"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Fiindcă ardea de nerăbdare să-și regleze conturile cu istoricul și scriitorul Marius Oprea, de o manieră puțin spus grosolană, noua șefă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – am numit-o pe Alexandra Toader – s-a încăpățânat să-l oblige pe istoric să-și ”evacueze” biroul (pe care l-a folosit de-a lungul ultimilor opt ani), joi, în plină Săptămână a Patimilor, cu toate că acesta se afla izolat la domiciliu, în urma unei recomandări scrise a medicului de familie, din pricina mai multor afecțiuni cronicizate care îl predispun la pericolul infectării cu Covid-19.
Deși Alexandra Toader nu poate justifica în vreun fel caracterul așa-zis urgent al acestei evacuări cu agendă – institutul este pustiu de săptămâni întregi, cercetătorii lucrează de acasă și nimeni, dar absolut nimeni nu are nevoie acum, subit, de un birou –, recenta șefă a IICCMER nici nu a vrut să audă de solicitarea legitimă a lui Marius Oprea, care a cerut, în scris, să i se permită să evacueze biroul în primele zile de după încetarea Stării de Urgență, atașând atât prescripțiile cu parafă medicală, cât și o serie de aspecte conexe – o astfel de deplasare, care nu este motivată de o urgență și care nesocotește prescripțiile medicului, îl forțează să își pună în primejdie sănătatea și, nu în ultimul rând, să încalce măsurile Stării de Urgență privind deplasările în spațiul public.
Mai mult chiar, Alexandra Toader a găsit de cuviință să-l informeze în scris pe Marius Oprea că, dacă nu își va evacua biroul în termenul decis de ea, de această operațiune se va ocupa o comisie a institutului, care urma să-i arunce lucrurile în stradă, și asta – a precizat șefa IICCMER – chiar pe cheltuiala… istoricului.
Pe cale de consecință, Marius Oprea și-a evacuat biroul cu ajutorul unor prieteni, în Joia Mare și în lipsa oricărei urgențe. ”Date fiind circumstanțele stării mele de sănătate, certificată medical, consider că este vorba de o infracțiune contra persoanei, în legătură cu care îmi voi rezerva dreptul de a face o plîngere penală și civilă”, ne-a declarat Oprea.
Totodată, istoricul explică, în exclusivitate pentru Podul.ro, un amănunt extrem de important: printre obiectele din birou – pe care comisia de la IICCMER se pregătea să le arunce la gunoi – se găsesc și unele care au o relevanță deosebită pentru istoria recentă a României, cât și o serie de documente unice privind amploarea genocidului comunist patronat de Securitate. În acest sens, vă prezentăm clarificările lui Marius Oprea:
”Cîteva din obiectele așa-zis ‹personale› recuperate din biroul meu joi, 16 aprilie, pe care președinta IICCMER, Alexandra Toader, era pregătită să mi le evacueze la gunoi (o ‹comisie› era deja numită și pregătită ieri pentru golirea acestuia sau pentru a mă supraveghea, să nu fug cumva și cu dulapurile) au o relevanță deosebită pentru istoria recentă a României. Între acestea, două bucăți dintr-o cămașă care a aparținut lui Alexandru Galaftion, fost ofițer din Armata Regală, care la eliberarea din colonia penitenciară Periprava a avut rarul curaj să scrie pe spatele ei numele și adresele tuturor colegilor săi din baracă, pentru a le înștiința familiile că ei sînt în viață. Un curaj rar, unic aș spune, care l-ar fi putut costa încă ani grei de închisoare, dacă ar fi fost prins la percheziția care i-a fost făcută la eliberarea din lagăr. Ele mi-au fost dăruite de nepoata acestuia, pentru a-și găsi locul într-un viitor muzeu al comunismului. Dar, sub noua ‹direcție› a IICCMER, institut aflat acum sub controlul consilierului prezidențial Alexandru Muraru (cel care a adus-o de la Iași mai întîi la Cotroceni, apoi la CNSAS și acum la Institut pe necunoscuta până mai deunăzi domnișoară Toader), bucățile din ‹cămașa lui Alexandru› erau cît pe ce să ajungă la gunoi.
Apoi, e vorba de cămașa lui Vasile Paraschiv, cu care acesta era îmbrăcat în ziua de 22 martie 1989, cînd a fost răpit de pe stradă de trei ofițeri de Securitate și a fost torturat vreme de o săptămînă, pentru a se dezice de Sindicatul Liber pe care îl întemeiase. Acest curajos dizident anticomunist, de care am fost foarte apropiat, mi-a lăsat la moartea sa un costum de haine (în buzunarele căruia i-am găsit și verigheta, pe care am înapoiat-o familiei), cămașa cu urme de sînge de pe urma torturilor din martie 1989 și o pereche de pantaloni sfîșiați, tot de atunci. Costumul de haine l-am donat Memorialului Sighet, restul le-am păstrat și le-am scos ieri din biroul de la IICCMER, pentru a nu ajunge la groapa de gunoi, prin decizia conducerii Institutului. Nu mi-aș fi iertat niciodată dacă așa ceva s-ar fi întîmplat, chiar dacă decizia și responsabilitatea nu mi-au aparținut, fiind forțat astfel să mă duc și să recuperez, cu ajutorul cîtorva prieteni inimoși, care și-au asumat ca și mine riscul încălcării Ordonanțelor Militare, aceste vestigii ale caracterului criminal al acțiunilor Securității. Cît de fericiți ar fi fost ofițerii acesteia ca ele, dovezi clare ale cruzimii lor, să fi dispărut!
În birou am mai avut (și am recuperat, sub ochii atenți ai unui nou administrator responsabil cu bunurile de inventar ale Institutului, om de încredere numit în comisia de supraveghere de către domnișoa Toader) mai multe cutii cu negative, fotografii pe placă de stică, unicat, făcute în birourile de anchetă ale Securității din Satu Mare în anii 1952 și 1953 unor întregi loturi de deținuți (au plăcuțele cu numărul dosarului și data arestării pe piept), dintre care mulți sînt femei și copii. Sper să-i identific și să le aflu povestea. Aceste piese rare, aș spune unicat, mi-au fost dăruite de un medic legist din Satu Mare, pe care l-am cunoscut la acțiunea de exhumare a osemintelor partizanului Alecsa Bel, ucis în satul maramureșean Cufoaia. Cu acea ocazie, el mi-a spus că le-a găsit într-un vechi fișet metalic din sediul Institutului Medico-Legal (care în anii ’50 fusese sediu al Biroului Județean de Securitate – n.m.) și că, pînă să mă cunoască și să realizeze importanța lor, stricase o mare parte a lor, răzuindu-le și folosind sticla drept lamele pentru microscop. Din fericire, peste 80, în cinci cutii originale, au ajuns astfel la mine. Și în Joia din Săptămîna Mare erau să se piardă din nou pentru vecie, în mod paradoxal, nu din necunoaștere a importanței lor, ci drept rezultat al actualei politici de la Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismului, care se dovedește a fi una contrară menirii sale și urmărește parcă distrugerea oricăror urme ale acestor crime.
La birou am mai avut depozitate și multe obiecte donate de urmașii unor partizani pe care i-am dezgropat și ale căror oseminte le-am redat familiilor. Îmi sînt deosebit de dragi cele dăruite de fata lui Traian Ihuț, partizan din grupul lui Nicolae Dabija de pe Muntele Mare, din Apuseni, ucis de Securitate în 1952. Soția lui n-a crezut multă vreme că acesta a fost ucis și l-a așteptat. Am primit furca ei de tors, o desagă, un ștergar de perete și o sacoșă din ață împletită de aceasta, dar și o șa de lemn și o oglindă de bărbierit care au fost ale partizanului. Și o tulburătoare icoană cu Sfîntul Anton și Iisus (familia Ihuț era Greco-catolică), pe care aceștia au primit-o la cununia lor, în 1948 (foto). În condițiile în care trupul lui Traian Ihuț nu l-am găsit încă, aceste obiecte care l-au înconjurat în viață vorbesc în locul lui. Și nu mi-aș fi iertat să ajungă la gunoi, indiferent din a cui vină.
Nu în ultimul rind, la Insitutul am depozitat în biroul meu de la IICCMER documente care au și o valoare istorică – pe lîngă că ele mi-au folosit la scrierea cărților mele privind instoria comunismului. Le-am ‹evacuat›, scăpîndu-le de la distrugerea lor de către ‹noua direcție de investigare a comunismului›. Între aceste documente, circa 3000 de pagini, aș include și dosarul procesului Nicolae Ceaușescu (asta, pentru că tot eram anunțați de domnișoara Toader că IICCMER se va ‹ocupa› și de Revoluția din decembrie 1989). Sînt nenumărate documente în copie din arhivele Securității și ale Partidului Comunist, probe privind caracterul criminal al regimului comunist. Dar și al perpeturării acestuia. Un document anume este relevant în acest sens. La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, județul Alba, Ion Gavrilă Ogoranu, ‹inamicul public numărul 1› al Securității, ultimul mare partizan anticomunist, a făcut un drum la Brașov, pentru a-și scoate cazierul de la Poliția Județeană. Voia să facă un credit la bancă, pentru a-și repara acoperișul. I s-a eliberat cazierul, în care însă figurau încă, în anul de grație 2005, toate condamnările împotriva lui din anii comunismului: de la condamnarea la închisoare, la aceea la moarte, în contumacie. Nu s-a mirat prea mult ‹Moșu› Gavrilă Ogoranu cînd banca, în baza acestui cazier, i-a respins creditul. A ridicat din sprîncene însă cînd i-am spus că Ioan Taropa, directorul de credite al băncii la care apelase este fost căpitan la Securitatea din Brașov. Și mi-a lăsat drept amintire o copie a ‹cazierului› eliberat de Poliția Brașov. Așa a și murit, un an mai tîrziu, pe 1 mai 2006 – vinovat, în ochii autorităților, de tot ceea ce i-a pus în cîrcă Securitatea.
Ei bine, toate aceste documente, obiecte și povești conținute de ele nu au fost, niciun moment, socotite a fi avînd vreo valoare istorică, de către domnișoara Alexadra Toader, care pe tot parcursul celor patru ore și jumătate, cît a durat ‹evacuarea›, a stat la ea în birou. Deși aș fi visat ca, fie și fără mine, mica mea ‹moștenire› să fi rămas la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, de viitorul căruia, pentru că l-am creat, mă simt legat indiferent de cine îl conduce și care e sau nu mai e statutul meu acolo. Nu am fost alungat însă de la Institul numai eu – un om, contează atît de puțin, în raport cu o întreagă istorie. Am sentimentul că Institutul, sub noua conducere (de jure, operată de Alexandra Toader, dar de facto de către mentorul el, consilierul prezidențial Andrei Muraru, fost președinte al IICCMER și actual cercetător al Insitutului ‹Elie Wiesel›) i-a fost răpit însuși viitorul”.
