Eroii despre care nu vorbim…

“Păi cum să nu fiu la muncă? Am copii de crescut acasă și rate la bancă, am atâtea pe cap, că nici nu am timp să mă gândesc la boală. Iar oamenii au nevoie ca eu să fiu în fiecare zi aici. După ce că sunt atât de speriați, cum ar fi să nu aibă nici pâine?”

Doamna Maria de la supermarket muncește în fiecare zi de când s-a declarat starea de urgență. Poartă o mască numai de formă, știe și ea că măștile subțiri nu sunt eficiente și se bucură când oamenii stau la distanță din proprie inițiativă. Dar dacă n-o fac, ea nu-i poate forța. Știe că își asumă niște riscuri și mai știe că acasă o așteaptă doi copii mici, care nu înțeleg exact ce e un virus și nu se abțin niciodată să o strângă în brațe imediat ce intră pe ușă. Dar doamna Maria de la supermarket nu face prea mult caz din asta. Ea știe că fiecare om are rolul lui pe lume și că al ei e acela de a le pune oamenilor la dispoziție pâinea cea de toate zilele. Într-un sens foarte profund, misiunea ei pare biblică de-a dreptul, dar doamna Maria nu se ia atât de în serios. Câștigă puțin, dar suficient cât să-și plătească ratele și să le facă, din când în când, celor mici câte o bucurie dulce. Stă în chirie și, uneori, când e iarnă, suferă de frig.

Ca doamna Maria sunt zeci de mii de persoane în România. Toate lucrează în spatele tejghelelor, fără protecție și fără nazuri. Intră în contact zilnic cu zeci sau sute de persoane, după caz. Nu uită să le salute la venire și la plecare, comportându-se ca și cum totul ar fi normal. Deși nu e… Dar în situația asta, nu au altă soluție decât să nu contribuie la escaladarea panicii. Și nici nu-și dau demisia, nu intră în concediu medical, nu se plâng că se tem de o moarte iminentă, deși multe dintre ele au boli cronice, care le pot include în categoriile de risc.

În aceeași țară, în care zeci de mii de oameni, fără multă școală și nu neapărat interesate de filosofia binelui general, se expun conștient unui virus necunoscut, mii de medici simt că au dat de greu. Nu mai e la fel ca acum o lună, când salariul de zeci de mii de lei era pentru ei o chestiune tabu, când orele de gardă erau momente de socializare sau când munca era o plăcere, pentru că nu făceau altceva decât să semneze transferurile pacienților la spitale mai competente. Acum trebuie să stea în prima linie, pentru a ajuta oamenii să lupte cu un virus necunoscut. Situația s-a schimbat cutremurător peste noapte, așa că și-au dat seama că au nevoie de echipament de protecție. Înainte n-aveau nevoie, pentru că făceau medicina din pix. Așa ajungeau unii bolnavi într-o singură noapte în trei spitale. Dar nu erau contagioși… Așa că atunci se putea. Acum nu se mai poate.

Acum riscurile sunt împărțite între medic și pacient. Sunt amândoi egali în fața bolii, însă doar unul poate să-l ajute pe celălalt. Dar, dintr-un motiv care ține probabil de vocație, unii refuză acum să mai ajute. De dimineața până seara, televiziunile fac apologia eroilor din prima linie, referindu-se la medicii care își fac, până la urmă, datoria. Și tot de dimineața până seara, medici de toate felurile se plâng că nu au echipamente. Mesajele lor, justificate de multe ori, se aud tare. La fel și disperarea, și panica, și neputința. Numai că eroii nu sunt niciodată disperați, panicați sau neputincioși. Așa că e o exagerare să ne referim la medici, chiar și la cei care nu dezertează la începutul războiului, ca la niște eroi. Pe de altă parte, la doamna Maria de la supermarket, care nu e nici panicată, nici disperată și nici neputincioasă ne putem gândi ca la o eroină. Până la urmă, și pâinea ne ține în viață. La fel se poate spune și despre toți ceilalți români din spatele tejghelelor. Oameni pe care panica nu-i determină să se supere și să plece acasă. Oameni pe care lipsa echipamentelor de protecție nu-i sperie de moarte. Oameni cu familii, la fel ca și medicii. Însă, între unii și ceilalți e o diferență ca de la cer la pământ. Doar că despre cei din spatele tejghelelor nu vorbește nimeni ca despre niște eroi. Deși stau în mijlocul câmpului de luptă și încasează toate gloanțele, fără să se dea de ceasul morții, să dezbrace uniforma și să plece acasă.