Ce este Occidentul? Temeiurile conceptuale

Un proverb presupus chinezesc sună așa: ”Să te ferească Cerul să trăiești timpuri istorice!”. Singularitatea tehnologică, ale cărei începuturi pare-se că le trăim deja, este dublată de un crescând tumult al mai tuturor aspectelor vieților noastre, ca și a țărilor noastre. Fie că vorbim de zona politicii, a economiei, de zona militară sau de cea socială, toate se metamorfozează din ce în ce mai repede, cu o viteză ce abia de ne mai permite nu să le digerăm, dar măcar să le luăm la cunoștință caleidoscopic. Aceste transformări uluitoare, din ce în ce mai rapide și mai mari, nu ocolesc pe nimeni, chiar dacă se produc la intensități relativ diferite în Amazon față de, să zicem, Asia de Est. Ceea ce demonstrează, încă o dată, că globalizarea nu doar vine peste noi, ci se și așează confortabil în societățile noastre, în mințile noastre, în habitusurile noastre. Și nu are cum să fie altfel, în ciuda vocilor pițigăiat-populiste ale tribalilor zilei, oriunde s-ar afla ei. 

Ceea ce unii refuză să vadă este că globalizarea (termen totuși destul de vag...), la fel ca și internetul, inteligența artificială sau energia atomică, nu au valențe morale per se. Ele nu sunt altceva decât instrumente, unelte, la urma urmei. Care, ca orice unealtă, poate fi folosită în scopuri bune sau rele. Depinde de cum le abordează fiecare persoană sau stat. Revenind, zona în care noi ne ducem traiul – adică sud-estul Europei, Balcanii, zona pontică – a intrat mai ales după 1990 în jocul geopolitic al marilor reașezări. Reașezările sunt mari, dar rolul nostru ca națiune română împărțită în două state poate fi mare sau mic. Asta ține, în ultimă instanță, de fiecare dintre noi. Ca atare, exagerând un pic pentru a sublinia mai bine ideea, putem îmbrățișa atitudini extreme: de la practica struțului (protocronismul ceaușist: ”am fost aici de două mii de ani și vom mai fi atât cât Soarele pe cer va străluci”, dar interpretat în cheie dacică: cu limba ”bătrână”, cu tunelurile de sub Sfinx care merg până în Șambala, cu dacopatia dementă, ajungând până la teoria pământului plat și alte aberații), și până la opusul acestora (lumea toată e un sat mai mare, națiunile sunt un construct cultural, nu realități obiective, și ca atare accentul trebuie pus pe o închipuită ”națiune civică”, plus guvern mondial, delict de opinie – political correctness -, ”acțiunea afirmativă” – îmbrăcată azi în acronimul DEI - Diversity, Equity, Inclusion – și alte gogomănii similare...).

Un sfânt de-al nostru, protoromân, Ioan Casian (360 – 435), a sistematizat în ale sale Convorbiri duhovnicești conceptul de cale împărătească (mai exact în a doua convorbire, sugestiv intitulată Dreapta socoteală), ca și cale de mijloc între extreme: ispitele de-a dreapta (excesul de zel, asprimea exagerată, mândria spirituală – locuri comune pe care așa-zișii suveraniști, în fapt izolaționiști, le distorsionează în stridente țipete patologice) și ispitele de-a stânga (nepăsarea, relativizarea a tot și a toate, laxitatea – mărci ale ”noii gândiri” de esență neo-marxistă). Una dintre cauzele acestui vacarm pe cât de asurzitor pe atât de neproductiv este lipsa unui dialog real, onest și civilizat între toți actorii publici. Și, mai ales, argumentat. Iar baza unui astfel de dialog se întemeiază, în primul rând, pe definiția termenilor. Este ceea ce, formal, a fost statuat de Universitatea Oxford încă din 1890. Fără o înțelegere comună a termenilor nu poate exista dialog real. Am folosi aceleași cuvinte, dar fiecare s-ar gândi la altceva. Exemplu banal: spunem pepene, și în România înțelegem prin asta fructul de pepene roșu sau galben (lubeniță, harbuz), iar în Basarabia înțelegem leguma de castravete. Enunțurile noastre ar trece astfel unul pe lângă altul, fără să se întâlnească vreodată... Și atunci, nu am vorbi unul cu altul. Am lătra doar, unul la altul, așa cum din păcate se întâmplă de multe ori în parlamentele noastre de la București sau Chișinău, ori în șuvoaie acide, pe rețelele de așa-zisă socializare.  

Dorim să încercăm să aducem un dram de claritate unor concepte folosite de multe ori alandala, și care claritate să ne ajute să înțelegem un pic mai bine mediul în care ne este dat să trăim și alegerile personale pe care le putem – sau nu – face.   Ideea suitei de articole ce vor urma este de a avea imaginea de ansamblu a lumii de azi – the big picture – și de a evita să nu putem vedea pădurea din cauza copacilor. Se întâmplă zilele acestea evenimente cu adevărat importante. De la summitul Comunității Politice Europene și summitul UE – Armenia, ambele desfășurate la Erevan, până la summitul B9 de la București ori Reuniunea ministerială a Consiliului Europei de la Chișinău. Vor fi relatări, analize, poate controverse. Dar, în final, se va așterne liniștea și vor rămâne consecințele deciziilor adoptate. Și alte summituri vor urma, alte hotărâri se vor lua. Ceea ce ne interesează este să înțelegem rosturile profunde ale acestor mișcări aparent browniene, să le deslușim temeiurile și să putem întrevedea direcția lor viitoare. Atunci vom pricepe mai bine ce se întâmplă cu lumea noastră și, mai ales, de ce se întâmplă astfel. Ca atare, atunci vom putea acționa liberi și în cunoștință de cauză.

Există în spațiul nostru cultural – și mă refer în mare la cel est-european – ideea de a ne integra pe deplin Occidentului. Cumva ca și când țările noastre, societățile noastre, oamenii noștri ar aparține unui alt spațiu de cultură și civilizație decât cel zis occidental și pe care am vrea să-l abandonăm într-un fel, înlocuindu-l cu o haină nouă, cea vestică. Premiza este falsă, și voi încerca să demonstrez acest lucru. Dar pentru asta, cum am spus, trebuie să definim mai întâi termenii. Așadar, ce este Occidentul? Cel pe care unii îl resping ab initio, iar alții îl îmbrățișează fără rest? Plecând de la modelele civilizaționale majore, putem înțelege cel puțin trei lucruri: căruia dintre acestea îi aparținem, cum interacționează astăzi acestea între ele, și care ar fi interesele noastre firești, naturale, de raliere unuia sau altuia? Ce înseamnă, de fapt, Occidentul? Suntem noi occidentali sau orientali? Este vorba de o aderare, din afară, la un spațiu de spiritualitate, cultură și civilizație vestică, sau de o revenire la aceasta, după un intermezzo impus cu de-a sila? Ne întoarcem acasă, după o rătăcire buimacă, sau am descoperit paradisul pământesc și vrem și noi să sărim pârleazul în ograda bunăstării?

Definiția Occidentului poate îmbrăca trei realități diferite:

Aspectul geografico-geologic:

1. Grosier, Occidentul presupune o realitate geografică măsurabilă dar, paradoxal, pe cât de măsurabilă pe atât de subiectivă. Simplist spus, Occident este tot ceea ce e la vest de est! Exemplificând, țări precum Marea Britanie sau Statele Unite fac parte, indubitabil, din Occident. Pe câtă vreme India sau China aparțin, clar lucru, Orientului. Și atunci, care este limita? Demarcația între cele două sfere geografice? Din punct de vedere strict tehnic, am spune că aceasta este meridianul zero – sau Greenwich, după numele localității engleze cu acest nume, stabilit ca atare în 1884 la Conferința Internațională a Meridianului de la Washington D.C. Doar că acest lucru face ca majoritatea țărilor din Europa, de la Franța spre Est, să aparțină Orientului! Ceea ce nu e deloc imaginarul pe care îl avem în minte când spunem: Occident. Problema este că alegerea meridianului Greenwich este ea însăși subiectivă, depinzând de un Observator Astronomic Regal fondat de Regele Carol al II-lea al Angliei abia în 1675. Ar fi putut, la fel de bine, să-l fondeze în Irlanda sau în Insulele Scilly – caz în care Anglia s-ar fi aflat azi în Orient! Mai mult, în linia vechii rivalități anglo-franceze, între 1667 și 1911/1914 meridianul zero a fost considerat de francezi și de mulți alți europeni ca fiind cel ce trecea prin Observatorul Astronomic Regal din foburgul Saint–Jacques (la sud-vest de Parisul de atunci), fondat de Regele Ludovic al XIV-lea al Franței în 1667. Conform acestui meridian zero, tot ce ar fi fost la vest de Paris ar fi reprezentat Occidentul, și tot ce ar fi fost la est de Paris s-ar fi regăsit în Orient. De notat că și alte țări și-au adoptat propriul lor meridian zero, până la standardizarea internațională din 1884 – este cazul, bunăoară, al meridianului zero Berlin (pentru Prusia) sau meridianul zero Copenhaga (pentru Danemarca)... Iată deci că, în ultimă instanță, stabilirea Meridianului Prim (sau zero) – în funcție de care stabilim Estul și Vestul, Orientul deci, și Occidentul – este un demers eminamente arbitrar din punct de vedere astronomic (adică științific). Este până la urmă o chestiune pur convențională, lipsită de orice bază obiectivă a geografiei fizice. Și totuși...

Și totuși, dacă am încerca o mediere între un Meridian Prim geografic cu un Meridian Prim al Occidentului imaginar din mentalul colectiv, atunci soluția optimă ar fi Meridianul Prim ce trece prin Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim (35° 13′ 47.2″ longitudine estică actuală) și care corespunde unui timp extrem de apropiat de Ora Europei Orientale (deci, inclusiv ora Bucureștiului și a Chișinăului). Mai exact, corespunde orei GMT (UT) + 2^h 20^m 55^s. Și mai exact, acest meridian ar trece prin centrul micii cupole de deasupra catholiconului grecesc, adevărată piatră ombilicală asumată din vechime drept Centru al Lumii și considerată până astăzi ca atare de creștinii ortodocși, situată pe însuși locul Răstignirii și Învierii Mântuitorului. Este simbolic, dacă vreți, însuși locul în care Mel Gibson a sugerat că ar fi picat din Cer lacrima Lui Dumnezeu în opera de ficțiune (și totuși, atât de realist realizată) The Passion of the Christ. Acesta ar fi prin excelență Meridianul Prim, stabilit ca atare de Congresul Panortodox de la Constantinopol din 10 mai – 8 iunie 1923 (la care a participat și Biserica Ortodoxă Română, prin arhimandritul Iuliu Scriban) și asumat de majoritatea comunităților creștine în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor la 24 martie 1997 (la care și Patriarhia Moscovei, semnatară, și-a dat acceptul!). Chiar dacă aceste întruniri au stabilit meridianul Ierusalimului ca reper astronomic pentru calcularea datei Paștelui (Pascalia), totuși acest meridian a fost asumat implicit ca un reper temporal-astronomic fundamental al Creștinătății. Acest ”adevărat” Meridian Prim ar avea, dincolo de greutatea simbolică incontestabilă, și meritul de a delimita Orientul de Occident pe o axă Est - Vest care corespunde, în linii foarte generale, cu ceea ce înțelege azi imaginarul lumii prin Vest sau Occident în opoziție cu Est sau Orient. Mai exact, acest meridian ar trece pe la est de Carelia, la vest de Moscova – lăsând-o pe aceasta acolo unde îi este locul: în stepele Eurasiei - , ar situa la vest cea mai mare parte a Ucrainei, ar tăia în două Anatolia, lăsând în Orient zonele majoritar kurde și arabe, ar trece pe la Est de Sinai și de cea mai mare parte a Egiptului, continuând spre sud aproape perfect de-a lungul Riftului Est-African. Într-adevăr, ar fi greu de găsit un meridian a cărui însemnătate simbolic-religioasă să se suprapună într-atât de mult cu cumpenele civilizaționale și cu realitățile geologic-geografice!

Aspectul civilizațional-material:

2. Din punct de vedere civilizațional, dincolo de considerațiile ușor reducționiste și oarecum forțate ale lui Samuel P. Huntington, se întrevăd totuși câteva blocuri mari ușor identificabile pe harta lumii. Foarte simplist, se spune că orice om care poartă, în mod obișnuit, costum și cravată, poate fi luat drept occidental – în sensul extrem de larg al termenului. Evident, realitatea actuală este cu mult mai complexă. Civilizația occidentală actuală presupune o moștenire comună de sorginte mediteraneană. Fie că vorbim de rasă (în sensul vechi al termenului), de marile opere (și stiluri) arhitecturale, de rigoarea legii și codificarea ei sau de eficiența unei administrații publice și a unei organizări statale superioare, gândul ne duce – pe bună dreptate – la ccea ce era considerat Occident încă din Antichitate: Polisurile grecești și Roma (regală, republicană, imperială). De la Troia și civilizațiile miceniană sau etruscă, trecând prin Roma și Alexandria, până în Antichitatea târzie, ”totul” s-a întâmplat aici, în jurul Mare Nostrum. Etno-lingvistic, vorbim cu precădere de popoare indo-europene. Civilizația presupune, pe lângă creația materială, și o organizare superioară a societății. Dreptul universal de astăzi nu ar fi avut această formă desăvârșită fără lucrările marilor creatori de Drept romani. Gândirea juridică a unui Cicero, lucrările jurisconsulților Gaius, Papinian sau Ulpian și, mai târziu, codificarea ordonată de Împăratul Iustinian I-ul (Corpus Juris Civilis) au dat măsura geniului juridic roman și au pus fundamentele sistemului de Drept occidental. Democrația antică greacă nu ar fi fost cu putință fără Legile lui Solon, nici Atena nu ar fi ajuns o bijuterie a lumii antice fără un Pericle. Construcțiile magnifice de pe cuprinsul Imperiului au atins apogeul datorită geniului organizatoric și administrativ al lui Traian. Și exemplele pot, desigur, umple tomuri întregi. Tot atunci și tot în arealul Mediteranei găsim și primele încercări de unificare ale Oikouménē-ului. În spațiul elenității prin gesta uluitoare a lui Alexandru Macedon, iar în zona latinității prin epopeea civilizațională a Imperiului Roman. Toate aceste fapte istorice au dus la forjarea unei conștiințe comune, difuze mai întâi, apoi din ce în ce mai clare, a apartenenței la un spațiu comun numit Occident. Un Occident care, încă din Antichitate, însemna în primul rând Europa și popoarele ei civilizate. În antiteză, Occidentului greco-roman i se opuneau Sumerul (Asyria), Persia, India și, firește, Barbaricum. Desigur, limitarea nu era una exactă, riguroasă și rigidă. Existau, ca și acum, zone-tampon, regiuni de contact, sfere de influență de diferite intensități. Dar, în linii generale, Occidentul antic însemna tot ceea ce era la vest de Ierusalim: sudul Europei, peninsula Asia Mică, nordul Africii. Și corespundea, în perioada clasică a evului antic, regiunilor cu populații elenizate și romanizate. Mai mult, putem spune că Grecia Antică era, într-un fel, în mijlocul acestui Occident, iar Dacia Romană (inclusiv Scythia Minor) reprezenta la Pontul Euxin zona sa septentrională. 

După aproximativ un mileniu de la apusul Antichității, state europene – unele, urmașe ale Romei – și-au construit propriile imperii coloniale, ducând în Lumea Nouă civilizația de tip occidental moștenită. Așa încât astăzi, deși departe geografic de leagănul mediteranean, țări precum Statele Unite, Canada sau, mai departe, Australia ori Noua Zeelandă sunt incontestabil parte componentă a ceea ce numim cu toții Occident. Nimeni nu pune la îndoială caracterul lor etno-lingvistic majoritar de origine europeană, nici arhitectura statală bazată pe stat de drept și drepturi ale omului, nici libertatea economică, nici propriul lor fel de a se vedea și înțelege pe ele însele. Mai mult, împărtășind aceleași valori fundamentale, aceleași principii fondatoare și mai ales aceeași propensiune către dreptate și libertate, acestea și-au construit și instituții internaționale comune, având la bază markerii de mai sus. Indiferent dacă avem în vedere organizații militare precum NATO, de integrare politico-economică precum UE sau de dezvoltare precum OCDE. Mai mult, chiar și ONU este la origini o construcție occidentală, devreme ce este urmașa Ligii Națiunilor, aceasta la rându-i rezultantă a Coferinței de Pace de la Paris din 1919-1920. 

Aspectul cultural-spiritual:

3. Din punct de vedere cultural – inclusiv spiritual -, o opinie reducționistă ar spune că tot ceea ce este zonă încreștinată – cel puțin în forma catolică și protestantă – poate fi considerat apusean. Ceea ce ar aduce în mod fals pe terenul Occidentului largi zone din Africa, Asia sau Oceania. Iar excluderea creștinătății ortodoxe ar da la o parte din Occident însăși leagănul acestuia: Elada, precum și unicul spațiu de sinteză latino-ortodoxă: România (Basarabia included). Așadar, precum în matematică, apartenența spirituală la creștinism poate fi o condiție necesară, dar în nici un caz suficientă, pentru a face parte din Apus. Să nu uităm, în plus, că în primul mileniu creștin nici nu exista o separare ecleziastică, dogmatică, între Biserica Apusului și cea a Răsăritului, și cu atât mai puțin nu apăruseră puzderia de comunități protestante. Deci, la conturarea Occidentului, în Antichitate, exista o singură Biserică: Una, Sfântă, Universală și Apostolică. Mai târziu și imperială... Singura schismă importantă de atunci, cea numită monofizită (confundată de cele mai multe ori cu Bisericile myafizite de astăzi) s-a petrecut oricum în Răsăritul Imperiului și s-a răspândit departe, spre est. Marea teologie patristică, dezvoltată de titanicii Părinți ai Bisericii a luat naștere, în majoritate, în zona elinofonă ca și în cea latinofonă. Patru din cele cinci Scaune ale Pentarhiei (cu excepția Antiohiei siriene) sunt situate la vest de meridianul Ierusalim. Cineva ar putea spune că Episcopului Romei, în calitatea sa de Patriarh al Occidentului, îi corespunde un Patriarh al Orientului – și ar avea dreptate. Doar că acesta nu este Scaunul Ecumenic de la Constantinopol (tocmai pentru că este ecumenic, nu oriental), ci este Scaunul Antiohiei. Mai exact, Patriarhia Greacă Ortodoxă a Antiohiei și a Întregului Orient. Ori aceasta, am văzut mai sus, este și singura dintre Patriarhiile originare situată la est de meridianul Ierusalimului. Toate celelalte – Roma, Constantinopol, Alexandria, până și Ciprul și Sinaiul – sunt la vest de acesta, Ierusalimul fiind chiar pe acest meridian. 

Așa încât, deși credința creștină este universală prin însăși menirea ei, nu putem face abstracție că marile opere ale creștinătății – fie că vorbim de literatura patristică, de primele sinoade ecumenice, de marii sfinți și martiri ori de opera în sine de evanghelizare – și-au avut originea, s-au dezvoltat ori au înflorit în ceea ce, încă de atunci, se numea Occident. 

Dar nu numai spiritualitatea și-a pus amprenta pe spațiul acesta apusean. Literatura, filosofia, istoria, toate formele de artă clasică, primele descoperiri și noțiuni organizate de matematică, fizică, inginerie – mai toate acestea își au obârșia în bazinul Mediteranei. Și au circulat în jurul acesteia grație nu doar unei unități politico-administrative asigurate de Imperiul Roman, cât mai ales datorită unei conștiințe comune de apartenență la ceea ce atunci era numită Oikouménē – adică întreaga lume civilizată cunoscută. 

Se cuvine să evităm o posibilă neînțelegere. Este adevărat că, de câteva sute bune de ani, folosim uzual termenul de Biserică Răsăriteană pentru cea Ortodoxă, și de Biserică Apuseană pentru cea catolică. Ca și când țările și teritoriile majoritar ortodoxe de azi ar face parte din Răsărit, iar cele majoritar catolice, din Apus (având în vedere doar continentul European). Dar această falie nefericită s-a suprapus, la momentul schismei din 1054, pe o falie la fel de nefericită de natură pur politică: pe granița aproximativă dintre Imperiul Roman de Apus și cel de Răsărit. Care Imperiu a fost împărțit, la moartea lui Teodosius I în ianuarie 395, între cei doi fii ai săi care au domnit separat: Arcadius în Constantinopol și Honorius în Mediolanum. Dar nu a fost așa de la început. Imperiul a fost inițial unul, ca și Biserica, inițial unitară. Atunci, ca și acum, au fost forțe centrifuge și au fost mișcări centripete. Dar, dacă ne mai păstrăm pentru o clipă în nota eclezială, atunci să ne punem întrebarea: ce este mai înțelept: unitatea sau dezbinarea? Să nu uităm că Diabolos înseamnă, la origini, cel care dezbină!

Încercând să rezumăm, vom spune că toate cele trei planuri (geografic, civilizațional, cultural) se suprapun în mare parte, dar nu perfect. În aria comună a intersecției lor se regăsesc acele țări și popoare ale căror apartenență la numitul Vest nu este contestabilă. Apoi, aflăm zonele care corespund doar unuia sau a două criterii din cele de mai sus. În sfârșit, există state și națiuni care nici nu-și arogă această apartenență occidentală, nici nu îndeplinesc nici unul dintre criteriile de mai sus. Propunem deci o grilă de înțelegere și de sistematizare a Occidentului, laxă dar practică, pentru a putea atinge unul dintre scopurile prezentelor rânduri: acela de popularizare, de explicare  a conceptului pentru publicul larg.

Trecând de la Antichitate la perioada contemporană (înțelegând prin aceasta istoria de după 1945), vom observa că mișcările centripete ale Vestului s-au materializat, printre altele, în fondarea unor organizații economice, politice și militare care dau tonul și fac legea în standardizarea unui anumit tip de societate bazat pe libertate personală, pe domnia legii, pe dezvoltare economică. Practic, au dat naștere unui Model, de la care se revendică și la care se raportează cele mai libere și prospere zone ale Globului.

Cea mai cuprinzătoare dintre acestea ni se pare a fi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE/OECD). Fondată în aprilie 1948 de către țările europene beneficiare ale Planului Marshall de ajutor economic american sub numele de Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, cuprindea 16 țări europene (inclusiv Grecia și Turcia). În septembrie 1961, OCEE s-a transformat în actualul OCDE, prin extinderea formală în afara Europei: Statele Unite și Canada deveneau, formal, membre. Criteriile de selecție ale OCDE-ului sunt printre cele mai exigente, având la bază dedicarea reală a aspiranților la democrație și la economia de piață. Deși scopul fundamental al organizației rămâne acela de stimulare a progresului economic și a comerțului internațional, regulile OECD stabilesc practic standardele în materie de democrație, libertate economică și politică, dezvoltare. Așa se face că o țară membră OECD este considerată automat ca fiind una cu o economie dezvoltată, cu un venit înalt pe cap de locuitor, cu un foarte ridicat indice al dezvoltării umane. Astăzi, OCDE are 38 de state membre: marea majoritate a țărilor europene (27 la număr), 2 țări asiatice (Japonia și Coreea de Sud), 4 țări din America de Nord (Statele Unite, Canada, Mexic și Costa Rica), 2 din America de Sud (Chile și Columbia), 2 din Oceania (Australia și Noua Zeelandă) și una din Orientul Apropiat (Israel). Acestora li se vor adăuga, unele chiar de anul acesta, țările care își negociază deja aderarea. În Europa vorbim despre România, Bulgaria și Croația. Aspiranți mai sunt Ucraina (a aplicat în 2022), Malta (a aplicat în 2007) și Cipru (dar căreia i se opune, prin veto, Turcia). Discuțiile de aderare cu Rusia și Bielorusia, deschise în mai 2007, au fost anulate definitiv în februarie, respectiv martie 2022, din motive evidente (război de agresiune, abuzuri continue asupra drepturilor omului și a libertăților civile, crime de război). Din tot acest peisaj republica Moldova lipsește cu desăvârșire.

Urmează apoi Spațiul Economic European, cuprinzând trei piloni: Uniunea Europeană, Asociația Europeană a Liberului Schimb și state individuale care și-au reglementat prin Tratate separate politicile de participare la Piața Comună Europeană (concret, Elveția și Marea Britanie). SEE este guvernată de legislația europeană și are drept scop implementarea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalului în interiorul acestei Piețe Comune. Inclusiv dreptul oricărui cetățean din acest spațiu de a-și stabili rezidența în oricare din țările membre. Dintre acești piloni, vârful de lance este, desigur, Uniunea Europeană. În prezent, aceasta are 27 de state membre, cu alte zece având deja depusă cererea de aderare și aflându-se în diverse stadii ale integrării: de la Muntenegru, ce va încheia procesul de negociere în acest an, și până la Kosovo, care a făcut doar primul pas: depunerea cererii.

Chiar și în interiorul UE, există grupuri de state care se coordonează și cooperează într-un mod deosebit. Fie că vorbim de Zona Euro, de Spațiul Schengen, de Consiliul Nordic, Grupul de la Visegrád, Benelux, Adunarea Baltică sau chiar și tentativa de Grup de la Craiova, toate acestea se constitue în veritabile paliere de integrare sau grupuri de lobby pentru interese regionale comune. Dată fiind importanța UE pentru spațiul românesc de pe ambele maluri de Prut, o vom trata in extenso în articolele următoare.

Last, but not least, vom aminti și de alianța militară defensivă a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Înființată în aprilie 1949 pentru a îndigui influența și posibila înaintare a URSS-ului în Europa, cuprinde azi 32 de state membre: 30 din Europa (majoritatea) și 2 din America de Nord: Statele Unite și Canada. Plus alte trei țări aspirante: Bosnia-Herțegovina (care beneficiază deja, din decembrie 2018, de un Plan de Acțiune pentru Aderare), Ucraina (care și-a depus cererea în septembrie 2022) și Georgia (deocamdată, doar teoretic și declarativ). Nu putem să nu constatăm, anticipând dezvoltările ulterioare, o ironie usturătoare pentru marele moloh rus: de ce i-a fost frică, nu a scăpat! De bine ce a tot vituperat împotriva unei alianțe eminamente defensive, a reușit să determine aderarea la NATO a două țări vecine, neutre de zeci și sute de ani: Finlanda în aprilie 2023 și Suedia în martie 2024. Ceea ce a făcut ca Marea Baltică să devină, de facto, un lac NATO. Dar un astfel de subiect fundamental va merita o dezvoltare aparte, tot in extenso.

Avem, așadar, trei criterii mari de aplicare pentru determinarea apartenenței unei zone la ceea ce cu adevărat înseamnă Occident. Avem de asemenea o seamă de organizații internaționale care asigură coordonarea, integrarea și extinderea conceptului de Spațiu Vestic. În articolele viitoare le vom analiza și prezenta pe rând, pe fiecare dintre acestea. Căci intersecția tuturor acestora umple de sens termenii pe care de multe ori îi folosim fără să-i definim. Și, scăpându-ne definiția clară, riscăm să pierdem sensul.

Dincolo însă de toate acestea – geografii, culturi, organizații – rămâne ceva inefabil, dar nu mai puțin real: un Spirit comun al libertății, dreptății, comuniunii, toate sub semnul valorii supreme a vieții și demnității persoanei umane, așa cum fericit au gândit-o și sădit-o la baza construcției europene Părinții ei fondatori. 

Să mai precizăm doar că nu ne regăsim deloc în siajul unor mode vremelnice de interpretare culturală care presupun anularea identității noastre obiective: cea de persoane umane (nu de indivizi atomizați), de europeni, de creștini sau de români. De altfel, actualul Cancel culture nu ne este deloc propriu, ca occidentali. De altfel, un scriitor și jurnalist de talia lui Gavin Mortimer compara cu drept temei cultura anulării din modernitate cu persecuțiile anti-semite din Germania nazistă. Nu ne vom feri deci să spunem lucrurilor pe numele lor adevărat, fără ură, dar și fără feciorelnice edulcorări. Vom încerca, după putințe, să ținem Calea de mijloc. Ceea ce ne definește ca apartenență etnică, religioasă sau politică nu trebuie absolutizat. Am pica fie într-un naționalism obtuz și xenofob (dușmanul patriotismului asumat cu seninătate), fie într-un bigotism și formalism la fel de îngust (dușmanul unei spiritualități creștine curate), fie, in extremis, în manifestări și iterații politice totalitare. Pe de altă parte, nici nu ne rușinăm și nu ascundem ceea ce suntem. Etnic: români (iară nu ”națiune civică” inventată la o chermeză de partid), iar religios vorbind, creștini – cei mai mulți dintre noi, ortodocși (iară nu doar niște vagi ”spirituali”, amestecând de-a valma închinatul superficial la moaște, cu terapii Reiki, zodiac și horoscop, plus iluminări și vindecări cu melci pe față...). Aceasta este perspectiva, ne place să credem echilibrată, prin care vom încerca să deslușim semnele timpului și rosturile lucrurilor. Redând cuvintelor, cu puțina noastră pricepere, sensurile lor originare.