Utopia păcii în Balcani

Guvernul semi-legitim de la Priștina anunță că impune o taxă de 100% pe produsele importate din Serbia și Bosnia-Herțegovina – se iau aceste măsuri ca represalii pentru campania agresivă a Belgradului spre împiedicarea acceptării kosovarilor în varii organisme internaționale; Nikola Gruevski, ex-premier al slavilor macedoneni și apologet al Macedoniei Mari, primește azil politic la Budapesta, deși este dat în urmărire internațională pentru a executa, la Skopje, o sentință pentru corupție; un parlamentar sârb batjocorește memoria fondatoarei Mamelor de la Srebenica, la numai câteva zile după moartea acesteia; ș.a.m.d.. La 100 de ani de la încheierea Marelui Război, aproape fiecare știre care vine din spațiul fostei Yugoslavii este negativă și amenințătoare. Din fiecare din aceste știri răzbate ecoul neînduplecat al unui război trecut, prezent și viitor. Iar negarea genocidului și apologia etnonaționalistă, exersate necontenit în Balcani, par să contamineze Europa.

Începutul continuu al războiului

Ceea ce au început gloanțele slobozite de Gavrilo Prinzip în 1914 – când anarhistul sârb l-a asasinat pe Franz Ferdinand, prințul moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, și a declanșat pe această cale Marele Război – se continuă și astăzi. Desigur, în forme și pe coordonate actualizate. Anii `90 ai secolului trecut au oferit, pe teritoriile conglomeratului ce încă se numea Yugoslavia, o nouă probă cutremurătoare de intoleranță etnico-religioasă, încununată cu masacre și alte orori din sfera exterminării omului de către om, care tragedii au produs, în afara dezastrului propriu-zis, răni morale și emoționale atât de adânci încât sunt practic prea puțin tratabile cu resursele și instrumentele actualului stadiu al democrației. Peste 100 000 de sârbi, croați, bosniaci, albanezi, muntenegreni și-au pierdut viața la hotarul unei Europe care, într-o primă fază, a oscilat cel mult între indiferență și cinism, și care încă are dificultăți în a înțelege pe deplin mizele și tumultul periferiei sale. Și mai ales faptul că butoiul cu pulbere din Balcani și-a revărsat conținutul în mai toate cotloanele bătrânului continent, unindu-se într-o rețea de focare extremiste legate între ele prin fitilele ombilicale ale etnonaționalismului.

Calea Ratko Mladic

Nu puține clasamente ale celor mai notorii criminali de război ai secolului 20 îl includ între fruntași pe generalul sârb Radko Mladic (foto). Comandantul militar al sârbilor bosniaci în timpul nefastului război al anilor 90, Mladic se remarcă prin orchestrarea celui mai mare masacru în masă din Europa, după cele din lagărele de exterminare naziste. În iulie 1995, pe parcursul a 11 zile, 8 373 bărbați și băieți (da, peste 500 dintre victime erau sub 18 ani!), musulmani bosniaci, au fost executați de către plutoanele morții de sub comanda lui Mladic. În 2017, Tribunalul pentru Crimele de Război din fosta Yugoslavie l-a condamnat pe generalul sârb la închisoare pe viață. În timp ce Mladic era judecat la Haga, legenda sa de înfăptuitor-erou al idealurilor naționaliste prindea tot mai mult contur în zona fostului său front, o zonă unde devastările produse de război nu au fost înlăturate nici până azi. În Lukavica, sumbră suburbie a capitalei Sarajevo, graffitiuri belicoase preamărindu-l pe general se găsesc pe mai toate zidurile; de asemenea, în satul său natal (Bozanovici), cei 50 de locuitori care mai trăiesc acolo au hotărât să-i ridice generalului un monument și au dat unei ulițe numele Ratko Mladic.

Negaționiștii

În urma acordurilor de pace negociate, în 1995, la baza militară din Dayton (SUA), Bosnia a fost divizată într-o federație croato-musulmană și un teritoriu sârb autonom, numit Republica Srpska, cu aferenta președinție tripartită. Toate părțile implicate, direct sau indirect, au fost permanent conștiente că este un compromis pe muchie de cuțit. Cultul tot mai pronunțat al lui Mladic este doar unul dintre elementele care destabilizează acest fragil construct politic. Un mare pericol pentru menținerea păcii vine chiar de la președintele Republicii Srpska (din 2016), Milorad Dodik. Acest politician – demagog și ultranaționalist, potrivit presei de opoziție, care de asemenea nu ostenește să denunțe non-stop tovărășia sa politică cu Vladimir Putin – s-a remarcat recent prin chiar negarea masacrului de la Srebenica. Într-un discurs de la sfârșitul lunii iulie 2018, după ce a afirmat că mulți dintre cei care au fost declarați morți la Srebenica sunt bine-mersi, deci în viață, Dodik a denunțat masacrul ca fiind o tragedie aranjată, menită să-i demonizeze pe conaționalii săi și care să asigure împlinirea planurilor unor țări occidentale pentru a plasa o vină colectivă asupra poporului sârb. La inițiativa sa, legiuitorii din Srpska au revocat în 2018 raportul mincinos și părtinitor pe care îl asumaseră în 2004.

Maica Hatidza

Hatidza Mehmedovic (foto) și-a pierdut la Srebenica soțul, doi fii (de 18, respectiv 21 de ani), doi frați și multe alte rude. La 7 ani după masacru s-a întors în Srebenica – la vremea respectivă, un sat pustiu –, a înființat în casa fostei sale familii un muzeu al genocidului și a înființat asociația Mamelor de la Srebenica, cu scopul de a identifica călăii de la Srebenica și de a oferi astfel o fărâmă de consolare supraviețuitorilor. După ani de cercetare minuțioasă, asociația Hatidzei a oferit autorităților judiciare europene o listă cu 22 000 de nume de militari sârbi care erau dispersați în zona de conflict Srebenica în perioada masacrului. Între timp a îngrijit cei trei pini pe care îi plantase fiul ei Amir, înainte de a fi executat. Nu trăim decât din amintirea copiilor noștri, spunea ea. A apucat, în 2017, să fie în sala de la Haga când a fost condamnat Mladic. O picătură într-un ocean, a fost succintul ei comentariu. Apoi a murit (de cancer). Un parlamentar sârb, deputata Vjerica Radeta (o femeie, deci!), membru al unui partid de extremă dreaptă fondat de un criminal de război condamnat, Vojislav Seseli, a oripilat o lume întreagă cu următorul comentariu postat pe rețelele de socializare: Tocmai am citit că a murit Hatidza Mehmetovic. Mă întreb cine o s-o îngroape? Soțul sau fiii?

Apocalipsa după Breivik

Dar poate că nu acest comentariu infam a fost ultima lovitură primită de Maica Hatidza, ci poate felul în care misiunea ei în slujba dreptății a fost răstălmăcită în chiar țara cu cel mai mare index al democrației din Europa, Norvegia. Ce-i drept, autorul răstălmăcirii este un criminal condamnat pentru terorism, Anders Breivik. În 2011, acesta a ucis cu sânge rece 77 de oameni și a fost condamnat pentru această faptă la 21 de ani de închisoare, ceea ce este în sine un mister al democrației. Dacă îi face pe toți, când va ieși din închisoare va avea 53 de ani. Într-un așa-zis manifest politic, în care pornește tocmai de la războaiele din Balcani, cu apogeul de la Srebenica, și unde consideră epurarea etnică ca pe o formă justificată de autoconservare a celor care o practică, Breivik ajunge la concluzia terifiantă că genocidul balcanic va fi un model de urmat în viitorul război al raselor din Europa.