Chipul mamei la Jilava. Drama Niculinei Moica, deținută politic la 15 ani

Podul.ro vă prezintă un amplu interviu pe care fosta deținută politic Niculina Moica l-a acordat autorului acestor rânduri, în toamna lui 2013. (R. Gheorghe)

Fiara care s-a hrănit cu suflete, oase și trupuri sfârtecate

„Noi ne-am considerat ca o cruce, brațul vertical fiind dragostea pentru Părintele veșnic, iar cel orizontal fiind dragostea pentru neam. Dumnezeu m-a scos dintr-un anumit pământ, dintr-un anumit popor (...) Pentru toate acestea, lupta în comun cu neamul meu, cu cei în mijlocul cărora eu trăiesc este cu mult mai eficace, duce la rezultate mai bune”, spunea regretata Aspazia Oțel Petrescu.

Tot ea, în inegalabilu-i limbaj poetic, invoca oroarea detenției astfel: „Un ocean de cuvinte nu ar fi de ajuns să spele de sânge şi de lacrimi această fiară cu ziduri mute şi reci, ce s-a hrănit cu oase şi cu trupuri sfârtecate".

Între miile de martire ale temnițelor comuniste se numără și Niculina Moica, a cărei poveste se conturează în cadrul interviului de față. Dincolo de suferințele inimaginabile prin care a trecut această femeie extraordinară, împreună cu întreaga sa familie, să consemnăm de la bun început tragicul detaliu că arestarea ei a survenit când încă nu împlinise 16 ani. (Apollon Cristodulo)

Răzvan Gheorghe: Aveați doar 15 ani când ați fost arestată... Cum ați intrat în vizorul Securității?

Niculina Moica: Calvarul meu a început în 1959, când eram elevă în clasa a IX-a de liceu, în Reghin, oraș care făcea parte din Regiunea Autonomă Maghiară. Atunci am fost arestați mai mulți elevi, la grămadă. Puseserăm bazele unei organizații subversive, la îndemnul lui Nicolae Muntiu, unul dintre băieții mai mari, organizație pe care o denumiserăm „Uniunea Tineretului Liber din România”. Deși aveam doar 15 ani și șapte luni, mi-a fost foarte ușor să îmi anunț adeziunea la o astfel de grupare, deoarece întreaga mea familie era nemulțumită de acțiunile aberante dispuse de dictatura comunistă. Tatăl meu a muncit din greu toată tinerețea pentru a-și cumpăra pământ, iar bolşevicii i l-au confiscat peste noapte, în mod abuziv, ca și cum nu i-ar fi aparținut niciodată. Îmi amintesc că, atunci când auzea de comuniști, tatăl meu îi înjura printre dinți. În schimb, la noi în casă se vorbea frumos despre Rege, despre perioada de dinainte de război... Inevitabil, eu am fost crescută în spiritul acesta, al valorilor românești autentice. Deși era un om simplu, când se întorcea seara de la muncă, tatăl meu îmi făcea un semn și îmi spunea: „Pune te rog radioul pe «Vocea Americii»”. Nu i-am iubit niciodată pe comuniști și nici nu îi voi iubi vreodată. Dimpotrivă...

Răzvan Gheorghe: Ce acțiuni subversive a întreprins „Uniunea Tineretului Liber din România”?

Niculina Moica: Scopul nostru era acela de a lupta împotriva comuniștilor prin toate mijloacele posibile, dar, din păcate, nu am reușit să facem mare lucru. Am intenționat să elaborăm un statut, să trasăm anumite răspunderi individuale, să acționăm în diverse modalități... Pentru început, ne-am gândit să scriem niște scrisori de compasiune pe care le-am adresat familiilor din rândurile cărora fuseseră întemniţaţi deținuți politic – în Reghin avuseseră loc foarte multe arestări, oamenii erau înspăimântați. Până la urmă, lucrurile aveau să se precipite. Băieții mai mari s-au hotărât să fure niște arme de la magazia Școlii Silvice din comuna Gurghiu – plănuiau să fugă în munți și să lupte împotriva opresiunii bolșevice, cot la cot cu partizanii. După ce ei au reușit să fure armamentul, securiștii ne-au arestat în numai câteva ore, în urma unor descinderi-fulger. Mai întâi i-au reținut pe băieții care organizaseră lovitura de la magazie și, din câte am auzit, le-au administrat o bătaie zdravănă, până când aceștia au mărturisit totul. Eu am fost arestată seara, chiar de la balul de sfârșit de an al liceului. Cu aceeași ocazie a fost reținută și colega mea, Irina Cooș. Ne-au dus degrabă la Securitatea din Reghin și nu ne-am mai văzut în decursul celor cinci ani pe care i-am petrecut în penitenciarele comuniste. Pe mine m-au lăsat într-o cămăruță, sub paza unui câine lup. Securiștii erau agitați, cuprinși de o vervă agresivă – trebuiau să facă o puzderie de arestări și se pare că nu mai făceau față. Țin minte că, dacă îmi mișcam doar puțin piciorul, dulăul acela își ciulea urechile și-și dezvelea colții. După două-trei ore, m-au transportat la Securitatea din Târgu Mureș, unde m-au închis într-o celulă. În următoarele zile au început anchetele.

Răzvan Gheorghe: Cum au decurs interogatoriile?

Niculina Moica: Securiștii aflaseră tot ce s-a întâmplat, mi-am dat seama de la bun început. Fiindcă eram doar o copilă, eu nu am fost bruscată fizic, dar m-au amenințat în mod permanent. Cel mai dureros a fost după o lună de arest, când am auzit tusea tatălui meu pe culoarele Securității din Târgu Mureș. În momentul acela mi-am dat seama că îl arestaseră și pe el, sărmanul, deși nu avea nici cea mai mică vină. Am fost pur și simplu distrusă. Singurul meu gând, care mă ardea ca un vătrai înroşit, era că îmi nenorocisem întreaga familie. Finalmente, anchetatorii Securității ne-au încondeiat drastic și au decis niște condamnări foarte mari pentru întregul lot. Mie și colegei mele ne-au dat câte douăzeci de ani de închisoare și muncă silnică. Aceeași condamnare a primit-o și tatăl meu, Petru Moica. Aşadar, urmările au fost terifiante. Pe mama au dat-o afară din locuință și i-au confiscat toate bunurile, i-au luat până și mobila. Nu avea serviciu și, ca să nu moară de foame, a fost nevoită să-și câștige existența muncind pe la diferite familii. A stat pe unde a apucat și a reușit cumva să supraviețuiască, deși i-a fost foarte greu. Familia mea a fost zdrobită la propriu de Securitate.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat procesul?

Niculina Moica: Anchetele s-au întins pe o perioadă de trei luni, iar procesul, care s-a dovedit o mascaradă de proporții, a durat doar două zile. Toate directivele plecau de la Securitate și erau trasate, la modul imperativ, sub forma unor sarcini de partid, pe care nimeni nu avea curajul să le nesocotească. Cu atât mai puțin judecătorul și procurorii, care erau niște simple unelte ale Securității. Așa cum se obișnuia, condamnările noastre erau deja hotărâte. Ca o paranteză, dacă justiția din ziua de astăzi se încumetă să ridice problema unor procese ale foștilor torționari comuniști din penitenciare, cum rămâne cu anchetatorii Securității? Bestiile acestea au azvârlit sute de mii de oameni nevinovați în spatele gratiilor, i-au condamnat la izolare, muncă silnică, foamete, frig, bătaie, tortură și moarte. Numele anchetatorilor se află în dosare, în văzul tuturor... De ce nu îi trage nimeni la răspundere? Ei sunt principalii vinovați pentru marile arestări. Trebuie știut că, în acele vremuri bolnave, securiștii erau avansați ierarhic în funcție de zelul de care dădeau dovadă. Se ţinea cont de numărul amărâţilor pe care îi torturau şi îi azvârleau în bezna temniţelor. Când am intrat în închisoare, pe anchetatorul meu l-am lăsat locotenent-major – când m-am eliberat, ajunsese comandantul Securității din Reghin. Carevasăzică, tovarășul a avut o carieră înfloritoare. Asta pentru că securiștii și-au câștigat stelele și salariile pe chinul nostrum, călcând la propriu pe cadavre.

„Condamnările au însumat 295 de ani de închisoare și muncă silnică”

Din lotul meu au făcut parte 21 de persoane. Pe mulți dintre tinerii aduși la proces nu îi mai văzusem niciodată. Era de ajuns ca anchetatorii să creadă că cineva, oricine, avea o cât de mică legătură cu gruparea noastră, că îl arestau imediat. Am avut o verișoară de numai 14 ani, care a scăpat cu chiu cu vai de pușcărie. Pentru a-și termina liceul, sărmana copilă a fost nevoită să se mute cu familia dintr-un oraș în altul, ca să fenteze vigilența Securității. Procesul nostru a fost unul demonstrativ. Dovadă stă faptul că în sala de judecată au fost chemați toți secretarii UTC din județ, care trebuiau să ia aminte la soarta noastră și să ducă vorba mai departe, prin școli și licee, pentru ca nimeni să nu mai facă ce am făcut noi. Eram niște exemple negative, oi negre ale poporului român şi „duşmani ai clasei muncitoare”. Ulterior aveam să aflu că, în toamna aceea, cu ocazia începerii noului an școlar, conducerea liceului i-a strâns pe elevi în careu și i-a înștiințat că noi, cei care făceam parte din gruparea „Uniunea Tineretului Liber din România”, am fost exmatriculați din școală. Scopul anunțului a fost de a-i speria pe toți aceia care mai cochetau cu ideea de a se opune dictaturii. La finalul procesului, condamnările noastre au însumat 295 de ani de închisoare și muncă silnică. Șeful de lot a primit 25 de ani. La trei luni după pronunțarea verdictului am fost dusă la penitenciarul din Târgu Mureș. După alte câteva luni, am fost repartizată la Jilava.

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava…

Niculina Moica: Când am intrat la Jilava, burnița și era întuneric. La vârsta aceea, impresia a fost terifiantă. Țin minte că am văzut ferestrele acelea strâmte, brăzdate de gratii groase, care parcă luminau din pământ. M-am îngrozit și am început să tremur din toate încheieturile. În libertate, eu mai auzisem câte ceva despre închisorile comuniste; umblau zvonuri înfiorătoare despre Canal, despre Văcărești... Despre Jilava nu auzisem încă nimic, așa că nici măcar nu știam unde mă aflam. Gardienii m-au băgat într-o cameră, la izolare. Unicele ”dotări”: un pat paradit și o găleată împuţită. Nu exista nicio fereastră, doar o mică sită metalică, în partea de jos a ușii. Perioada petrecută acolo – cinci sau șase zile –a fost cea mai dureroasă pentru mine. Vă mărturisesc că am plâns în hohote, eram disperată, aveam psihicul la pământ. Oriunde îmi întorceam capul vedeam chipul mamei, care mă privea tristă şi întrebătoare din colțurile celulei. Gardienii nu se învredniceau să îmi spună nici măcar o vorbă – ei doar îmi dădeau gamela cu mâncare și îmi scoteau găleata în care eram nevoită să îmi fac nevoile. În odaia aceea umedă am trăit cele mai îngrozitoare zile din viața mea. Am aflat că sunt la Jilava abia când am fost repartizată într-o cameră cu mai multe deținute. Acolo am întâlnit femei distruse, care făcuseră deja ani grei de pușcărie.

„Am simțit că sunt colegă de cameră cu moartea”

Încă îmi amintesc trăsăturile unei fete tinere, puțină la trup, care era într-atât de bolnavă încât o cărau altele două, pe umeri, până la tinetă. Supliciul acelui drum infernal se repeta ori de câte ori trebuia să își facă nevoile. Sărmana avea meningită, trecea prin dureri inumane și sunt convinsă că nu a fost salvată. Era pe ultima sută de metri. Atunci am simțit că sunt colegă de cameră cu moartea. Acolo se găseau mai multe femei din lotul Arnăuțoiu, dar, din păcate, nu le mai rețin numele. De fapt, de la Jilava îmi amintesc foarte puține nume, pentru că am încercat programatic să uit calvarul pe care l-am trăit acolo, în atmosfera aceea de permanentă teroare. Într-o noapte, gardienii m-au pus să-mi fac bocceluța și, din nu știu ce motive, m-au mutat în camera deținutelor legionare. Ceea ce m-a nedumerit total, deoarece, din moment ce m-am născut în 1943, eu nu aveam nici cea mai mică tangență cu legionarii. Acolo se afla Elena Ilinoiu Codreanu, soția lui Corneliu Zelea Codreanu, dar și multe alte deținute, toate membre ale Frăţiilor de Cruce. Cel mai bine mi-o amintesc pe Aspazia Oțel Petrescu – era încă tânără, înaltă și căruntă. Celelalte fete o iubeau mult. Deși toate făcuseră deja câte 14 ani de închisoare se ajutau între ele cu devotament și se comportau de o manieră deosebită. Erau foarte unite și nu lăsau loc să fie jignite. Am stat acolo trei zile și, după aceea, gardienii m-au băgat din nou în fosta cameră, deodată, așa cum mă aduseseră. Nici în ziua de astăzi nu am înțeles motivația acestor preumblări dubioase.

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost dusă de la Jilava?

Niculina Moica: M-au repartizat la penitenciarul Botoșani, unde – nu mai rețin cine a fost deținuta care m-a învățat – am ieșit la raport și am cerut să mi se dea dreptul la vorbitor, deoarece eram minoră. După ceva timp, solicitarea mi-a fost acceptată. Așa am reușit să vorbesc puțin cu mama, care nu a știut nimic de mine până atunci. Deși abia își ducea traiul de pe o zi pe alta, sărmana mi-a adus și un pachet micuț, cu niște mâncare și puține haine. Din acel moment, fiindcă avusesem contact cu cineva de afară, am fost izolată total, dusă departe de celelalte deținute. Pentru aproape un an de zile am stat într-o cameră mare și goală, unde am răbdat un frig atât de cumplit, încât am crezut că o să mor acolo, înghețată, în cea mai groaznică singurătate. Or, în condițiile unui regim drastic de încarcerare, vă asigur că singurătatea devine o piatră de moară. Timpul abia dacă se scurge... O vreme am reușit să comunic „la perete”, prin ciocănituri scurte, în ritm de Morse. „Vecinul” meu era un deținut tânăr, bolnav de TBC, iar cei care sufereau de această boală primeau o porție dublă de pâine – de fapt, o firimitură în plus. Parcă îl chema Viorel Nica, dar nu știu dacă a reușit să supraviețuiască pușcăriei, fiindcă era foarte bolnav. Acestui om îi port o mare recunoștință și îi mulțumesc atât pentru „dialoguri”, cât și pentru bucățica de pâine pe care el mi-o lăsa, atent pitită, pe bazinul veceului. Nu l-am cunoscut niciodată față în față... În cei cinci ani petrecuți în temnițele comuniste am cunoscut doar patru alimente: arpacașul de toate zilele, o fasole măruntă și neagră, cartofi deshidratați și varză acră ca vai de ea. Dar, să nu vă închipuiți cumva că erau prea multe în gamelă. Fugeai după o boabă de fasole... De fapt, mâncam un polonic de zeamă chioară, iar mațele ne chiorăiau de foame. Pe zi, aveam dreptul la 100 sau 120 de grame de pâine – o feliuță străvezie cu care nu îți puteai potoli crampele din stomac. Foamea era un fel de a fi. Se murea de foame. Ne mai dădeau și o cănuță cu apă neagră, fără pic de gust, pe care gardienii o numeau „cafea” din motive numai de ei ştiute. Alteori, ne aduceau un calup de ”turtoi”, de fapt, tărâțe coapte, sau mămăligă rece, făcută la tavă. Rațiile zilnice erau întotdeauna extrem de mici. Datorită acelui turtoi blestemat am ieșit din închisoare cu o gastrită dureroasă.

Răzvan Gheorghe: Unde v-au trimis de la Botoșani?

Niculina Moica: De la Botoșani, trecând tot prin Jilava, m-au repartizat la penitenciarul din Arad. Și acolo am stat la izolare o lungă perioadă de timp, dar am tot comunicat „la perete” cu niște deținute legionare încarcerate într-o celulă vecină. După câteva luni, am fost mutată în cameră cu o copilă de numai 17 ani, din Sighet, care era condamnată la trei ani de închisoare, doar pentru că mama ei a fost membră a sectei „Martorii lui Iehova”. Fata aceasta era pe la sfârșitul condamnării și s-a eliberat destul de repede. Când am împlinit majoratul, m-au repartizat în cameră cu alte deținute și m-au trimis la muncă, în ateliere. Acolo am învățat să împletim coșuri de răchită, să îmbrăcăm damigene și sticle. Ironia face că am confecționat până și genți de plajă, destinate femeilor din libertate... Obișnuiam să îmi imaginez că gențile împletite de mine ajungeau pe litoralul Mării Negre și că sclipeau în lumina soarelui...

Războiul Rece și viața din spatele gratiilor

În noiembrie 1962, în timpul crizei rachetelor cubaneze, moment în care Războiului Rece risca să se transforme într-un al treilea război mondial, condițiile din detenție s-au înăsprit deodată și ni s-a interzis să mai ieșim la lucru. Ne-am dat seama că se petrecea ceva afară. Brusc, într-o noapte, gardienii ne-au ordonat să ne facem bagajele și ne-au transferat, în grabă, la penitenciarul Oradea, în celular. La Arad, cât timp am fost trimise la muncă, ni se dădea o porție de pâine puțin mai mare, ne puteam mișca și aveam posibilitatea să comunicăm, iar timpul trecea mai repede. La Oradea însă, regimul de detenție era foarte, foarte sever. Stăteam câte patru în celulă, iar ”la plimbare” te scoteau extrem de rar – oricum, preumblarea noastră ținea doar 10-15 minute. Uneori se scurgeau luni în șir fără să ieșim din celulă. Pușcăria din Oradea era printre cele mai grele din ţară. În cutremurătoarea sa carte de memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, Ion Ioanid descrie cu acuratețe celularul acestei temnițe menite exterminării. După câteva luni de spaime și incertitudini, când probabil că se mai îndulcise situația politică internațională, s-a înmuiat puțin și regimul de încarcerare. Pe la sfârșitul anului 1963 gardienii au reînceput să ne scoată la muncă și chiar ne permiteau să vizionăm, din când în când, filmulețe ideologice de o idioțenie rară. Ne dădeau și niște cărți aberante de propagandă sovietică, dintre care îmi mai amintesc două titluri caraghioase: „Aşa s-a călit oțelul” și „Pe Donul liniștit”. Am rămas la Oradea și am muncit până când au început eliberările, eșalonat. Eu am ieșit pe poarta închisorii în iunie 1964, cred că în penultima serie.

Răzvan Gheorghe: Pe cine ați cunoscut în penitenciarele comuniste?

Niculina Moica: Deși m-au marcat enorm cei cinci ani de pușcărie grea și nemeritată, în acea lume a terorii am avut privilegiul să întâlnesc o pleiadă de femei deosebite, femei puternice, de mare caracter. Fiindcă nu eram decât o copilă, pot spune că am crescut acolo, la închisoare. Am cunoscut-o pe Iuliana Preduț, din lotul Arnăuțoiu, pe care noi o alintam „Lilica”. Ea a născut în penitenciar, iar bestiile de torționari i-au luat copilul și i l-au aruncat într-un orfelinat uitat de lume, fără știrea tatălui... Le-am întâlnit pe Simina Caracaş-Mezincescu, Laura Săulescu, Arlette Coposu, Nuți Macarie, Valerica Moldovan, Adelina Busuiocescu-Călin, Mariana Mureșan, Maia Georgescu, Elizabeta Teleki, Tița Costiniu, Lia Lazăr și multe altele. Erau și câteva deținute din lotul părintelui Todea. La Arad, în 1963, când au început eliberările, au fost aduse de la Miercurea Ciuc deținutele viețașe (femeile care primiseră condamnări pe viață - n. red.). Atunci am cunoscut-o pe Monica Sevianu, din lotul Ioanid, care fusese arestată în urma celebrului jaf de la Banca Națională, din 29 iulie 1959. Cu aceeași ocazie am întâlnit-o și pe Anita Ioanid. La atelier am lucrat cu Monica Sevianu față-n față, așa că mi-o amintesc foarte bine. Era o femeie simpatică și foarte isteață. Din vorbă-n vorbă, ea a recunoscut că a luat parte la jaf și mi-a povestit că o parte din bani, cei de mică valoare, au fost împrăștiați pe câmpul Ciurel, ca să nu îi mai încurce. A evitat însă să intre în detalii. Nu mi-a spus niciodată ce aveau de gând să facă dacă ar fi reușit să fugă cu banii. Când venea vreun control de la procuratură, Monica obișnuia să îmi zică în glumă, cu cea mai desăvârșită naturalețe: „Nina, cred că de noi două se miră cel mai mult nemernicii ăștia. De tine că ești minoră, și de mine că am furat banii de la bancă!”

Răzvan Gheorghe: Au fost multe femei bătute în închisorile comuniste?

Niculina Moica: Da. Deși pe mine nu m-au lovit niciodată, dar asta doar din pricina vârstei, deși mă amenințau și se răsteau, am auzit despre numeroase femei care au fost bătute fără pic de milă în timpul detenției. Cele care au făcut ani grei de pușcărie, în special la Miercurea Ciuc, pot povesti și chestiuni de genul acesta. Au fost puse în cătușe, bruscate, lovite și băgate la izolator – o cameră strâmtă și întunecată care era o închisoare în închisoare. Gardienii îți luau patul și salteaua, iar deținuta trebuia să stea în picioare întrega zi, până la ora stingerii. Deși era un frig îngrozitor, îți era interzis să dormi cu mâinile sub pătură. Dacă intrai în regim de izolare, primeai o dată la trei zile o gamelă cu mâncare și, în rest, doar o cană cu apă. Puteai sta acolo și câte șase-șapte zile, au fost nenumărate astfel de cazuri. Nu le păsa că mureai cu zile...

Răzvan Gheorghe: Care a fost soarta tatălui dumneavoastră?

Niculina Moica: Tatăl meu a făcut cinci ani de pușcărie. După primii trei, datorită insistențelor celor de acasă, ni s-a admis un recurs în supraveghere. Am citit întreaga documentație pe care a elaborat-o procurorul pentru acest recurs și chiar mă gândeam că până și ei, acuzatorii, recunoșteau că au comis o tâmpenie uriașă atunci când au dat niște condamnări atât de mari unor simpli copii. În urma acestei noi acțiuni, tuturor celor din lot ni s-au redus pedepsele. Mie mi-au comunicat că am o condamnare de 12 ani în loc de 20. La fel s-a petrecut și în speța Irinei Cooș, colega mea din Reghin. Până la urmă sentința s-a modificat și în cazul tatălui meu, care a făcut pușcărie nevinovat, fiindcă securiștii doreau să prezinte instanței un lot baban, din care să facă parte și un părinte. Sărmanul a fost dat drept exemplu negativ de autoritățile comuniste pentru simplul motiv că el trecea drept chiabur și, în tinerețe, lucrase câteva luni în cadrul Jandarmeriei, ceea ce i-a atras acuzația de susținător al fostei orânduiri burghezo-imperialiste.

„20 de ani de închisoare pentru că a ascultat «Vocea Americii»”

În dosarul lui se amintește la tot pasul că a fost chiabur și că a lucrat în poliția veche. În realitate, singurul lucru pe care securiștii i l-au putut pune în cârcă a fost că asculta „Vocea Americii”. Dar, doar pentru atâta lucru, să îl condamni la 20 de ani de pușcărie și muncă silnică?! Cât de absurd a fost totul, cât de abominabil... Cum se mai jucau cu viețile oamenilor... În urma recursului pedeapsa i-a fost redusă la cinci ani, iar tatăl meu s-a eliberat la termen. Îmi amintesc că în secția Securității din Târgu Mureș, acolo unde am stat provizoriu, cu ocazia arestării din1959, am fost vecină de cameră cu el. Odaia în care stăteam eu era dotată cu un godin micuț. Un bucătar de la dreptul comun îmi mai băga pe acolo câte o bucățică de pâine sau niște țigări. Așa că am găurit perete chiar în spatele tinetei și trimiteam țigările în cealaltă cameră, acolo unde era închis tatăl meu, laolaltă cu alți deținuți politic. Vă mărturisesc că am trăit sub imperiul fricii în toată acea perioadă. Dacă m-ar fi surprins securiștii, m-ar fi mâncat izolatorul. Așa că am răsuflat ușurată când m-au dus de acolo...

„Deținuții mâncau șerpi, frunze și rădăcini”

De la Târgu Mureș, tata a fost trimis la Gherla, a trecut prin penitenciarul Văcărești, unde a zăcut bolnav, și s-a eliberat din lagărul de la Luciu-Giurgeni. A muncit la tăiat stuf. Îmi povestea că, de foame, deținuții mâncau șerpi, frunze și rădăcini. Vă mărturisesc că noi n-am prea discutat în casă despre anii petrecuți la închisoare. După chinul pe care l-am pătimit acolo, nici nu ne mai venea să aducem vorba despre acea perioadă întunecată. O voiam uitată și îngropată. Numai că eu am suferit cumplit și cred că o să mor neconsolată pentru ce le-am făcut părinților mei, oameni simpli și nevinovați care nu meritau să treacă printr-un astfel de coșmar. Vina aceasta este crucea mea.

Răzvan Gheoghe: Ce ați făcut după eliberare?

Niculina Moica: Când am ieșit pe poarta închisorii… nici măcar nu știam de unde să-mi încep viața. Nu avem o școală terminată, o profesie... M-am dus la liceu și am făcut o cerere ca să îmi pot continua studiile. Într-un târziu, mi-au dat permisiunea să mă întorc la școală, dar numai în regim de fără frecvență – la fel a pățit și colega mea, Irina Cooș. Când ne-au eliberat, am fost duse la Securitate, unde am fost nevoite să semnăm – de altfel, ca toți deținuții politic – acea declarație prin care ne angajam, pe proprie răspundere, că nu vom destăinui nimic din ce am văzut și din ce am pățit în închisoare. Agenții ne-au spus că, dacă auzim sau vedem ceva contra sistemului, să dăm fuguța la ei și să îi informăm în detaliu. Evident că eu nu m-am dus niciodată. Era ultimul loc în care mai voiam să ajung... Primul meu loc de muncă a fost la o brutărie din Reghin, unde am curățat cartofi vreo trei luni. Lucram noaptea și îmi era destul de greu fiindcă, în anii de pușcărie, am făcut tensiune foarte mare, deși abia dacă împlinisem 18-19 ani, am avut chiar și 20-25 tensiunea… Câteodată mă țineam de pereți, așa îmi era de rău. La penitenciarul din Oradea îmi mai dădeau câteva pastile, numai că efectul era invers: îmi scădea deodată tensiunea și mă simțeam foarte rău. După lunile în care am curățat cartofi, niște oameni cumsecade s-au milostivit de mine și m-au ajutat, astfel încât am ajuns să lucrez în incinta brutăriei, și chiar la magazie, unde mi-a fost mai ușor.

„Toate visele mele au fost deșarte…”

În societatea comunistă, statutul de fostă deținută politic a reprezentat un stigmat usturător, pe care eu l-am simțit din plin. Cât am stat la închisoare, m-am gândit deseori la ce voi face după eliberare. Chiar și atunci, când m-a năpădit tensiunea aceea mare, am sperat și am visat cu ochii larg deschiși la viața mea viitoare, la ce voi realiza când voi lăsa în urmă zăbrelele penitenciarelor. Nimic din ce mi-am dorit nu s-a împlinit... Toate visele mele au fost deșarte... Am fost nevoită să muncesc din greu și nici nu am avut curajul să mă mai gândesc la studii superioare. Mi-am zis că dacă m-au acceptat la liceu doar la fără frecvență, e inutil să mai visez la facultate. Pe urmă m-am căsătorit, tot cu un fost deținut politic, și am o fată cu el. În schimb, mariajul nu a fost unul excepțional, fiindcă noi ne-am luat fără să ne cunoaștem foarte bine. N-a fost suficient că am fost amândoi deținuți... Apoi, încet-încet, mi-am dat diferențele de la liceu teoretic, la liceu economic, și am reușit să îmi obțin specializarea în contabilitate. Și aceasta a fost profesia mea, până am ieșit la pensie. Întreaga mea viață am trăit în frică.

Răzvan Gheorghe: Cum s-au comportat cu dumneavoastră cunoștințele, vecinii?

Niculina Moica: După eliberare, cel mai cumplit a fost atunci când am văzut că mulți mă evitau şi-și întorceau capul când mă întâlneau pe stradă. Am avut o mulțime de colegi de liceu care nici nu m-au salutat. Ce-i drept, au fost și câțiva care s-au interesat de viața mea și au venit cu flori la mine. Dar, chiar și așa, atmosfera era grea, apăsătoare. După ce am născut fetița, grijile au devenit din ce în ce mai mari. Eram îngrozită la gândul că sărmana copilă nu va putea realiza nimic în viață, fiindcă Securitatea știa că părinții și bunicul ei au fost deținuți politic. M-a ajutat Dumnezeu și am avut noroc de un copil bun, căruia i-a plăcut să învețe. Când a crescut și a putut înțelege situația în care ne aflam, i-am explicat că trebuie să facă ceva ca să nu i se ceară dosar la facultate. Slavă Domnului, acum e medic psihiatru, este o femeie realizată. Însă eu m-am temut întreaga viață pentru ea...

Răzvan Gheorghe: După eliberare, v-a mai urmărit Securitatea?

Niculina Moica: Desigur. După Revoluție mi-am cerut dosarul de urmărire de la CNSAS. L-am citit din scoarță-n scoarță și am avut surprize cumplite. M-am îngrozit când am văzut că prieteni și cunoscuți care obișnuiau să îmi calce pragul în mod uzual s-au coborât într-atât încât să ofere note informative despre mine și familia mea. Nu o să vă spun numele lor, dar a fost extrem de dureros pentru mine. Când mi-am analizat dosarul, am înțeles de ce, la un moment dat, în 1989, chiar cu câteva luni înaintea Revoluției, unii prieteni, vecini și cunoștințe au început să mă ocolească. Printre documente am găsit o analiză informativă prin care Securitatea dispunea, din nou, punerea mea sub o supraveghere strictă. Am fost siderată când am văzut data la care această notă a fost elaborate – 11 decembrie 1989! Ca o dovadă a absurdității extreme, singura motivație a ofițerilor operativi era că am făcut pușcărie, în anii '60, pe când eram o simplă copilă... Asta era unica mea vină. În această acțiune, securiștii mi-au angrenat o serie de ”prieteni” și vecini. Când mi-am citit dosarul de urmărire am înțeles de ce aceștia nu mai veneau în vizită și nu mă mai invitau pe la ei... Am izbucnit în plâns când am realizat că Securitatea mi-a intrat până și în casă. După Revoluție, îmi era și teamă să recunosc că am fost deținută din considerente politice.  Cu mici excepții, torționarii au murit liniștiți, în paturile lor, după ce au trăit bine-merci, la adăpostul unor pensii de lux. Ei nu au îndurat foametea, frigul, bătaia și tortura, și nici nu au fost azvârliți în gropi comune. Criminalul Alexandru Nicolschi ne-a râs în nas, iar Nicolae Pleșiță ajunsese vedetă de televiziune și ne povestea în direct, cu zâmbetul pe buze, cum l-a călcat în picioare pe scriitorul opozant Paul Goma. Toate derapajele acestea m-au îngrozit... Ce crudă este indiferența societății… Cel mai trist este că acum sunt foarte mulți oameni din generația mea care susțin că nu știau ce se întâmpla. Cum e posibil să nu știi, când se făceau mii de arestări, când dispăreau oameni nevinovați peste noapte? Probabil că nu voiau să știe. Peste dramele sutelor de mii de deținuți politic, comuniștii au presărat o amnezie controlată. Din nefericire, cred că o vină o poartă și poporul ăsta al nostru, care s-a obișnuit să uite mult, mult prea repede.