Statul român, ca un film de groază...

Trupuri vii și trupuri moarte zăceau amestecate pe asfalt. Unii mai strigau, dar salvatorii erau ocupați să se dezmeticească. Primul ajutor îl ofereau tinerii care reușiseră să iasă în timp util din infern sau cei care aflaseră că la Colectiv se întâmplase ceva foarte grav și se aflau prin apropiere. Tot ei luau pulsul celor arși, la fel cum tot ei le ofereau vorbe de alinare, înainte de a fi luați cu paleții de lemn către spitale sau de a pleca cu totul acolo unde durerea e doar un cuvânt.

Pare scenariul unui film de groază, dar, din păcate, nu e. Este imaginea filmată a primelor minute care au urmat incendiului din 30 octombrie 2015, făcută acum publică de un pompier, din dorința de a “închide cercul”. Ea arată, în esență, incapacitatea celor cărora le spunem “salvatori” de a ne salva în situații cu adevărat complicate, arată oameni arși, întinși pe jos, care abia mai respiră, fără ca nimeni să le acorde primul ajutor, încurajați doar de prieteni sau de tineri care se aflau prin zonă și, empatici de fel, își doreau să fie de folos într-un context în care fiecare secundă care trecea putea face diferența între viață și moarte.

Din 2015  și până acum, românii au mai fost puși în fața acestui adevăr teribil, testat și demonstrat fără dubii de fiecare dată: în situații cu adevărat dezastruoase, scapă cine poate. Episodul Caracal a fost și el o experiență trăită colectiv de românii care au înțeles că, de multe ori, statul nu are capacitatea de a-și proteja cetățenii. Nici când vorbim despre accidente majore, nici când e vorba despre drama individuală a unei copile luate la ocazie în plină zi și ascunse într-o casă de pe drum principal al țării nu a existat acea reacție a instituțiilor statului care să probeze că, în situații limită, suntem apărați. Colectiv și Caracal sunt două imagini ale iadului, puse în oglindă, reflectând cele două tipuri de dezastru în care oricare dintre noi poate fi pus și același tip de reacție din partea unor autorități al căror rol ar trebui să fie acela de a elimina pericolul și de a reinstitui normalitatea. În primele minute din noaptea incendiului de la Colectiv, așa zișii salvatori triau viii și morții, întrebându-i: “Trăiești? Mai trăiești?”… Probabil unii mai trăiau, dar din cauza fumului și durerii, își pierduseră pur și simplu cunoștința. Nu vom ști niciodată câți din cei 27 care au plecat atunci, imediat, pentru a se alătura celor drepți ar fi putut rămâne, totuși, dacă s-ar fi acționat corect în clipele acelea în care fiecare secundă putea face diferența? Și tragedia n-a fost doar aceea a primelor minute, ea a continuat ani întregi  pentru victimele care au reușit, în acea noapte, să se salveze. Multe, pe cont propriu sau cu ajutorul altor tineri care trecuseră prin iad, nu al autorităților.

În esență, amintirea Colectiv, devoalată acum în cele mai fine detalii ale ei printr-o filmare a unui pompier aflat la fața locului imediat după sosirea echipajelor de salvare, este imaginea necosmetizată a statului român. Un stat care nu știe să-și protejeze cetățenii, care n-are niciun interes să învețe cum s-o facă pe viitor și care seamănă, fără doar și poate, cu un film de groază, de fiecare dată când dezastrul, colectiv sau individual, lovește. Nici n-ar putea fi altfel, în condițiile în care acest stat a fost pus în mâinile unor gospodine, plagiatori, analfabeți, amante și amici de pahar ai celor care, dintr-o întâmplare nefericită, au ajuns să decidă asupra vieții și morții noastre…