotdeauna se întâmplă ca necesarul de pe hârtie să nu fie același cu necesarul din practica medicală. Așa că medicii se plâng constant că n-au medicamente, n-au echipamente, n-au aparatură și, în ultimă instanță, n-au nici timp (pentru că sunt puțini).

Undeva, pe acest parcurs, al administrării banului public și transformării lui în serviciu de utilitate publică, se întrerupe parcă întotdeauna ceva, astfel că, oricât de mult s-ar putea face la un moment dat, se ajunge în cele din urmă la concluzia că nu se poate nimic. Dar de vreme ce merge și așa, nu e o dramă. Sau nu a fost, până acum.

Ei bine, în plină pandemie, când spitalele ar fi trebuit să funcționeze ca niște balerine grațioase, toată lumea pare să se fi lovit cu capul de realitate atât de puternic, încât unii încă mai văd stele verzi. Nu sunt echipamente, nu este tehnologie, nu există aparate, nu există decât un gol uriaș, în care bolnavii par a fi fost repuși pe picioare doar grație bunătății divine și talentului unor medici care au învățat de nevoie să practice medicină la nivel de Ev Mediu, pentru că altfel ar fi simțit că trăiesc degeaba.

Impresionată de lupta aceasta cu mâinile goale, societatea civilă n-a stat deoparte. Organizații non-profit, asociații și grupuri de firme și-au dat mână cu mână și au început să ofere. Ieri un ventilator, azi un laborator, mâine un aparat de testare COVID-19, insistând să salveze nu doar niște oameni, ci chiar reputația sistemului medical românesc. De ani întregi, de dinainte de pandemie, societatea civilă a donat sistemului sanitar lucruri necesare și prețioase, pe care sistemul le-ar fi putut achiziționa, legal și la un preț rezonabil, prin licitație sau achiziție directă, din bani publici. Abia acum, în pandemie, ne dăm totuși seama cât de dureroasă era boala asta cronică și cât de greu se mai poate ea remedia, pentru că, de fapt și de drept, sunt ani de zile de când numai altruismul și bunătatea societății civile au ținut sistemul conectat la un ventilator. Și că acum spitalele funcționează grație miilor de donații care s-au făcut în această perioadă la nivelul întregii țări.

Evident, oamenii cu potențial financiar uriaș nu s-au complicat să ajute. Ca în orice altă situație de viață specifică lumii în care trăim, primii care se aruncă atunci când vine vorba de dat un ajutor sunt cei care înțeleg nevoia din proprie experiență. Cei care au suferit din cauza sistemului, cei care și-au văzut părinții sau copiii răpuși pe paturi murdare de spital, cei care au simțit disperarea de a nu putea face nimic sunt exact cei care resimt pe deplin drama de a trăi într-o țară asfixiată. De interese, de numiri politice, de incompetenți cu simțul umorului, de foame de bani... O țară care are toate simptomele specifice COVID-19, care tușește până la leșin, care are febră de mai mulți ani decât pot număra cei mai mulți dintre politicienii ei și care nu-și mai poate folosi mușchii de durere. O țară care trăiește din donații și care merge mai departe șchiopătând, cu spatele aplecat în fața unor interese mai mari decât ea. O țară care are nevoie să fie conectată permanent la un ventilator pentru a se putea menține măcar în comă. O țară care are, însă, din fericire cetățeni mai buni decât politicienii care o conduc și care încă se poate baza pe faptul că dacă-și pierde cu totul suflul se va găsi o asociație, o firmă, o persoană fizică care s-o reconecteze la ventilator...