Inteligența artificială a românilor (cine sunt eu și dacă da, câți?)

Un filosof neamț care îmi place nu doar pentru modul cum pune problemele, dar mai ales pentru umorul său – da, există așa ceva printre teutoni! –, Precht, formula cândva o întrebare care a devenit titlu și program de reflecție: cine sunt eu și dacă da, câți? În epoca inteligenței artificiale, întrebarea aceasta revine cu o forță neașteptată, pentru că identitatea noastră nu mai este doar biografie personală, ci și sumă de roluri digitale, algoritmi care ne profilează și sisteme care ne anticipează deciziile.

Cu toate că suntem o țară care a dat genii matematice – nu doar pe cel de la Cotroceni, se înțelege! –, iar astfel a fost și este printre primele națiuni în materie digitală, România nu are la ora actuală nicio strategie vizibilă, cel puțin la o sumară panoramare, legată de schimbările dramatice, în toate sensurile, care au loc sub ochii noștri odată cu implementarea inteligenței artificiale. Global, lucrurile se mișcă uimitor, înspăimântător chiar, de repede: fondurile de investiții și companiile investesc sute de miliarde, se recalibrează sistemele energetice pentru a face față noilor și din ce în ce mai numeroaselor centre de calcul de la baza IA, industria cipurilor a ajuns la egalitate ca importanță cu cea militară sau cu pharma, profesii întregi urmează să dispară, noi provocări asupra sistemelor asistențiale se arată la orizont etc. Nu, nu este o imagine apocaliptică și nici motiv de pesimism sau de panică. Este însăși dinamica în mijlocul căreia ne găsim și noi, dar fără să fi aflat deja. Mai precis, unii chiar știu, dar nu trag nicio consecință. O țin langa cu Ilie Sărăcie și cu dreptul suveran de a fi tembel.

De aici înainte însă, întrebarea esențială nu mai este doar tehnologică, ci profund antropologică și, da, social-teologică. Adâncă la propriu, intergenerațională și privind pe chiar proprii noștri copii. Dacă piața muncii va fi restructurată radical și rapid – nu doar prin dispariția unor profesii, ci prin precarizarea celor rămase –, atunci criteriul demnității nu mai poate fi redus la eficiență sau la adaptabilitatea tehnică. Ne sună cunoscut. O societate care își abandonează oamenii, dacă nu îi omoară la propriu, în numele progresului nu este în niciun caz modernă, ci regresivă moral, fără viitor real. Cum știm, munca nu este doar un contract economic, ci o formă de participare la viața comună, un act de cultură în sensul cel mai cuprinzător al culturii însăși. Atunci când însă algoritmul devine noul arbitru al utilității sociale, riscul este ca omul să fie evaluat nu după vocație sau responsabilitate, după "amprenta" emoțională, ci după randamentul statistic, după "amprenta" de carbon.

În planul distribuirii prosperității, inteligența artificială promite câștiguri uriașe, dar nu garantează în același timp și o împărțire echitabilă a acestora. Istoria recentă ne arată că fiecare salt tehnologic a creat elite noi și periferii mai largi, adânci. Ceea ce înseamnă că fără o reflecție etică serioasă – la nivel de stat, de comunități profesionale și, da, de Biserică –, IA poate deveni instrumentul prin care bogăția se concentrează în câteva noduri globale, în timp ce societățile locale rămân simple piețe de consum și depozite de forță de muncă ieftină. Dintr-o perspectivă creștină, prosperitatea nu este însă legitimă dacă nu se transformă în bine comun, dacă nu creează solidaritate reală și dacă nu reduce, concret, vulnerabilitatea celor deja fragili. Zoon politikon

Ce putem face, totuși, dincolo de constatare, evitând, cum am precizat, alarmismul? O direcție ar fi legarea mai clară și consecventă a cetățeniei de cointeresul investițional, de participarea la fluxurile de bani și de servicii nu doar din postura de consumator, ci de actor – mic, dar important prin numărul tuturor celor care, cu sume variabile, investesc. Rezultatul ar putea fi o atenție mai mare, cotidiană, la firul ierbii, față de tendințe, față de actul guvernării, față de posibilele derapaje care (ne) costă și (ne) diminuează randamentul financiar, dar și coeziunea socială. Da, este o imagine ultraliberală, dar, la ora actuală, alternativele aplicabile la scară largă par fragile sau insuficient articulate. Suntem cam precari în fața tehnicii.

Această participare distribuită, investițională, ar însemna nu transformarea fiecărui cetățean într-un broker, ci cultivarea unei conștiințe economice active, consecvente: fonduri mutuale pentru infrastructură, investiții locale transparente, educație financiară reală și politici fiscale care recompensează implicarea pe termen lung. Într-o astfel de paradigmă, piața nu mai este adversarul comunității, ci unul dintre instrumentele prin care solidaritatea capătă formă pragmatică. Or, în asemenea condiții, suveranismele și alte trăsnăi nu mai pot fi luate în calcul nici măcar cu titlu de glumă. Proastă.

Riscul major rămâne însă desprinderea tehnologică a celor puțini de cei care, mulți, nu pot intra în acest joc: vârstnici, comunități rurale, muncitori slab calificați, olimpici inadaptați. Social-teologic vorbind, inițiativa și riscul sunt virtuți doar atunci când rămân legate de grija față de celălalt. Altfel, noua „neoburghezie” a inițiativei – inevitabilă în contextul IA – ar putea reproduce, la altă scară, exact nedreptățile pe care pretinde că le depășește. Agricultura de subzistență, produsele locale sau serviciile comunitare vor rezista, dar nu indefinit, tocmai din pricina raportului tot mai dificil dintre munca depusă și profit, înțeles ca acoperire a costului vieții și capacitate de economisire pentru studii, boală sau bătrânețe.

Aici intervine contribuția valorilor creștine și religioase în general, nu ca ornament moral, ci ca infrastructură simbolică a discernământului. Tradițiile religioase au cultivat, vreme de secole, ideea limitei: a limitei dorinței, a puterii, a acumulării. Într-o epocă în care tehnologia promite nelimitarea, tocmai această memorie a măsurii, admirabil ilustrate de magisteriul unui Benedict XVI pledând pentru clasicul mai puțin care se dovedește mai mult, poate preveni transformarea omului într-o anexă a propriilor instrumente. Principii precum demnitatea persoanei, solidaritatea, subsidiaritatea sau responsabilitatea față de creație pot oferi un limbaj comun pentru a evalua impactul IA dincolo de criteriul eficienței economice. Chiar mult dincolo.

Dar testul decisiv va fi altul: cum vor rezista sistemele de protecție socială și cu ce vom umple timpul eliberat de muncă. Dacă protecția socială, așa cum o cunoaștem azi în Europa, rămâne legată exclusiv de salariul stabil, ea va deveni fragilă într-o economie a proiectelor, a intermitenței și a automatizării, a câștigului în valuri, adică nu la date fixe. Va trebui să mutăm accentul de pe locul și timpul de muncă pe persoană, de pe contract pe apartenență, de pe contribuția rigidă pe participarea economică mai largă. Nu pentru a dilua responsabilitatea, ci pentru a regăsi ideea veche că societatea protejează omul ca membru viu al comunității, nu doar ca executant al unei sarcini productive. Democratic, ieșim violent din mreaja dictaturii binelui impus.

În același timp, timpul liber care se profilează nu este un dar automat, ci o probă spirituală. Fără repere, el (timpul liber) riscă să devină doar divertisment continuu sau anxietate mascată prin auto-optimizare nesfârșită. Tradițiile religioase au vorbit însă, cum știm, despre sabat, sărbătoare, slujire gratuită, contemplație, pauză – adică despre un timp care nu produce profit, folos, dar naște sens. Or, dacă IA ne obligă să reducem centralitatea muncii, poate că vom fi chemați să redescoperim centralitatea relației: familia, comunitatea, cultura, rugăciunea, arta, voluntariatul, acele forme de prezență care nu se măsoară în productivitate, dar fără de care libertatea devine gol, nălucă, hău.

La capătul acestei transformări, întrebarea nu va mai fi, evident, doar cum muncim, ci, mai ales, cine devenim atunci când nu mai suntem definiți exclusiv de/prin muncă. Dacă IA va reuși să ne elibereze de o parte a poverii productivității, atunci adevărata provocare va fi să nu umplem golul rezultat cu zgomot, ci cu sens. Nu IA va decide, finalmente, dacă viitorul va fi mai drept sau mai nedrept, mai uman sau mai rece, ci felul în care vom alege să trăim timpul, bogăția și libertatea primite, tăcerile și absențele. Ne vom plimba, fără să avem musai acesta sentiment, în cimitirul învingătorilor tehnologici aflați încă în căutarea unei "rețete" pentru suflet. În fine, dacă nu vom reînvăța măsura, solidaritatea și responsabilitatea, delicatețea, cea pe care o scotea în evidență Părintele Stăniloae, riscăm să devenim nu stăpânii infailibili ai tehnologiei, ci beneficiarii triști, de-a dreptul faliți, ai propriei noastre eficiențe fără suflet, ai unei victorii nedepline, precum definea PF Daniel, patriarhul, rezultatul referendumului legat de familie și modificarea Constituției.

Doxa!