"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La 19 august 1991, la ora 6.15, a sunat telefonul meu de acasă.
Între NOI, aveam o înțelegere veche, de prin anul 1985: dacă se întâmplă ceva important sau periculos, telefonăm imediat prietenilor, indiferent că e miezul nopții sau zori de zi. În receptor am auzit vocea calmă, ca totdeauna, a lui Gheorghe Malarciuc, corespondentul special al săptămânalului unional „Literaturnaia gazeta” pentru R. Moldova: „La Moscova, Gorbaciov a fost înlăturat de la putere. Hai, vino urgent până la mine, să punem țara la cale.”
Săptămânalul „LG” avea un tiraj incredibil, dar real, de peste 6,5 milioane de exemplare. În diferite medii, se spunea că jurnalistul, cineastul și președintele ecologiștilor Gheorghe Malarciuc era cel mai informat om din Moldova. Cum să nu fie, dacă lucra într-o redacție cu sute de titulari și mii de colaboratori în tot imperiul, cu birouri în cele mai importante capitale occidentale? Avea o sumedenie de prieteni în elitele intelectuale de la Moscova, în elitele naționale din cele 15 capitale ale URSS, în rândul personalităților din Paris, Berlin, Londra, Washington etc. În discuția consistentă de dimineață, ceea ce m-a uimit a fost siguranța cu care Gheorghe Malarciuc argumenta că puciul se va prăbuși în câteva zile, că popoarele neruse au dat de gustul libertății și împotrivirea va fi uriașă; rușii vor evita să repete groaznicul război civil de după „revoluția bolșevică”, iar de reîntoarcerea lui Stalin nu vor nici măcar să audă. Nici cea mai mică aluzie la împachetatul bagajelor, la evadarea peste Prut sau la statul în așteptare, să vedem reacția populației din Moscova.
Deși, în luna august, deputații se aflau în concediul legal, în sediul Parlamentului (actualul edificiu al Președinției) am găsit mai mulți colegi îngrijorați, care căutau răspuns la întrebarea: „Ce facem? Când informăm poporul despre lovitura de stat de la Moscova și care va fi poziția Parlamentului nostru, a conducerii R. Moldova față de puci și față de ordinele date de GKCP („Gosudarstvennîi komitet po crezvîceainomu polojeniiu” – Comitetul de stat pentru starea de urgență)? Cine să se ducă la televiziunea națională să facă declarația sau apelul Parlamentului, fiindcă Mircea Snegur și Alexandru Moșanu se aflau la odihnă peste hotare, undeva în Caucaz sau pe malul Mării Negre, în Ucraina?”
Rar, foarte rar, dar când totuși ceasul istoriei începe a bate în țara ta, este vital pentru națiune să existe oameni care să-l audă și să fie la înălțimea chemării timpului. În ziua de 19 august 1991, prim-vicepreședintele Primului Parlament, Ion Hadârcă, și premierul Valeriu Muravschi au văzut primii orologiul tainic, au auzit și au urmat bătăile ceasului istoriei pentru Basarabia. În primul rând, discursul calm, militant, încrezător în dreptate și victorie, rostit după masă, la televiziunea națională, de deputatul Ion Hadârcă – un discurs temerar, așteptat de peste patru milioane de oameni – a încurajat enorm populația. Prim-vicepreședintele Parlamentului a strivit calapodul mioritic de resemnare și capitulare fără luptă, a ieșit „de sub vremi” și a vorbit ca un tribun în fața poporului, declarând clar și deschis: 1. R. Moldova condamnă ferm și respinge categoric lovitura de stat de la Moscova și dictatura imperială; 2. Chișinăul nu recunoaște decretele juntei militare (GKCP) de la Moscova și face apel către populație să apere instituțiile strategice ale statului (Parlamentul, Guvernul, Televiziunea, Radioul, nodurile de comunicații), fiindcă trupe suspecte ale armatei sovietice au început să iasă din cazărmi fără permisiunea conducerii R. Moldova; 3. Îndemn la responsabilitate individuală și colectivă, la unitate națională și vigilență, la evitarea provocărilor violente organizate de grupările șovine, revanșarde din interior. În final, a declarat că destinul libertății și suveranității R. Moldova depinde direct de solidaritatea națională, de voința poporului de a-și apăra instituțiile, pământul, casa și familia.
Între timp, un alt act de curaj incredibil se derula în cabinetul premierului Valeriu Muravschi.
În ultimii săi ani de viață, dânsul îmi povestea diferite episoade din viața sa publică, pe care timp îndelungat le-a ținut ascunse în adâncul sufletului său de român pașnic, dar cu o înțelegere clară a pericolului de moarte pe care îl reprezintă Rusia pentru neamul și Țara noastră. Se mândrea că, în prima zi a puciului, când Moscova revanșardă zăngănea din arme și introdusese neconstituțional starea de urgență, el avusese îndrăzneala să-i respingă pe doi generali fioroși, reprezentanți ai GKCP. Despre ce și despre cine este vorba?
În ziua de 19 august, în cabinetul premierului Valeriu Muravschi au intrat doi generali ai comandamentului militar sovietic de la Chișinău: general-colonelul Vladimir Vasilievici Osipov, comandantul-șef al trupelor Direcției strategice Sud-Vest, și general-colonelul Vladlen Serafimovici Kolesov, șeful Statului Major și prim-locțiitor al acestuia. Kolesov fusese desemnat, în acea dimineață, comandant militar al Chișinăului, prin dispoziția ministrului sovietic al apărării, Dmitri Iazov, reprezentant al noii autorități militare instituite de puciști. Cei doi i-au cerut premierului să colaboreze cu noua putere și să accepte să pună capitala sub un control militar strict, inclusiv patrule comune ale armatei și poliției. Valeriu Muravschi a refuzat categoric să coopereze, respingând, în numele Guvernului R. Moldova, orice tentativă de extindere asupra republicii a decretelor și autorității GKCP. Refuzul premierului, coroborat cu poziția conducerii R. Moldova și a Ministerului de Interne, a făcut ca planul militar al puciștilor de a captura pașnic capitala să eșueze din start.
Să fie limpede: în acele ore decisive de a organiza apărarea sau a aștepta ce vor face puciștii la Moscova, rezistența Chișinăului a avut două brațe puternice: unul instituțional, prin refuzul conducerii republicii de a executa ordinele puciștilor, și altul popular, prin miile de oameni care au ieșit să apere instituțiile, capitala și libertatea câștigată cu atâta zbatere și jertfă. A fost o unitate impresionantă, în care conducerea și poporul au manifestat aceeași voință: să nu mai primească ordine de la Moscova și să nu permită întoarcerea imperiului prin forța tancurilor.
Ceea ce m-a răscolit adânc, întărindu-mi sentimentul de demnitate și mândrie pentru basarabenii mei, au fost sutele și miile de oameni care, spre seară, au umplut Piața Marii Adunări Naționale și cereau să fie repartizați la apărarea obiectivelor strategice. Pe mulți îi cunoșteam la chip de la numeroasele proteste, mitinguri și confruntări cu miliția sovietică din centrul Chișinăului. Cu toții păreau desprinși din gravurile medievale cu eroi și din cronicile legendarilor voievozi. În ochii lor purtau lumină, încredere și voință de a fi liberi și stăpâni pe pământul lor, apărat de secole de părinții, bunicii și strămoșii lor. În acele clipe cruciale, când dictatura militară de la Moscova încerca să răpească libertatea popoarelor și să ne reîntoarcă în GULAG-ul rusesc, ei au fost pilonii demnității și rezistenței noastre. Nu au dat înapoi în fața amenințării cu tancurile, ci au prefăcut Piața Marii Adunări Naționale într-o fortăreață de nezdruncinat a solidarității și unității naționale. Organizați și disciplinați, ne-am dus și am închis cu blocuri de beton drumurile de intrare în Chișinău și am instalat patrule. Apoi am făcut zid uman în fața Radio-Televiziunii și a tuturor obiectivelor strategice din capitală. Această armată pașnică, dar de neînvins, în cele trei zile ale preluării puterii de stat de către junta militară, a salvat libertatea Moldovei, lăsându-ne moștenire o lecție pilduitoare de curaj civic, demnitate și patriotism curat.
Au trecut 35 de ani, dar încă mai văd mâinile tremurânde ale lui Ghenadii Ianaev, șeful puciștilor, la conferința de presă din 19 august 1991, transmisă de televiziunea unională. Prezidiul GKCP arăta ca o bandă de tâlhari surprinsă în flagrant delict. Ne întrebam revoltați: „Ăștia să ne conducă, ăștea să ne ia libertatea și dreptul de a părăsi imperiul lor?” Contrastul dintre apărătorii din stradă și momâile GKCP de la televizor era de-a dreptul izbitor. În fața acelei adunături de dictatori cu degetul pe trăgaci, moldovenii au răspuns demn și cu îndrăzneala șocantă a oamenilor liberi.
Cele trei nopți de veghe din centrul Chișinăului nu au fost despre frică, ci despre o solidaritate aproape mistică. Ce minuni face unirea între oameni! Sub cerul liber, mii de cetățeni strânși ciorchine împărțeau o bucată de pâine, ceai cald și speranță, în timp ce radiourile de buzunar transmiteau alarme despre coloane de tancuri care s-ar îndrepta spre capitală. În aer pluteau acordurile răscolitoare ale cântecelor soților Doina și Ion Aldea-Teodorovici, devenite imnuri ale românismului și rezistenței. În PMAN nu vedeam o adunare ordinară, ci o armată de patrioți gata de luptă. Încă nu știam cu siguranță, dar simțeam că acele trei zile de curaj colectiv, de solidaritate și demnitate națională, de veghe tensionată și de voință nu erau altceva decât un preludiu înainte de a le spune adio ocupanților și a evada pentru totdeauna din „imperiul răului”.
Va urma.
