Cea dintâi durere a lui Dragnea

La Penitenciarul Rahova, Dragnea suferă profund. Și nu pentru că este închis, așa cum s-ar crede, la o privire superficială asupra situației. Durerile lui sunt de o cu totul și totul altă natură. De acolo, din spatele gratiilor, Dragnea vede de o bună bucată de timp că lumea pesedistă merge mai departe fără el, că oamenii pe care el i-a ridicat din nimic, oferindu-le bani și demnități publice, trăiesc liniștiți mai departe, ba chiar îi iau locul și-i confiscă vechile visuri de mărire. Căci Dragnea, când era mic, visa să devină președinte. Totul a început de când o clarvăzătoare din cartierul Catanga din Turnu Măgurele i-a ghicit în palmă că va deveni într-o zi președinte. De atunci, de când Dragnea era un banal consilier local, a început să încolțească boala. Pentru că, ajuns la Consiliul Județean Teleorman, i-a obligat pe toți subordonații să i se adreseze cu apelativul de “domnule Președinte”, iar dacă din neatenție cineva i-ar fi spus “domnule Dragnea”, asta ar fi costat pe termen mediu și lung. Devenind președintele PSD, Dragnea se simțea mai aproape ca niciodată de visul lui din tinerețe, promis de clarvăzătoarea din Turnu Măgurele și pus la bătaie în fiecare negociere politică pe care a purtat-o de-a lungul vremii. Apoi a venit timpul pușcăriei, un timp la care nu se aștepta, pentru că a crezut până în ultima secundă că ai săi vor trece peste orice teamă personală pentru a-l salva, prin modificări legislative ce aveau să trimită în lume, alături de cauza lui, mii de violatori, criminali și traficanți. Dar s-a obișnuit cu gândul, încercând ca prin conduită, să-și scurteze timpul din spatele gratiilor. Și poate că povestea lui Dragnea s-ar fi încheiat așa, oarecum emblematic, dacă dincolo de gratiile penitenciarului, sutele de pesediști (majoritatea teleormăneni) pe care Dragnea i-a ridicat exclusiv pe criteriul loialității, n-ar fi demonstrat că le e indiferentă condamnarea lui și că sunt dispuși să lupte în continuare pentru ei înșiși.

Dar cel mai mult l-a durut faptul că, după încarcerarea lui, Dăncilă, sluga perfectă, a început treptat să-i fure visul. Visul de a fi președinte. Luând partidul ca pe un bun câștigat, Dăncilă i-a arătat șefului ei de-o viață că n-are niciun pic de respect pentru “icoana” pe care chiar ea și celelalte slugi i-au pictat-o lui Dragnea de-a lungul anilor. Apoi, după ce Dăncilă și-a asumat și candidatura la prezidențiale, Dragnea a conștientizat că cei pe care i-a construit și i-a crescut au fost primii care s-au înghesuit să-i răpească visul. Și-atunci a început, pentru el, adevărata suferință. Solicitând instanțelor de judecată în mod repetat dizolvarea organizației județene de partid, în ideea că acolo s-a beneficiat de angajările fictive în mod nemijlocit, și apoi a partidului în ansamblul său, pentru că a agreat în fruntea lui o caricatură, Dragnea nu face altceva decât să arate în exterior că, de fapt, adevărata lui pedeapsă nu e încarcerarea, ci frustrarea de a fi înțeles că nimeni nu e stăpân de slugi pentru totdeauna. De aceea, și-a amintit că Dăncilă n-a declarat salariul adevărat al uneia dintre angajatele ei din teritoriu, pe vremea când era europarlamentar, la fel cum și-a amintit și de faptul că oamenii care i-au fost alături în abaterile de la lege nu se numesc prieteni, ci complici. Și acum e dispus să toarne tot. De acolo, din spatele gratiilor, suferința lui Dragnea răzbate în exterior prin zeci de denunțuri, amenințări și acțiuni în instanță. Pentru că, în esență, el abia acum își primește pedeapsa, privind cum locul pe care l-a visat, pentru care a luptat și pentru care a furat i-a fost răpit chiar de către una dintre slugile pentru care ar fi băgat mâna în foc. Cea mai săracă în duh dintre toate...