Când se urcă Firea-n pom, cine tace nu e om...

„Eu, cu mâna mea, am semnat autorizația ca pe terenul respectiv să se construiască spitalul. (...) Dumneavoastră filosofați acum! Da, era proprietatea publică, a orașului, dar cine a semnat? Cetățenii puteau să vrea acest lucru, dar degeaba, dacă nu semnam EU!" – iată cuvintele prin care Gabriela Firea, această jurnalistă ajunsă peste noapte primar al Bucureștiului, pentru că faima fără bani nu merită efortul, își trece capitala țării în proprietatea personală. Practic, din punctul ei de vedere, doar în filosofie Bucureștiul e al cetățenilor lui, pentru că, în practică, ea l-a moștenit de la strămoșii ei și l-a luat în proprietate cu ajutorul lui Dan Voiculescu, pentru care a și prestat cu sârg ani buni, demonstrând că e o fiică bună a sistemului și că merită, la o adică, încredere că va trimite cu devotament bani publici în conturile televiziunii care a făcut-o primăriță.

Această viziune distorsionată asupra mandatului nu e specifică numai Gabrielei Firea. În toată țara, mai ales în primăriile de localități mici, primarii au această tendință de a se exprima cu privire la bunurile publice în termeni de: “al meu”. E, până la urmă, felul în care ți se urcă mandatul la cap și începi să vezi bunul public ca pe unul personal. Și, doar în filosofie banii din care tu îți cumperi mașini și case sunt din taxele și impozitele plătite de populația care te-a ales sau nu, pentru că în practică, ei ți se cuvin. E probabil cea mai clară reprezentare a felului în care puterea devine patologică și deformează realitatea în așa fel încât ea să corespundă perfect intereselor personale ale celui care deține temporar puterea. Dar cazul Gabrielei Firea e unul mai special, pentru că această deformare a realității s-a demonstrat pe o speță sensibilă.

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu se luptă de ani întregi să construiască un spital din fonduri private pentru copiii bolnavi de cancer. De ce fac asta? Pentru că statul român s-a dovedit incapabil să găsească resurse publice pe care să le direcționeze în scopuri cu adevărat relevante pentru problemele reale pe care societatea le întâmpină. Vorbim despre un proiect la care și-au dorit să contribuie, dăruind viață, 260.000 de persoane. Fiecare dintre ele a fost jignită de Gabriela Firea, după ce aceasta a aruncat o poveste minunată despre altruism și generozitate în lupta politică pe care ea și echipa de PR o pregătesc pentru anul viitor. Dar, mai mult decât atât, Firea a dat măsura exactă a fariseismului ei personal. O persoană înconjurată de icoane, care și-a făcut un țel din a aloca bani publici bisericilor și a se afișa cu tot felul de preoți și de moaște ar fi trebuit, măcar din spirit de conservare, să se abțină din a ataca proiectul unui spital. Destinat copiilor cu afecțiuni de natură oncologică! Construit din generozitatea oamenilor de bine. Dar lupta pentru putere este pentru Firea chiar mai importantă decât consistența imaginii pe care singură a ales să și-o construiască. Așa că, însetată de glorie, ca o vrăjitoare rea în prag de Haloween, a spus prostia absolută: „Cetățenii puteau să vrea acest lucru, dar degeaba, dacă nu semnam EU!"

Boala a ieșit astfel la suprafață în toată splendoarea ei, arătând cum, în mintea Gabrielei Firea, semnătura ei are valoare de donație și simplul fapt că nu a împiedicat un proiect care dăruiește viață este, în sine, un act de generozitate. Înțelepciunea populară românească definește un astfel de comportament ca fiind urcarea scroafei în pom. Și, evident, cine tace privind impasibil de pe margine dezvoltarea psihozei, nu poate fi om.