"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La 19 noiembrie 1942 începe contraatacul Armatei Roșii, care s-a încheiat la 31 ianuarie 1943 cu capitularea forțelor Axei, amintește istoricul și politologul Stelian Tănase pe blogul său.
"Armatele 3 si 4 romane sunt atacate puternic. Sub comanda lui Gheorghi Jukov a lansat operațiunea „Uranus” care țintea nimicirea forțelor Axei masate pe Volga, la Stalingrad. Vasta operațiune s-a încheiat la 31 ianuarie 1943. Au fost folosit rezerve masive aduse de la vest de Urali. Cîteva zile mai tîrziu, la 23 noiembrie, încercuirea era terminată. Au urmat mai multe săptămîni de lupte pe un frig nimicitor. Ultimele unităţi germane și române s-au predat în noaptea de 1-2 februarie 1943.
La Stalingrad românii au fost prezenţi cu cca 250.000 de militari români grupaţi în două armate, a 3-a şi a 4-a care flancau la nord şi sud Armata a 6-a germană comandată de feldmareşalul Paulus (înaintat în grad de H itler cu o zi înainte de a capitula). Axa se găsea în al doilea an de război contra URSS, după ce blietzkrieg-ul german cu care îngenunchiase Europa, eşuase în faţa Moscovei în iarna 1941. Ofensiva din 1942 viza grînarul Ucraina şi sudul Rusiei, Caucazul şi petrolul de aici. Cucerirea Stalingradului, oraş cheie pe Volga, era decisivă. Forţele Axei ajung pe Volga în vara-toamna 1942, dar bătălia s-a prelungit deși oraşul a fost ocupat 80%. Hitler chiar a anunţat marea victorie de la Stalingrad şi că oraşul purtînd numele lui Stalin se afla sub controlul armatei germane. Ruşii însă nu au cedat, au intrat într-o bătălie de uzură ca să cîştige timpul necesar ca marile rezerve din Siberia (un milion de oameni) să ajungă pe Volga şi să treacă la contraofensivă (Operaţiunea Uranus).
Armata roşie a atacat la nord şi sud de armata a 6-a germană, in dreptul armatelor românesti, a 3-a şi a 4-a. S-a spus, mai ales de la Berlin în anii 40, dar şi mai tîrziu în memoriile unor generali germani, că slăbiciunea armatei române este responsabilă de dezastrul de la Stalingrad şi că străpungerea făcută de Armata roşie, în sectoarele armatelor 3-a şi a 4-a, a dus la rezultatul final dezastruos al bătăliei.
La finalul bătăliei care a întors soarta războiului – românii au înregistrat pierderi de 158.854 militari (morţi, răniţi, dispăruţi), adică 2/3 din efective – cel mai mare dezastru din istoria militară a românilor. Cît despre răspunderi, discuţia e mai lungă. De la decizia de a purta războiul anti-URSS luată de Hitler, la alianţa lui Antonescu cu Hitler, de la deciziile strategice ale comandamentului german, la continuarea războiului de către Armata română la est de Nistru. De la slaba înzestrare a armatei române, la obligaţiile nerespectate de Berlin în aceasta privinţă. etc. etc. etc.
Molotov, întrebat de Lucreţiu Pătrăşcanu în septembrie 1944, la Moscova în timpul tratativelor despre condiţiile grele impuse de URSS României, a răspuns cu o întrebare – Ce aţi căutat la Stalingrad? Răspunsul întîrzie pînă astăzi. Oricît de antipatic ne rămîne în memorie Molotov – unul din principalii responsabili pentru ocuparea şi sovietizarea României – un răspuns la decenii de la catastrofa militară de atunci, ar trebui dat. Măcar încercat. Nu de dragul omului de la Kremlin, complicele lui Stalin, ci pentru memoria românilor – morţi, dispăruţi – la Stalingrad. Cei care au scăpat cu viaţă şi s-au întors acasă, au nevoie de o explicaţie, chiar dacă azi ei îngraşă pămîntul multor cimitire din Rusia si România", încheie istoricul.
