"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Termenul de crăciun ar (pro)veni din latinescul creatio/ naştere sau calatio/ convocare, ca sărbătoare a naşterii lui Iisus Hristos. Asta potrivit Dicţionarului de mitologie generală de Victor Kernbach. Apoi, același crăciun, ca şi termenii analogi slavi, karacine sau de pildă bulgărescul kracin, cu etimon latin evident, îşi confirmă originea păgână şi prin termenul albanez kercum – iniţial lemn, ciot, buturugă, apoi buturuga de Crăciun. Într-adevăr, mai multe popoare creştine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă mocnit cam toată noaptea.
De la Saturnalii la Natalis Christi
Crăciunul este una dintre cele mai vechi şi mai importante sărbători ale creştinătăţii, alături de Paşte, primii creştini, dar şi cei de după ei, celebrând în fiecare an naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, etnologul şi folcloristul aromân Tache Papahagi exclama, la un moment dat: Ce impresionantă altoire transformatoare a păgânismului! Ce mare cucerire a sufletului în întindere, în profunzime şi în durată! Saturnalia devenite Natalis Christi! În această privinţă, Crăciunul e, poate, cea mai caracteristică sărbătoare în care se oglindeşte altoiul creştinismului într-un trunchi al păgânismului, în acest altoi, cea mai mare parte a fondului păgân rezistând!
Telesfor şi interzicerea obiceiurilor păgâneşti
Papei Telesfor, originar din Grecia şi ex-pustnic pe Muntele Carmel din Israel, care a domnit între 125-136 d.Hr., îi sunt atribuite introducerea în Liturghie a imnului Gloria in excelsis Deo (pentru Liturghia din noaptea de Crăciun) şi interzicerea practicării obiceiurilor ce aminteau aproape până la identificare de Saturnaliile cele păgâneşti. Unele provincii romane celebrau Crăciunul pe 25 decembrie a fiecărui an, iar altele, la 6 ianuarie. Înainte de secolul al XIV-lea, creştina biserică sărbătorea naşterea lui Hristos în 6 ianuarie, la aceeaşi dată celebrându-se şi botezul Domnului, sub numele de Epifania sau Theofania. Ziua de 6 ianuarie coincide şi cu ziua de naştere a lui... Dyonisos zis şi Bacchus, când, potrivit mitologiei greceşti, din Izvoarele Sfinte a ţâşnit etnian vin tămâios în loc de apă! Astfel, sărbătoarea păgână şi cea creştină se ţineau în aceeaşi zi!
Maica Domnului și pilda Crăciuniței
Credinţele populare străvechi spun că, la origini, Moş Crăciun a fost un personaj mitic... dac, un cioban zeu-moş, cu apucături demonice, care a refuzat cu obstinaţie să o primească pe Fecioara Maria să nască în staulul din grajdul oilor sale. Pe ascuns, nevasta acestui cioban grobian şi crud pre nume Crăciun o găzduiește și îi acordă ajutorul necesar la naştere, motiv pentru care ciobanul, furios şi iute, i-a tăiat mâinile de la coate, cu un sadism incredibil, motivul fiind faptul că nevasta turbatului păstor îi servise pe oaspeţii acestuia cu mâinile pline de sânge provenit de la naşterea lui Iisus! Fecioara Maria, recunoscătoare pentru gestul impresionant al soţiei purtătorului de mioare nemilos, realizează o minune: îi lipeşte mâinile la loc; ba, chiar mai mult, face ca acestea să arate atât de albe, dalbe şi de strălucitoare, încât ele au încântat privirile tuturor. La vederea minuno-magiei, ciobanul necioplit îşi dă seama de nesăbuinţa faptei sale şi, totodată, bucuros că soaţa lui şi-a recăpătat mâinile, aprinde ipocrit un rug mare din cioate de brad în curtea casei sale, după care încinge în jurul rugului o horă mare cu toate slugile pe care le avea în dotare. După joc, el împarte daruri păstoreşti (adicătelea lapte, caş, urdă ş.a.) atât Fecioarei Maria, cât şi copilului nou-născut, evident, Iisus.
Iisus și Moș Crăciun împletiți și împăcați în colinde
Iată cum e glorificată naşterea Mântuitorului în celebra colindă O, ce veste minunată, în varianta culeasă de preotul Gh. I. Oncioiu în 1968, la Moeciu de Sus, judeţul Braşov: O, ce veste minunată/ În Vifleem ni s-arată/ Astăzi s-a născut/ Cel făr-de-nceput,/ Cum au spus prorocii/ Că la Vifleem, Maria/ Săvârşind călătoria/, Într-un mic sălaş/ Lâng-acel oraş/ S-a născut Mesia./ Pe fiul în al său nume/ Tatăl l-a trimis în lume/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mântuiască. În replică, sau în completare, consemnăm și câteva strofe din cunoscutul colind românesc Moş Crăciun cu plete dalbe (care, de altfel, prin melodicitatea sa şi bucuria de viaţă pe care o degajă, se poate compara cu popularul colind german O Tannenbaum / O, brad frumos): Moş Crăciun cu plete dalbe,/ A sosit de prin nămeţi,/ Şi aduce daruri multe/ La fete şi la băieţi./ Moş Crăciun, Moş Crăciun!/ Din bătrâni se povesteşte/ Că-n toţi anii, negreşit,/ Moş Crăciun, pribeag soseşte/ Niciodată n-a lipsit!/ Moş Crăciun, Moş Crăciun/ Moş Crăciun cu plete dalbe/ Încotro vrei să apuci?/ Ţi-aş cânta „Florile dalbe”/ De la noi să nu te duci/ Moş Crăciun, Moş Crăciun!
Alte muzichii de Crăciun
Dintre piesele cu temă religioasă, cea mai cunoscută şi mai des prezentată în satele româneşti, încă din vechime, este Irozii sau Betleemul sau Vicleimul. Menţionată încă de cronicarele moldav Miron Costin, ca piesă creată de dascăli şi dieci şi jucată la curtea domnitorului moldav Vasile Lupu, Irozii redă în versuri, în tonul colindelor, conflictul dintre magi şi Irod. Începând, însă, cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, se produce un proces de laicizare a legendei străvechi şi a conflictului dramatic, autorii anonimi oprindu-se, de obicei, la momentul cel mai dramatic: uciderea pruncilor de către monstruosul Irod şi acţiunea magilor de căutare hotărâtă a pruncului celui prorocit şi de pedepsire a cremenalului Irod, pe nedrept numit cel Mare. Mai mult chiar, autorii anonimi înlocuiesc, treptat, scenele şi eroii consacraţi de legendă cu scene sau momente cu caracter umoristic şi caricatural-grotesc, prin care satirizau moravurile uşoare de la Curtea Domnească, de la casele boierilor, negustorilor sau chiar metehnele judecătorilor corupţi.
Bucurie cântată și dănțuită
La români, mai ales la ţară, sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu multă bucurie şi speranţă de toată lumea, spunea folcloristul Tudor Pamfile, ele fiind bogate în manifestări, alături de colinde bucurându-se de multă trecere: urările de belşug şi viaţă lungă, făcute cu pluguşorul şi cu buhaiul; jocurile cu măşti: turca sau cerbul, brezaia, capra, malanca, ursarii; dansuri: căiuţii (sau bumbierii), căluşerii; cântecele de stea; scenetele sau secvenţele de teatru: Vicleimul, Irozii etc. În seara de Crăciun, copiii şi tinerii se strâng în cete (4-5), merg din casă în casă şi cântă la greu colinde, prin care vestesc naşterea lui Iisus şi prin care-şi exprimă bucuria maximă pentru acest fapt. Gazda casei colindate este întotdeauna întrebată dacă primeşte colinda; dacă răspunsul e favorabil, ceea ce se cam întâmplă în general, colindătorii cântă mai întâi o colindă la uşă sau la fereastră, prin care de obicei se vesteşte sărbătoarea, apoi ceata de colindători intră-n casă, unde cântă colinda gospodarului (colinda cea mare). La cererea gazdei, căreia i-a plăcut la nebunie colindul, ceata mai intonează alte două-trei colinde. În casă, colindătorii sunt aşteptaţi cu darurile pe masă. Apropo de daruri, pe lângă gustosul porc, care se taie de Ignat, Crăciunul nu se poate dispensa de copturi: colaci, colăcei, covrigei, de toate mărimile şi de toate formele, colaci pentru copiii care colindă, pentru colindătorii feciori, pentru preot, pentru pus pe masa de Crăciun, pentru trimis la naşi şi la moaşă, colaci, mulţi colaci ca să-i dai de pomană pentru morţi, deoarece în cele 12 zile dintre ani, sufletele morţilor vin să petreacă împreună cu viii. După terminarea colindatului şi viersuitului, se urează pentru fiecare dar în parte şi, în sfârşit, se mulţumeşte gazdelor în formule tradiţionale, cum ar fi nelipsitul Crăciun fericit!
